Baloanele

Organizatorii ne-au pus tuturor la dispozitie standul cu rafturi cu tot, cu desk-ul si scaunele aferente. Deasupra standului ne-au prins si buchete de baloane colorate, ca sa fie totul cat mai sarbatoresc.

Apropo de baloane. Inainte de a veni la Bucuresti, ma gandisem si eu la ele. Nu aveam de unde sa stiu ca se ocupa organizatorii de asa ceva. Am cautat pe net firme care inscriptioneaza baloane. In Timisoara, doar vreo doua, dar niciuna nu a raspuns la telefon. La Bucuresti, mai multe, e adevarat, dar una singura a raspuns. Am avut o discutie lunga cu un domn care mi-a explicat cum stau lucrurile cu inscriptionarea. O suta de baloane, cum ma gandeam eu sa comand, pentru el era un fleac, aproape ca nici nu merita sa porneasca masinile. Pana la urma, a acceptat, dar mi-a cerut un avans. I-am propus un transfer in cont, dar la capitolul asta a inceput s-o scalde. Pana la urma, a cemat-o pe sotia lui - ea se pricepe la finante - si ne-am inteles sa renuntam la orice fel de plata prin banca. A ramas sa merg la Bucuresti cu o zi inainte de targ, sa-i dau avansul din mana si apoi, pe 18 dimineata, sa merg sa iau baloanele si sa platesc diferenta. I-am comandat, asadar, o suta de baloane de diferite culori, inscriptionate cu "POVESTILE MARIEI".

Pe 17 noiembrie, in drum spre Bucuresti, l-am sunat pe domnul cu baloanele de cel putin 100 de ori, cate un apel pentru fiecare balon comandat. Nu mi-a raspuns, nici nu a inchis telefonul, nici nu a sunat el, cu vreo scuza puerila de genul "stiti, am uitat telefonul in masina". Asa ca nu mi-a ramas decat sa debifez baloanele de pe lista cu obiecte de decor.

Adevarul e ca nu mi-ar fi incaput oricum o suta de baloane acolo. Si, in plus, cele doua buchete puse de organizatori aratau foarte bine.

Cum am mers la Gaudeamus

In noiembrie, am fost cu cartea la Targul Gaudeamus.

Ma pregatisem sufleteste sa ratez acest eveniment. Intai pentru ca se iveau mereu probleme cu tipografia, apoi pentru ca atunci cand am vazut tarifele, m-am gandit ca va trebui sa vand prea scump ca sa imi scot banii. Plus ca in regulamentul lor scria ca standul minim este de 12 metri patrati. Ce sa fac eu cu atatia metri? Mi-ar fi fost de ajuns un singur metru, pe care sa pun o masuta. Ma tot gandeam cum sa fac sa gasesc pe cineva care sa ma ajute. Ideea i-a venit lui Mihai - un alt fost coleg, cel care imi facuse editia. Mihai are o firma importanta de branding, a creat peste 100 de identitati (imi vine in minte acum laptele ZUZU), lucreaza cu specialisti foarte buni, asa ca am avut noroc cu carul. Baietii mi-au facut coperta, layerele, au ales formatul, practic au construit o identitate a cartii care urma sa apara (aici exagerez, desigur). Mihai mi-a sugerat sa iau legatura cu diverse edituri care participa la Gaudeamus si sa ii rog sa expuna la standul lor si unicul meu titlu - Povestile Mariei. Ar fi avut loc pe un colt de masa, desigur. Numai ca nu a vrut nimeni. N-are rost sa spun cu cine am vorbit, pentru ca au fost multi. Pur si simplu nimeni nu a fost atat de amabil. In fond, cine are inchiriati 30 de metri patrati si expune acolo 100 de titluri, practic nu ar simti daca ar pune si cartea mea printre ele. Dar, ca sa nu mai lungesc, NU AU VRUT.

Si atunci m-am gandit: "ia sa sun eu chiar la Radio, la organizatori, poate gasesc acolo pe cineva care e dispus sa ma ajute". Am sunat si, n-o sa ma credeti, am gasit un domn Mihai care s-a oferit sa caute o solutie. Asta, bineinteles, dupa ce i-am trimis pe mail coperta cartii si una dintre povesti. Sunt convins ca i-au placut, altfel nu stiu daca s-ar fi implicat. Daca era o carte anosta, cu o coperta tipatoare din carton lucios, ar fi fost una oarecare dintre sutele de astfel de aparitii. Iar daca textul ar fi fost banal si - cum vad in destule ocazii - plin de greseli de exprimare sau de ortografie, sigur n-as fi ajuns la targ.

Domnul Mihai nu numai ca a discutat cu conducerea targului despre standul meu, care ar fi urmat sa aiba doar patru metri patrati, dar a propus inclusiv sa mi se dea gratuit! Si, incredibil, propunerea a fost aprobata. Pot spune ca, intr-adevar, cei de la Radio Romania au fost niste boieri.

Dupa 30 de ani

Au trecut patru luni de cand am tiparit cartea mea de povesti. Se numeste, simplu, "Povestile Mariei", iar ca subtitlu am pus "Sapte intalniri extraordinare". Ilustratiile sunt ale lui Mircea Doinaru, prietenul meu vechi din vremea liceului si a studentiei. Au fost ani pe care aproape i-am petrecut impreuna, nu trecea o zi fara sa ne intalnim. Beam bere si vodca ruseasca, si discutam despre arta si filosofie. Eu cantam la chitara muzica preclasica, iar Mircea desena si picta. Amandoi visam la o viata dedicata artei. El si-a indeplinit visul, a devenit un artist cunoscut si apreciat. Eu m-am pierdut in jungla vietii reale. Si iata ca acum, dupa treizeci de ani, ne-am intalnit din nou. Eu am scris povestile, Mircea le-a ilustrat. A iesit o carte frumoasa, la propriu.