Și tu, Nikos, ai trecut prin asta?

Să fi avut vreo şase ani, când un unchi al meu m-a luat de mână să mă ducă la cimitirul Sfântul Matei, din interiorul cetăţii, ca să vedem, zicea el, o vecină.

Era primăvară: în cimitir înflorise muşeţelul, o tufă de măceş într-un colţ era încărcată cu trandafiri mărunţi de aprilie. Trebuie să fi fost pe la amiază, soarele încălzise pământul şi se simţea mirosul de iarbă. Uşa bisericii era deschisă, popa punea tămâie în cădelniţă, apoi şi-a pus patrafirul, a trecut peste prag şi s-a îndreptat spre morminte.

    — Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat pe unchiul meu, trăgând adânc în piept mireasma de tămâie şi de ţărână reavănă.

Era o mireasmă caldă, care îmi făcea un pic rău, amintindu-mi de baia turcească unde mama mă dusese cu o sâmbătă înainte.

— Ce face cu cădelniţa? l-am întrebat iar pe unchiul meu care trecea tăcut printre morminte.

— Taci, o să vezi acuşi, ţine-te după mine.

Am luat-o pe după biserică, se auzeau glasuri; vreo cinci, şase femei îndoliate stăteau în jurul unui mormânt; doi bărbaţi ridicau piatra de mormânt, unul a coborât în groapă şi a început să sape. Neam apropiat şi am rămas lângă groapa deschisă.

— Ce face acolo? l-am întrebat eu.

— Dezgroapă oasele.

— Care oase?

— O să vezi numaidecât.

Popa stătea în capul gropii şi tămâia de sus în jos cu cădelniţa, îngânând rugăciuni în barbă. M-am aplecat spre pământul proaspăt săpat: ţărână, putreziciune; mi-am acoperit nasul cu mâna, mi s-a făcut greaţă, dar n-am plecat, aşteptam. "Oase? Care oase?" mă întrebam eu, şi aşteptam.

Deodată, omul care săpa aplecat s-a ridicat în picioare, arătându-şi pieptul deasupra gropii, în mână ţinea un craniu. Îl curăţa de ţărână, îi băga degetele în orbitele ochilor ca să scoată lutul, apoi l-a pus pe marginea gropii, s-a aplecat iar şi a continuat să sape.

— Ce-i asta? l-am întrebat pe unchiul meu, tremurând de frică.

— Tu nu vezi? Un cap de mort, o hârcă.

— A cui e?

— A vecinei noastre, Anica, îţi mai aduci aminte de ea?

— A Anicăi? Am izbucnit în plâns, am început să urlu... A Anicăi! ţipam eu.

M-am aruncat la pământ şi am strâns toate pietrele pe care le-am găsit şi am început să le arunc după gropar. Jeleam, strigam – ce frumoasă era, ce frumos mirosea! Venea la noi, mă lua pe genunchi, îmi aranja cârlionţii cu un pieptene pe care îl scotea din părul ei; mă gâdila la subsuoară şi eu chicoteam şi ciripeam ca o păsărică. Unchiul m-a luat în braţe, m-a tras la o parte şi mi-a zis mânios:

— De ce plângi? Ce-ai vrea? A murit. Cu toţii o să murim.

Dar eu mă gândeam la părul ei blond, la ochii mari, la buzele roşii care mă sărutau. Şi acum.

— Şi părul ei? am ţipat eu. Şi buzele? Şi ochii?...

— S-au dus, toate s-au dus... Le-a mâncat pământul.

— De ce? De ce? Eu nu vreau să moară! Unchiul a ridicat din umeri:

— Când o să fii mare, o să afli de ce.

N-am aflat niciodată. Am crescut, am îmbătrânit şi niciodată n-am aflat de ce.

Din „Raport către El Greco”