Grupul de la Ploiești

N-am venit bine din Dublin, că m-a sunat un prieten să mă invite la o întâlnire cu membrii cenaclului „Grupul de la Ploiești”. Ce să fac acolo? Evident, să citesc poezii din cele trei volume ale mele. Sigur că primul meu gând a fost că nu voi fi în stare să citesc în fața unei asistențe. Totuși, m-am dus. În fond, la trei volume dintre care două premiate, nu prea mai ai dreptul să faci mofturi.

Așadar luni, 25.07, ora 17:00, m-am așezat la o masă din curtea unei cafenele ploieștene, așteptând să apară lumea. Mi-am luat o cafea și, în vreme ce o sorbeam, m-am jucat cu cei doi câini prietenoși ai patronului. Omul nu avea habar de întâlnirea cenaclului. I-am spus că sunt niște oameni care se ocupă cu poezia și care se întâlnesc de obicei în clădirea Filarmonicii, care acum este închisă etc. Tot nu știa. Așa că am stat liniștit și am ascultat muzică bună. Chiar nu știu cine ce cânta, însă mergea ca focul acolo, în curte.

La un moment dat au apărut niște oameni care cărau trepiede, camere de filmat etc. S-au pus la o masă undeva spre fundul curții. Patronul a discutat cu ei, apoi a venit și mi-a spus: ăștia sunt oamenii. Dar cum nu cunoșteam pe nimeni dintre ei, am rămas la masa mea.

După încă niște minute, a apărut Florin. Pupături, bătăi pe spate, mutat la masa din fundul curții, făcut cunoștință cu lumea. Apoi a urmat lipirea a două mese, numărul cenacliștilor a crescut, a apărut în cele din urmă și Cătălin, prietenul care mă invitase. 

Apoi am povestit despre mine și cărțile mele - inclusiv cartea despre mulțimi. Greșeală fatală - toată lumea, comentând mai târziu textele pe care le-am citit, a ținut să insiste că e poezia unui matematician etc. 

Apoi a urmat berea. Unul dintre cenacliști a cântat din clasicii muzicii ușoare românești - Anca Agemolu, Nancy Brandes etc. Altul ne-a citit un frumos volum dedicat iubitei lui. Un domn ne-a prezentat doct și inventiv un volum de nuvele al laureatei Nobel, Alice Munro. La alte mese, tinerii ascultau cu atenție.

Brusc, m-a re-năpădit duhul studenției - cel care nu mă părăsea niciodată acum mai bine de 30 de ani, la Capșa, la Cina, la Codrii Cosminului, unde berea curgea valuri și noi, puitorii pe cale ai lumii, discutam despre toate artele și filosofiile posibile.

În cele din urmă, vraja s-a stins. Cătălin, care nu bea niciodată, m-a dus la un hotel, undeva spre Gara de Sud. Mașina mi-a rămas în fața cafenelei - toată lumea m-a asigurat că nu sunt probleme, zona e liniștită etc.

A doua zi am chemat taxi. Pe drum, șoferul nu a discutat nimic altceva decât despre cazul a doi tineri pe care i-a luat el cândva din fața cafenelei către care mă ducea și care tot drumul s-au ocupat cu „linsul la bot”. Cei doi, ajunși la destinație, s-au răzgândit și i-au cerut să-i mai plimbe, însă el i-a debarcat rapid, cu cuvinte de genul „ce-s eu aici, bordel pe roți, dacă vreți să vă lingeți la bot luați cameră la hotel” și multe altele.

Am ajuns la cafenea, am plătit cursa. Mașina mea era acolo, cum o lăsasem. Doar pe partea dreaptă cineva o zgâriase cu un cui, lăsându-mi moștenire o linie lungă cât mașina. 

Taxi driver a văzut ce se petrecuse și a comentat, cu capul scos pe geam: „ce poți să le ceri unora ca ăștia, atât îi duce pe ei mintea” etc. N-a mai zis nimic de linsul la bot.
M-am suit la volan, am pornit mașina, am demarat. Totul era în regulă.

Peste două săptămâni mă duc din nou.