Amintiri din vremea ciumei (3)

Intr-adevăr, erau timpuri de mari dizidenţe în chestiuni de religie: nenumărate secte şi diviziuni şi păreri izolate îşi făceau drum printre oameni. Biserica anglicană fusese restaurată odată cu restaurarea monarhiei, cu vreo patru ani în urmă. Dar predicatorii şi slujitorii presbiterieni şi independenţi şi de toate credinţele se constituiseră în grupări separate şi ridicau altar contra altar. Toate aceste grupări aveau întrunirile lor religioase, dar nu chiar atît de numeroase ca astăzi, întrucît pe atunci nu erau încă organizate, cum aveau să devină mai tîrziu, iar congregaţiile, deşi se adunau laolaltă, nu erau chiar foarte multe. Dar atîtea cîte erau, fuseseră declarate ilegale de către cîrmuire, care se străduia să le suprime şi să le desfiinţeze adunările.

Molima însă i-a împăcat pe toţi, cel puţin pentru o vreme, şi numeroşi dintre cei mai buni şi vrednici slujitori şi clerici ai sectelor dizidente au căpătat îngăduinţa de a predica în bisericile ai căror preoţi îşi luaseră zborul, nefiind în stare, să înfrunte năpasta. Iar lumea se îngrămădea să-i asculte fără să facă vreo deosebire şi fără să se întrebe prea mult ce credinţă anume slujeau. Dar după ce molima s-a stins, s-a spulberat şi acest spirit caritabil; fiecare biserică şi-ă recăpătat vechii slujitori, sau pe alţii noi acolo unde cei vechi se săvîrşiseră din viaţă, şi lucrurile au reintrat pe făgaşul obişnuit.

O greşeală cheamă pe alta. Toate aceste spaime şi îngrijorări i-au îmboldit pe oameni spre o mie de alte lucruri nevolnice, nebuneşti şi păcătoase, pentru încurajarea cărora nu-i însă nevoie de prea multă ticăloşie. Şi anume, oamenii au fost împinşi spre ghicitori şi şarlatani şi astrologi, pentru a-şi afla ursita sau, cum se spune în popor „să li se ghicească viitorul“, să li se calculeze datele naşterii şi altele asemenea. Această sminteală a făcut ca oraşele să roiască de o liotă de pretinşi magicieni, specialişti în magia neagră, după cum o numeau ei, şi mai ştiu eu ce bazaconii. Ba chiar se pretindeau specialişti în de o mie de ori mai multe drăcovenii decît erau în realitate. Şi acest negoţ deveni atît de făţiş şi atît de general, încît şarlatanii îşi puseseră însemne şi inscripţii pe poartă: „Aici locuieşte un ghicitor“; „Aici locuieşte un astrolog“; „Aici se poate tălmăci zodia în care v-aţi născut“ — şi aşa mai departe. Capul de bronz al călugărului Bacon(1) care era simbolul acestor îndeletniciri, putea fi văzut aproape în fiecare stradă, alături de semnul Maicii Shipton(2), de capul lui Merlin şi altele la fel.

Cu ce palavre oarbe, lipsite de noimă şi caraghioase izbuteau aceste oracole ale diavolului să-i atragă şi să-i mulţumească pe oameni, eu unul nu pot să-mi închipui. Ceea ce-i sigur e că numeroşi muşterii se îmbulzeau zi de zi la uşile lor. Şi de se arăta numai pe stradă un individ solemn cu o vestă de catifea, un guler înalt şi o mantie neagră, aşa cum erau de regulă înveşmîntaţi aceşti scamatori, numai ce vedeai lumea urmărindu-i în convoi şi punîndu-le întrebări din mers.

Nu e nevoie să vă mai spun cîtă îngrozitoare înşelătorie zăcea în toate spusele lor şi care le era scopul. Dar n-a existat leac împotriva lor până cînd însăşi ciuma nu le-a pus capăt, descotorosind oraşul chiar de aceşti magicieni. Marea blestemăţie era că atunci cînd bieţii oameni îi întrebau pe aceşti aşa-zişi astrologi dacă va fi o molimă sau nu, ei toţi răspundeau că va fi, pentru că această afirmaţie le întreţinea lor negoţul. Dacă oamenii n-ar fi fost menţinuţi într-o continuă stare de spaimă în legătură cu acest lucru, toţi vracii şi-ar fi pierdut rostul, şi puterea lor ar fi luat sfîrşit. Dar ei vorbeau întruna despre cutare şi cutare înrîurire a stelelor, despre conjuncţia cutăror şi cutăror planete, care neapărat vor aduce boală şi tulburări, prin urmare ciumă. Iar unii aveau cutezanţa de a spune că ciuma s-a şi dezlănţuit, ceea ce era perfect adevărat, deşi ei n-aveau de unde s-o ştie.

Ca să fim drepţi, clericii şi predicatorii de toate felurile, care erau însă serioşi şi aveau înţelegerea lucrurilor, tunau şi fulgerau împotriva vracilor şi a altor practici primejdioase, şi dezvăluiau nebunia şi ticăloşia tuturor acestora. Iar oamenii chibzuiţi şi cu capul pe umeri îi priveau cu dispreţ şi cu scîrbă. Dar era cu neputinţă să-i convingi de adevăr pe cei din straturile mijlocii sau pe cei săraci, care-şi agoniseau traiul prin trudă. Spaimele acestora erau mai puternice decît orice alt simţămînt. Şi-şi zvîrleau banii, cu nesocotinţă, pe asemenea aiureli. Mai cu seamă slujnicele şi feciorii din casele avute alcătuiau grosul muşteriilor acestor vraci. Şi, după prima nelipsită întrebare: „O să fie ciumă?“ urmau, de obicei, asemenea întrebări: „O, Doamne, ce-o să se întîmple cu mine? Stăpîna mea o să mă mai ţină în slujbă sau o să mă dea afară? Ea o să rămînă aici sau o să plece la ţară? Şi dacă pleacă la ţară, o să mă ia şi pe mine, sau o să mă lase aici pradă foametei şi bolii? Şi la fel întrebau şi feciorii.

Adevărul este că soarta bietelor slujnice a fost foarte jalnică, aşa cum voi avea prilejul să arăt, pentru că au fost date afară din slujbă în număr foarte mare şi au murit cu duiumul. Mai cu seamă dintre cele pe care falşii profeţi le umpluseră de speranţe că vor fi păstrate în serviciu şi că vor pleca la ţară împreună cu stăpînii şi stăpînele lor. Şi dacă ocrotirea publică nu s-ar fi îngrijit de aceste biete făpturi, extrem de numeroase, ele ar fi avut parte de condiţii mai mizere decît toţi ceilalţi cetăţeni ai oraşului.

Toate aceste fapte au tulburat minţile oamenilor de rînd multe luni de zile, cînd abia se arătaseră primele semne de îngrijorare, înainte ca molima să se fi dezlănţuit de-adevăratelea. Dar, nu trebuie să uit să adaug că o mare parte dintre cetăţeni s-au comportat altminteri. Cîrmuirea încuraja pioşenia şi organiza rugăciuni publice, zile de post şi de umilinţă, în care oamenii se destăiniau în public şi implorau mila divină pentru a abate cumplita pedeapsă de pe capetele lor. Nu pot să vă descriu graba u care oamenii de toate credinţele au îmbrăţişat acest prilej; se îmbulzeau în biserici şi la întruniri şi atîta se înghesuiau, încît uneori nu te puteai apropia nici de uşa unei biserici. Zilnic se oficiau slujbe de dimineaţă şi de seară la numeroase biserici, şi la altele existau zile speciale de rugăciune. La care oamenii luau parte cu o neobişnuită cucernicie. Unele familii, de o credinţă sau alta, ţineau posturi familiale, la care erau admise numai rudele apropiate.

Încă o dată lumea dădea dovadă că ştie să-şi poarte partea ei de povară. Pînă şi Curtea regală, pînă atunci veselă şi risipitoare, şi-a îmbrăcat o mască de îngrijorare faţă de nefericirea publică. A fost interzisă jucarea tuturor pieselor de teatru şi a interludiilor, puse în scenă după moda Curţii franceze, şi care începuseră să se răspîndească şi la noi. Au fost închise casele de jocuri de noroc, sălile de dans, sălile de muzică ce se înmulţiseră şi începuseră să vatăme moravurile poporului. Şi toţi măscăricii, teatrele de păpuşi, dansatorii pe sîrmă şi alţi saltimbanci, care fermecaseră pînă atunci pe oamenii sărmani, s-au lăsat de meserie. Pentru că minţile oamenilor erau împovărate de alte gînduri. Iar tristeţea şi groaza acestor gînduri se aşternuse pe toate chipurile, chiar şi ale celor mai de jos. Moartea îşi fîlfîia aripa în faţa ochilor lor, şi fiecare om se gîndea la groapă, nu la veselie şi la distracţie.

Dar chiar aceste meditaţii care, bine îndrumate, i-ar fi făcut pe oameni să cadă în genunchi şi să-şi mărturisească cu smerenie păcatele, implorînd mila divină în asemenea vremuri de restrişte, chiar aceste meditaţii, zic, stîrneau la unii oameni reacţii întru totul opuse: cei neştiutori şi nătîngi în gîndirea lor, după cum înainte fuseseră nechibzuiţi şi animalici, acum, sub imboldul fricii, cădeau în extremele nebuniei. Şi aşa cum am arătat, alergau la scamatori şi vrăjitori, la tot felul de şarlatani, ca să afle care le va fi ursita. Iar aceia le hrăneau temerile şi-i ţineau în necontenită alarmă şi stare de trezie, cu scopul de a-i înşela şi a le goli buzunarele. Şi oamenii erau destul de nebuni încît să alerge la vrăjitori şi vraci şi doftoroaie în căutare de doctorii şi leacuri; înghiţeau la hapuri şi la fierturi şi la licori de apărare cît încăpea în ei. Şi nu numai că şi-au risipit banii, dar şi-au otrăvit singuri organismul, de teamă să nu li-1 otrăvească boala, şi astfel şi-au pregătit trupurile pentru ciumă, în loc să le ferească de ea. Pe de altă parte, e de necrezut şi cu greu se poate închipui în ce măsură stîlpii caselor şi colţurile de stradă erau pline de înştiinţări ale doftorilor şi de afişe ale altor ignoranţi care tămăduiau cu leacuri băbeşti şi măsluiau medicina şi-i pofteau pe oameni să vină la ei să-i vindece. Aceste anunţuri erau scrise de obicei cu fel de fel de înflorituri de acest gen:

„Hapuri preventive, FĂRĂ GREŞ, împotriva ciumei.“ „Reţete MIRACULOASE împotriva molipsirii.“ „Întăritoare SUVERANE împotriva otrăvirii aerului.” „Instrucţiuni PRECISE de comportament în cazul contaminării.“ „Pilule anti-ciumă.” „INCOMPARABILE licori împotriva ciumei, nemaicunoscute pînă acum.” „Leac UNIVERSAL împotriva ciumei.” „UNICA apă de ciumă AUTENTICĂ.” „ANTIDOTUL REGAL în cazul oricărei boli molipsitoare“ şi multe altele pe care nu mi le mai pot aminti. Dac-aş putea, aş umple o carte întreagă numai cu ele.

Alţii lipeau anunţuri prin care pofteau oamenii la lo-cuinţele lor, pentru a le oferi îndrumări şi instrucţiuni în caz de molipsire. Şi aceştia aveau titluri uriaşe care sunau cam aşa: 

„Eminent medic olandez, de curînd sosit din Olanda unde a locuit în tot timpul Marii Ciume care a bîntuit anul trecut la Amsterdam, şi a tămăduit o sumedenie de oameni molipsiţi de ciumă.“

„Doamnă italiancă, de curînd sosită de la Neapole, de-ținînd un leac secret de preîntîmpinare a molipsirii, leac descoperit datorită marii sale experienţe, şi cu care a tă-măduit miraculos bolnavii de ciumă de pe acele meleaguri, unde mureau 20 000 de oameni pe zi.“

„Bătrînă doamnă care a practicat medicina, cu mari succese, în timpul ultimei mari ciume care a năpăstuit acest oraş, Anno 1636, îşi oferă sfaturile numai doamnelor. Poate fi consultată etc.“

„Medic de mare experienţă, care a studiat îndelung doctrina antidoturilor împotriva oricăror otrăvuri şi infecţii, a ajuns, după 40 de ani de practică, la o asemenea măiestrie, încît poate, cu binecuvîntarea Domnului, îndruma pe oricine cum să se ferească de orice boală contagioasă. Îndrumări gratuite pentru săraci.“

Am spicuit cele de mai sus în chip de exemple. V-aş mai putea oferi două-trei duzini de acelaşi fel, şi încă să mai rămînă o sumedenie nepomenite.

Dar e deajuns pentru oricine ca să-şi facă o părere despre starea de lucruri din acea vreme; şi despre faptul că o bandă de hoţi de buzunare şi de tîlhari, nu numai că înşelau buna credinţă şi furau banii bieţilor oameni din popor, dar le otrăveau şi timpurile cu amestecuri îngrozitoare şi dăunătoare. Unele dintre doctorii erau amestecate cu mercur, altele cu diferite substanţe la fel de primejdioase, fără nici o legătură cu scopul pe care pretindeau să-l urmărească, şi mai curînd vătămătoare decît locuitoare pentru organism, în caz de infecţie.

Nu pot să trec sub tăcere un vicleşug al unuia dintre aceşti falşi medici, cu care îi ademenea pe săraci să se în­ghesuie la uşa lui, fără să facă însă nimic pentru ei fără bani. La anunţurile lui, pe care le împărţea pe stradă, adăugase următoarea informaţie scrisă cu litere mari:

„Celor săraci, sfaturi gratuite“.

Drept care, o, puzderie de oameni săraci au năvălit la el, şi doctorul le-a ţinut nişte cuvîntări foarte frumoase, le-a examinat starea sănătăţii, constituţia trupească, şi le-a oferit o serie de sfaturi bune, cu totul lipsite de importanţă. Dar încheierea tuturor acestora era că le oferea un preparat al lui din care, dacă luau o anumită doză în fiecare dimineaţă, n-aveau să se îmbolnăvească niciodată de ciumă — punea chezăşie viaţa lui. Nu s-ar fi îmbolnăvit chiar de-ar fi locuit în aceeaşi casă cu bolnavi contami­naţi. Desigur că toţi oamenii ar fi dorit să obţină leacul. Preţul acestuia însă era uriaş, cred că se ridica la o jumătate de coroană.

—   Dar, domnule doctor, i-a spus o femeie, eu sînt o biată nevoiaşă, trăiesc din pomana parohiei, şi anunţul dumneavoastră zicea că pe săraci îi ajutaţi fără bani.

—   Da, buna mea femeie, răspunse doftorul, chiar aşa fac, cum scrie acolo. Celor săraci le dau sfaturi fără bani; dar nu şi doctoria mea.

—   Vai, domnule, urmă femeia, asta-i capcană întinsă celor săraci. Căci dumneavoastră le daţi sfaturi pe nimic, dar ce sfaturi? îi sfătuiţi gratis să cumpere doctoria dum­neavoastră pe bani. Asta face orice neguţător cu marfa lui.

Femeia începu să-l blesteme şi stătu întreaga zi la uşa lui, povestindu-şi păţania la toţi cei care veneau, pînă cînd doctorul, descoperind că-i alunga muşteriii, a fost nevoit s-o cheme din nou sus şi să-i dea pe nimic doctoria lui, care se poate să-i fi servit femeii tot la nimic.

(1)   Faima lui Roger Bacon în ce priveşte magia şi alchimia ajunsese legendară în secolul ai XVII-lea. Circula povestea că Bacon ar fi construit un cap de bronz numai prin puterea cuvintelor, legendă care poate fi întîlnită în multe opere literare de seamă ca de pildă Fiecare om cu umoarea lui de Ben Jonson, sau Hudibras de Samuel Butler.

(2)  Maica Shipton - o faimoasă femeie-profet, probabil un personaj mitic, ale cărei proorociri fuseseră publicate încă din 1641 şi căreia i se atribuie prezicerea marelui incendiu al Londrei.

Daniel Defoe - Amintiri din vremea ciumei