Amintiri din vremea ciumei (6)

Într-o dimineaţă, pe la opt, în timp ce mergeam pe strada Houndsditch, am auzit zarvă mare. E adevărat că nu era multă lume, pentru că oamenii nu aveau voie să se adune laolaltă sau să stea mai mult locului cînd se aflau în număr mai mare. Aşadar nici eu n-am rămas prea mult pe loc. Dar larma era destul de vie ca să-mi stîrnească curiozitatea, aşa încît m-am adresat unui om care privea de la fereastră şi l-am întrebat ce se întîmplă.

     Se pare că la o casă contaminată fusese pus de strajă la uşă un paznic. Stătuse acolo două nopţi la rînd, iar schimbul lui veghease o singură zi. Venise acum să-l în­locuiască. În tot acest timp nu se auzise niciun zgomot în casă, nu se aprinsese nicio lumină; oamenii dinăuntru nu-i ceruseră nimic, nu-l trimiseseră după nicio cumpărătură, căci aceasta era îndatorirea de căpetenie a pazni­cilor. Nu l-au tulburat în niciun fel, povestea paznicul, de luni după-amiază încoace, cînd auzise în casă plînsete şi vaiete, pricinuite, după cum bănuise el, de moartea cuiva din familie. Cu o noapte înainte, pare-se, chemaseră acolo căruţa cu morţi, cum i se spunea, şi scoseseră pe uşă o slujnică moartă înfăşurată doar într-o scoarţă verde, iar groparii o zvîrliseră în căruţă.

Cînd auzise plînsetele şi strigătele de care am vorbit mai sus, paznicul bătuse la uşă şi multă vreme n-a primit niciun răspuns. În cele din urmă însă cineva a apărut la o fereastră şi a răspuns pe un ton răstit dar cu plîns în glas:

—    Ce vrei de tot baţi la uşă?

Omul a zis:

—    Sînt paznicul. Cum vă simţiţi? Ce s-a întîmplat?

Şi persoana a răspuns:

—    Ce te priveşte? Opreşte căruţa cu morţi!

Asta s-a petrecut pare-se pe la unu noaptea. Curînd după aceea, după cum povestea omul, a oprit căruţa cu morţi şi a bătut din nou în uşă, dar nimeni nu a dat vreun semn de viaţă. A bătut întruna, iar căruţaşul şi-a sunat clopotul şi a strigat de cîteva ori: „Scoateţi mortul afară!“ Dar niciun răspuns, şi cum căruţaşul era chemat şi pe la alte case, n-a vrut să mai aştepte şi a plecat.

Paznicul de noapte n-a ştiut ce să mai creadă şi i-a lăsat pe cei din casă în plata Domnului, pînă cînd a venit paznicul de zi să-l schimbe. După ce i-a povestit toată tărăşenia, au bătut amîndoi o mulţime la uşă, dar nimeni nu le-a răspuns. Şi atunci au observat că fereastra de la catul al doilea, de unde răspunsese prima oară omul din casă, rămăsese deschisă.

Văzînd aceasta, cei doi oameni au vrut să-şi potolească curiozitatea şi au luat o scară lungă, iar unul din ei s-a căţărat pînă la fereastră şi s-a uitat înăuntru. A văzut o femeie zăcînd moartă pe podea, în chip jalnic, pentru că era despuiată de îmbrăcăminte şi învelită numai cu un cearşaf. Dar cu toate că omul a strigat şi, vîrîndu-şi toiagul lung pe fereastră a ciocănit puternic în podea, totuşi din casă nu s-a auzit nicio mişcare şi niciun răspuns.

A coborît şi l-a încunoştiinţat de toate acestea pe celă­lalt paznic, care a urcat şi el. Înfăţişîndu-i-se aceeaşi pri­velişte, au hotărît împreună să-l înştiinţeze fie pe primar, fie vreun judecător. Pe temeiul spuselor celor doi, judecătorul a încuviinţat spargerea uşii, numind un poliţai şi alte persoane care să fie de faţă, pentru ca să nu se pro­ducă vreun jaf. Uşa a fost spartă şi în casă n-au găsit ţipenie de om, decît femeia moartă. Văzînd-o că-i bolnavă fără sorţi de însănătoşire, ceilalţi din familie au lăsat-o să moară singură şi au şters-o cu toţii, după ce-au găsit un mijloc de a-l trage pe sfoară pe paznic, ieşind pe o uşă dosnică sau căţărîndu-se pe acoperişurile caselor, astfel încît omul să nu simtă nimic. Ţipetele şi plînsetele pe care le auzise paznicul au fost, se vede, manifestările de jale ale familiei pentru dureroasa despărţire de femeia care trăgea să moară. Aceasta era sora stăpînei casei. Iar stăpînul, soţia sa, cîţiva copii şi servitorii îşi luaseră tălpăşiţa. Dacă erau sănătoşi sau bolnavi n-am reuşit nici­odată să aflu. Dealtfel nici n-am cercetat acest lucru.

Au avut loc multe evadări de acest fel din casele in­fectate, mai cu seamă cînd paznicii erau trimişi după vreo cumpărătură. Căci paznicul avea datoria să se ducă oriunde îl trimitea familia pentru cele necesare, adică să cumpere de-ale gurii ori doctorii, sau să cheme un doctor, dacă acesta avea să vină, sau un felcer, ori o infirmieră, ori căruţa cu morţi. Dar ori de cîte ori pleca, trebuia să încuie uşa din faţă şi să ia cheia cu el. Pentru a-l putea înşela pe paznic, în vederea evadării, oamenii îşi făceau două-trei chei la uşă, sau găseau mijloace de a forţa broaştele care se aflau pe dinăuntru. Il trimiteau pe paznic la piaţă, la brutărie sau după cine ştie ce fleac, şi în lipsa lui deschi­deau uşa şi ieşeau după pofta inimii. Dar odată descoperit acest şiretlic, autorităţile au hotărît sigilarea uşilor pe dinafară şi zăvorîrea lor.

Din cîte am aflat, la o altă casă de pe o stradă vecină cu Aldgate, o întreagă familie a fost încuiată şi zăvorită din cauza unei slujnice care căzuse bolnavă. Stăpînul casei a făcut, prin prietenii săi, plîngere către reprezentantul districtual şi către primar, arătînd că e de acord ca fata să fie transportată la Spitalul de ciumaţi. Dar jalba i-a fost respinsă şi uşa lui a fost însemnată cu o cruce roşie, a fost zăvorită pe dinafară şi, potrivit cu ordonanţele, un paznic a fost postat în faţa casei lui.

Aşadar stăpînul casei a ajuns la încheierea că nu există altă posibilitate decît ca el, soţia şi copilaşii să rămînă blo­caţi în casă, împreună cu slujnica bolnavă. Intr-o zi l-a strigat pe paznic şi i-a cerut să se ducă să cheme o infir­mieră care să aibă grijă de sărmana fată, căci pentru ei ar însemna moarte sigură să se apropie de ea, şi dacă n-o să vină infirmiera, bolnava o să moară fie de ciumă, fie de foame. Fata zăcea în pod, cu patru caturi mai sus, de unde nici nu putea fi auzită dacă striga sau cerea ajutor.

Paznicul s-a învoit, s-a dus şi s-a întors în aceeaşi seară cu o infirmieră. În tot acest timp, stăpînul a folosit prilejul pentru a face o spărtură mare în zidul care despărţea pră­vălia lui de taraba unui cîrpaci. Acest chiriaş al lui mu­rise sau plecase, speriat de urgie, şi-i lăsase lui cheia în pază. Făcîndu-şi drum prin zid în dugheană, ceea ce n-ar fi izbutit dacă paznicul ar fi rămas la uşă, întrucît zgomo­tul mare ar fi atras atenţia acestuia, omul a mai rămas lo­cului pînă ce a sosit infirmiera, şi chiar şi a doua zi. Dar în noaptea următoare, după ce-l expedie din nou pe paznic după nu ştiu ce fleac, vreo prişniţă pentru fată, care tre­buia luată de la spiţerie, sau altă cumpărătură care avea să-i ia oarecare timp, el şi întreaga familie părăsiră casa, lăsînd-o pe infirmieră şi pe paznic s-o îngroape pe biata ciumată; adică s-o zvîrle în căruţa cu morţi şi să aibă grijă de casă.

Aş putea să vă istorisesc o sumedenie de întîmplări de acest fel, unele destul de distractive, din cele văzute cu ochii mei în acel an de groază, sau din cele auzite, dar care sînt cu siguranţă adevărate sau foarte aproape de ade­văr; vreau să spun că sînt adevărate în linii mari, pentru că nimeni nu era în stare pe atunci să afle amănuntele.

Într-o mulţime de locuri se raportaseră acte de violenţă săvîrşite împotriva paznicilor. Şi, după cîte gîndesc eu, de la începutul molimei şi pînă la sfîrşit, să fi fost vreo opt­sprezece sau douăzeci de paznici omorîţi, sau răniţi de moarte. Toate aceste atacuri se presupune a fi fost săvîr­şite de oamenii închişi în casele contaminate, care încercau să iasă de acolo cu orice chip şi se loveau de împotrivirea paznicilor.

La ce alta să te aştepţi, cînd toate aceste case ferecate erau tot atîtea temniţe. Numai că oamenii întemniţaţi în ele nu se făcuseră vinovaţi de nicio crimă, şi faptul că erau închişi doar din pricina unei năpaste care se abătuse asupră-le îi făcea să fie şi mai răzvrătiţi.

Mai era încă o deosebire: toate aceste temniţe, cum le-am putea numi, nu aveau decît un singur temnicer. Acesta trebuia să supravegheze întreaga casă; ori multe dintre case erau astfel situate încît aveau mai multe căi de ieşire, unele din ele dînd chiar în diferite străzi. Ori era cu neputinţă ca un singur om să străjuiască toate aceste ieşiri, ca să poată preîntîmpina evadarea locatarilor în­nebuniţi de grozăvia împrejurărilor în care se găseau, de indignarea faţă de felul cum erau trataţi, sau chiar de ur­mările bolii în sine. Aşa că unii dintre ei îl ţineau de vorbă pe paznic într-un colţ al casei, în timp ce familia fugea pe partea cealaltă.

De pildă, în strada Coleman sînt o puzderie de alei, după cum se poate vedea încă şi azi. In Whites-Alley a fost închisă o casă care avea o fereastră dosnică ce dădea într-o curte cu ieşire în Bell-Alley. Poliţaiul din district numise un paznic la uşa acestei case, şi paznicul, împreună cu schimbul său, vegheaseră zi şi noapte, vreme de două săptămîni, în care răstimp întreaga familie o ştersese pe fereastra ce dădea în curte, lăsîndu-i pe bieţii oameni mofluzi în post.

Nu departe de acel loc, o altă familie folosise praf de puşcă, aruncîndu-1 pe paznic în aer. Bietul om, ars peste tot, striga cît îl ţinea gura, dar nimeni n-a cutezat să se apropie să-i dea vreun ajutor. Iar familia din acea casă a sărit pe fereastra de la primul cat, lăsînd în urmă doi bol­navi de ciumă, care urlau de durere. Parohia a angajat in­firmiere care să-i îngrijească, dar celor fugiţi nu li s-a mai putut da de urmă pînă cînd molima nu a fost stîrpită şi s-au întors singuri acasă. Dar cum nu mai existau niciun fel de dovezi împotriva lor; nu li s-a putut face nimic.

Cum aceste temniţe nu aveau gratii şi drugi de fier, spre deosebire de închisorile obişnuite, oamenii săreau adeseori pe fereastră, chiar sub nasul paznicului, şi-l ameninţau pe acesta cu săbii şi pistoale, împiedicîndu-l să facă vreo miş­care sau să strige după ajutor.

În alte cazuri, casele erau despărţite de cele ale veci­nilor prin grădini, ziduri sau pari, ori curţi sau acareturi. Iar vecinii, din prietenie, sau lăsîndu-se înduplecaţi de ru­găminţi, le îngăduiau celor închişi să sară peste zidurile sau gardurile despărţitoare şi să iasă prin casele lor. Alţii mituiau servitorii vecinilor, care le dădeau drumul peste noapte.

Aşadar, pe scurt, închiderea caselor nu a fost o măsură pe care să te fi putut bizui. Şi nu şi-a atins ţelul urmărit, ci n-a făcut decît să-i scoată pe oameni din minţi, împingîndu-i la acte disperate şi la nesăbuinţe.

Dar, ceea ce era mai rău, toţi aceştia care fugeau, răs- pîndeau molima, căci, în condiţiile lor deznădăjduite, co­lindau pretutindeni cu boala în ei, lucru pe care altminteri nu l-ar fi făcut. E o situaţie pe care trebuie să o recunoască oricine stă să se gîndească la amănuntele acelor împre­jurări. Fără îndoială, stricteţea întemniţării i-a făcut pe oameni să-şi piardă firea şi să fugă la întîmplare din ca­sele lor, cu semnele bolii pe trup, fără să ştie încotro să apuce şi ce să facă, sau, mai rău, fără să-şi dea seama de ceea ce fac. Şi mulţi dintre aceştia au căzut pradă celor mai cumplite nenorociri, şi s-au prăbuşit în plină stradă, sau pe cîmp, lihniţi de foame şi de lipsuri, ori s-au sfîrşit din pricina bolii care-i mistuia. Alţii au rătăcit pe la ţară, apucînd-o pe unde vedeau cu ochii, mînaţi de deznădejde, neştiind încotro să se îndrepte, pînă cînd îi dobora slăbi­ciunea şi istoveala, fără ca nimeni să le întindă o mînă de ajutor. Satele şi casele întîlnite în drum refuzau să le ofere adăpost, fie că erau bolnavi sau nu. Mureau la marginea drumului, sau se strecurau prin şoproane şi şuri şi-şi dă­deau duhul acolo, fără ca cineva să cuteze să se apropie de ei şi să le aducă un dram de mîngîiere, chiar dacă nu erau bolnavi, pentru că nimeni nu le dădea crezare.

Pe de altă parte, cînd molima se cuibărea în vreo casă, cu alte cuvinte, cînd vreun membru al familiei, ieşind pe afară, se molipsea fără să ştie şi aducea boala acasă, de bună seamă că familia era prima care afla, înainte de a anunţa slujbaşii publici, care, potrivit ordonanţelor, aveau datoria să cerceteze numai după ce erau înştiinţaţi de vreun caz de boală.

In acest răstimp dintre îmbolnăvire şi sosirea exami­natorilor, stăpînul casei avea tot răgazul şi libertatea de a se muta, laolaltă cu întreaga familie, dacă avea unde să se ducă. Şi numeroşi oameni aşa au făcut. Nenorocirea era însă că mulţi au procedat astfel după ce se molipsiseră la rândul lor, şi în acest chip au dus boala în casele celor care avuseseră bunăvoinţa să le ofere găzduire. Purtare care, trebuie să spunem, era foarte crudă şi lipsită de re­cunoştinţă.

În parte, aceasta a fost pricina acelei păreri sau idei generale care încolţise, sau mai curînd a acelui scandal legat de felul de a fi al celor bolnavi. Anume, se spunea  că ciumaţii nu-şi dau cea mai mică osteneală şi n-au cea mai mică grijă de a nu-i molipsi şi pe alţii. Eu nu pot să mă pronunţ, s-ar putea să fie oarecare adevăr în toate acestea, dar nu în măsura în care se vorbea. Ce explicaţie ar putea avea o asemenea ticăloşie, tocmai în momente cînd cei bolnavi se pregăteau să se înfăţişeze justiţiei divine? Mă mulţumesc doar să constat că dacă asemenea faptă nu poate fi legată de ideea de generozitate şi umanitate, în schimb nici cu religia şi doctrina nu are nimic a face. Dar asupra acestora voi mai reveni.

Acum discut doar despre oamenii înnebuniţi de groaza de a se găsi întemniţaţi şi încercările lor de evadare prin vicleşug sau prin forţă, fie înainte fie după ce au fost în­chişi, oameni a căror nefericire nu scădea în momentul cînd izbuteau să scape ci, dimpotrivă, sporea. Pe de altă parte însă, mulţi dintre cei ce evadau aveau locuri de re­fugiu, sau alte case în care s-au încuiat şi au stat ascunşi pînă cînd molima s-a ostoit. Multe familii, prevăzînd apro­pierea năpastei, şi-au făcut mormane de provizii, deaj uns pentru nevoile tuturor din casă, şi s-au baricadat atît de straşnic, încît nimeni nu i-a mai văzut sau n-a meii auzit de ei pînă cînd a contenit ciuma şi au reapărut teferi şi sănătoşi. S-ar putea să-mi aduc aminte de unele din aceste cazuri, şi să vă dau amănunte asupra felului în care s-au descurcat. Căci, fără îndoială, este măsura cea mai înţe­leaptă care poate fi luată în atari împrejurări, pentru cei care nu au putinţa să se mute şi care nu au locuri de re­fugiu aiurea. Căci fiind astfel baricadaţi, era ca şi cum s-ar fi aflat la mile depărtare. Nu-mi amintesc ca vreuna din aceste familii să fi tras vreun ponos. Printre aceştia se numărau cîţiva neguţători olandezi, care şi-au prefăcut casele în mici fortăreţe asediate, în care şi din care nimeni nu intra şi ieşea şi de care nimeni nu se apropia. Îmi amin­tesc mai cu seamă de unul care locuia pe strada Throck­morton şi a cărui casă răspundea în Drapers Garden.

Dar să mă întorc la cazurile celor atinşi de molimă, ale căror case fuseseră închise de judecători. Jalea acestor fa­milii era de neînchipuit şi, de obicei, din aceste case răzbăteau strigătele cele mai deznădăjduite şi vaierele bieţilor oameni înspăîmîntaţi, înfioraţi de priveliştea morţii, de chinurile celor dragi, de groaza de a se vedea întemniţaţi.

Îmi aduc aminte şi, în timp ce scriu aceste rînduri parcă îmi răsună încă în urechi acele ţipete, de o doamnă care avea o unică fiică, o fată de nouăsprezece ani, şi o mare avuţie. Erau doar chiriaşe în casa în care locuiau. Tînăra, mama ei şi o slujnică fuseseră plecate în străinătate, nu mai ştiu pentru ce interes, căci casa lor nu fusese închisă; dar la două ceasuri după întoarcerea acasă, tînăra fată se plînse că nu se simte bine; un sfert de oră mai tîrziu se porni pe vărsături şi se văită de o puternică durere de cap. „Doamne ajută, strigă mama îngrozită, ca fiica mea să nu se fi molipsit!“ Durerea de cap înteţindu-se, mama porunci să i se încălzească patul, o culcă şi se pregăti să-i dea leacuri de asudat, doctoria ce trebuia luată la ivirea primelor semne de ciumă.

De îndată ce o dezbrăcă şi o culcă în pat, cercetîndu-i trupul la lumina unei lumînări, mama descoperi semnele fatale înăuntrul coapselor. Nefiind în stare să se stăpînească, mama scăpă lumînarea din mînă, şi se porni să ţipe atît de înfiorător, încît ar fi umplut de groază şi cea mai îngheţată inimă din lume; nu doar un strigăt sau un ţi­păt, ci, cînd spaima a pus gheara pe ea, biata femeie întîi a leşinat, apoi şi-a revenit în simţiri şi a pornit a alerga prin toată casa, urcînd şi coborînd întruna scările, ca ieşită din minţi — şi într-adevăr îşi ieşise din minţi — continuînd să răcnească şi să urle ceasuri întregi, văduvită de jude­cată, sau cel puţin de controlul asupra faptelor ei. Şi, din cîte mi s-a spus, nici nu şi-a mai dobîndit judecata în­treagă. Cît despre tînăra fată, din acea clipă a fost ca şi pierdută, căci gangrena care-i pricinuise petele roşii i-a cuprins tot trupul şi, în mai puţin de două ceasuri, şi-a dat sufletul. Dar nefericita mamă a continuat să strige ceasuri întregi după ce fata murise, fără să mai ştie nimic de soarta copilei ei. A trecut multă vreme de atunci, şi nu mai sînt sigur cum s-au petrecut lucrurile, dar cred că biata mamă a murit şi ea două-trei săptămîni mai tîrziu_; fără să-şi fi recăpătat minţile.