Domnul Re-diez și domnișoara Mi-bemol. O poveste a lui Jules Verne

CAPITOLUL I

Eram treizeci de copii în şcoala din Kalfermatt; douăzeci de băieţi între şase şi doisprezece ani şi zece fetiţe între patru şi nouă ani. Dacă vreţi să ştiţi unde se află exact acest târguşor, după cunoştinţele mele geografice, el este situat într-unul din cantoanele Elveţiei, nu departe de lacul Constanţa, la poalele munţilor Appenzell.

—     Ei, tu de colo, Joseph Moller!

—     Da, domnule Valnigis, răspunsei.

—     Ce scrii în timpul lecţiei de istorie?

—   Iau notiţe, domnule.

—   Bine.

Adevărul este că desenam un omuleţ, în momentul când profesorul ne spunea pentru a mia oară povestea lui Wilhelm Tell şi a cumplitului Gessler. Nimeni nu o cunoştea atât de bine ca el. Singurul lucru pe care mai rămânea să-1 lămurească era următorul: cărui soi, Rennet sau Calville aparţinea mărul istoric pe care eroul helvetic îl pusese pe capul fiului său? Orăşelul Kalfermatt are o aşezare pitorească într-o depresiune denumită «van», săpată pe coasta de nord a muntelui, aceea pe care razele soarelui nu pot s-o atingă vara niciodată. Şcoala, care se află la capătul orăşelului, sub bolţi mari de frunziş, n-are aspectul posomorât al unei cazărmi. Ea este veselă ca înfăţişare și este situată într-un loc unde respiri aer curat. Are o curte mare, plină de copaci, un adăpost pentru ploaie şi o micuţă clopotniţă, unde clopotul cântă ca o pasăre pe ram.

Şcoala este ţinută de domnul Valrugis împreună cu sora sa Lisbeth, o fată bătrână, mai severă ca dânsul. Ei doi sunt de ajuns ca să predea scrierea, aritmetica, geografia, istoria – istoria şi geografia Elveţiei, bineînţeles. Aveam ore în fiecare zi afară de joi şi duminică. Şcolarii veneau la opt cu coşuleţul şi cărţile sub catarama curelei; în coşuleţ se găsea mâncarea pentru masa de prânz: pâine, carne rece, brânză, fructe şi o jumătate de sticlă de vin amestecat cu apă. Printre manuale găseai cărţi de aritmetică şi citire. La ora patru aduceam acasă coşuleţul gol până la ultima firimitură.

— Domnişoara Betty Clere?...

— Da, domnule Valrugis, răspunse fetiţa.

— Pari să nu fii atentă la ceea ce dictez. Unde am rămas? Spune!

— Atunci când Wilhelm refuzăsă salute pălăria, răspunse bâlbâind Betty.

— Nu-i adevărat!... Nu mai suntem la pălărie, ci la măr, de orice soi ar fi el!

Betty Clere, ruşinată, lăsă capul în jos, după ce se uită la mine cu ochiiei blânzi pe care-i iubeam atâta.

—     Fără îndoială, reluă cu ironie domnul Valrugis, dacă această istorisire s-ar fi cântat în loc să fie povestită, aţi fi ascultat-o cu maimultă plăcere, ţinând seama de gustul vostru pentru cântece! Dar niciodată un compozitor nu va îndrăzni să pună pe muzică un asemenea subiect!Poate că profesorul nostru avea dreptate. Ce compozitor ar putea pretinde să facă să vibreze astfel de coarde? Şi totuşi, cine ştie? Poate în viitor?...

Domnul Valrugis îşi continuă dictarea. Mari şi mici, toţi eram numai urechi. S-ar fi auzit în clasă chiar şuierul săgeţii lui Wilhelm Tell, pentru a suta oară de la ultima vacanţă.

CAPITOLUL II

E sigur că domnul Valrugis acorda artei muzicii un loc inferior. Aveaoare dreptate? Eram pe atunci prea tineri ca să ne facem o părere clară. Gândiţi-vă numai că eu mă aflam în grupa celor mari şi nu ajunsesem încă la vârsta de zece ani. Şi totuşi, vreo doisprezece dintre noi iubeam mult cântecele populare, vechile lieduri, precum şi imnurile bisericeşti, atunci când erau acompaniate de orga bisericii din Kalfermatt. Nu vreau să mă laud, căci nu-i frumos, şi chiar dacă am fost primul din clasă, nu trebuie s-o spun.

Acum, dacă mă întrebaţi de ce eu, Joseph Muller, fiul lui Wilhelm Muller şi al Margaretei Has, azi şeful poştei din Kalfermatt, preluând slujba tatălui meu, am fost poreclit Re-diez şi de ce lui Betty Clere, fiica lui Jean Clere, cârciumarul din târg, şi a Jennyei Rose, i se zicea Mi-bemol, vă voi răspunde: răbdare, o să aflaţi numaidecât; graba strică treaba, copii! Ceea ce este sigur, este că cele două voci ale noastre se armonizau minunat, în aşteptarea timpului când ne-am unit amândoi în armonia căsniciei. Am acum, când scriu această povestire, o vârstă respectabilă, cunoscând lucruri pe care nu le ştiam atunci — nici chiar în muzică. Da, domnul Re-diez s-a căsătorit cu domnişoara Mi-bemol, suntem foarte fericiţi şi o ducem foarte bine prin muncă, cinste şi omenie! Dacă un şef de poştă n-ar avea cinste şi omenie, atunci cine s-o aibă ?

Deci sunt cam vreo patruzeci de ani de când cântăm în biserică, întrucât trebuie să vă spun că toţi, atât fetiţele cât şi băieţii, făceam parte din corul din Kalfermatt.

CAPITOLUL III

Corul târgului nostru avea un mare renume graţie conducătorului său, organistul Eglisak. Ce maestru al solfegiului şi cât de priceput era când exersa cu noi vocalizele! Cum ne învăţa măsura, valoarea notelor, tonalitatea, modulaţia şi gamele! Foarte bun, foarte bun, vrednicul domn Eglisak! Se spunea că era un muzician genial, un maestru fără rival al contrapunctului şi că a compus o fugă extraordinară, o fugă în patru părţi. Cum nu prea ştiam ce se cheamă fugă, l-am rugat într-o zi să ne explice.

—       O fugă, răspunse el, îndreptându-şi capul de forma unei cutii de contrabas...

—       E o bucată muzicală? întrebai eu.

—       De muzică, băiatule.

—    Am vrea mult s-o ascultăm, exclamă un mic italian pe nume Farina, cu o voce frumoasă de contra-alto, care urca, urca, până la cer.

—     Da, adăugă un mic german, Albert Hoct, a cărui voce cobora, cobora până în adâncul pământului.

—       Te rugăm, domnule Eglisak... repetară alţi băieţi şi fetiţe.

—       Nu, dragii mei, nu veţi cunoaşte fuga mea decât după ce va fi terminată.

—       Si când se va întîmpla asta? întrebai eu.

—       Niciodată. Ne uitarăm unii la alţii şi el surâse uşor.

—       O fugă nu e niciodată terminată, ne spuse dânsul. Se pot oricând adăuga părţi noi. Deci noi n-am putut asculta faimoasa fugă a lui Eglisak; dar el puse pentru noi, pe muzică, imnul sfântului Jean-Baptiste, acel psalm în versuri din care Gui d'Arezzo a luat primele silabe pentru a arăta notele unei game:
Ut queant laxis
Re sonare fibris
Mi ra gestorum
Fa muli tuorum

Si încă nu exista în epoca lui Gui d'Arezzo. Abia în l026 un anume Guido completă gama prin adăugarea acestei note, şi cred că bine a făcut. În adevăr, când cântam acest psalm, puteai veni de departe să-l asculţi. Cât despre ceea ce însemnau cuvintele lui bizare, nimeni din şcoală nu ştia, nici chiar domnul Valrugis. Se credea că e pe latineşte, dar nu eram siguri. Oricum, domnul Eglisak continua să treacă drept un mare compozitor. Din păcate, suferea de o regretabilă infirmitate care tindea să se accentueze. Cu vârsta devenea tot mai surd. Noi observasem acest lucru, dar el n-ar fi fost niciodată de acord să-l recunoască. De altfel, pentru a nu-l mâhni, strigam când îi spuneam ceva şi falsetele noastre reuşeau să facă să-i vibreze timpanul. Dar nu era departe ziua când avea să fie cu desăvârşire surd. Nenorocirea se întâmplă într-o duminică, la vecernie.

Ultimul psalmal slujbei se terminase şi Eglisak cânta la orgă, lăsându-se în voia capriciilor imaginaţiei. Cânta, cânta la nesfârşit. Nimeni nu îndrăznea să părăsească biserica, pentru a nu-l necăji. Dar iată că suflătorul istovit se opreşte. Orga devine mută. Eglisak nu observă. Acordurile şi arpegiile se domolesc sau se dezlănţuie sub degetele sale. Nici un sunet nu se aude şi totuşi, în inima sa de artist, el a continuat să vibreze... Am înţeles cu toţii: îl lovise o nenorocire. Nimeni nu îndrăzni să i-o spună, să-l anunţe că suflătorul coborâse de la galerie pe scara îngustă...Eglisak nu încetă să cânte. Şi aceasta se prelungi toată seara, toată noaptea. În dimineaţa următoare, el tot îşi mai plimba mâinile pe claviatura mută. A fost nevoie să fie tras de ­acolo... şi atunci abia sărmanul om îşi dădu seama. Era surd, dar asta nu-l va împiedica să-şi termine fuga. Din păcate nu va mai putea s-o audă. Din acea zi orga cea mare nu mai răsună în biserica din Kalfermatt.

CAPITOLUL IV

Trecură şase luni. Veni un noiembrie foarte rece. O mantie albă acoperea munţii şi poalele ei ajungeau până pe străzi. Veneam la şcoală cu nasul roşu şi obrajii vineţi. O aşteptam pe Betty în colţul pieţii. Cât de drăguţă era sub căciuliţa ei!

—     Tu eşti, Joseph? îmi spunea.

—     Eu sunt, Betty. Cam pişcă în dimineaţa asta. Strânge paltonul şi încheie-ţi bine gulerul.

—     Da, Joseph. Dacă am alerga puţin?

—     Bine. Dă-mi cărţile tale, le voi duce eu. Vezi să nu răceşti. Ar fi o nenorocire să-ţi pierzi vocea.

—     Şi tu pe a ta, Joseph! Ar fi fost păcat, în adevăr. Şi, după ce ne suflam în palme, fugeam cât puteam de repede pentru a ne încălzi. Din fericire în clasă era cald. Soba duduia. Nu se făcea economie de lemne. Se găsesc atât de multevreascuri la poalele munţilor şi vântul mai are grijă să le smulgă şi de pe copaci. Totul e să le strângi. Ce scântei vesele aruncau crengile care ardeau! Ne adunam împrejurul sobei. Domnul Valrugis sta pe catedră,cu căciula înfundată pe cap. Lemnele pocneau însoţind ca nişte detunături povestea lui Wilhelm Tell. Şi mă gândeam că dacă ar fi fost iarnă şi Gessler n-ar fi avut decât pălăria, s-ar fi îmbolnăvit probabil întimp ce aceasta se afla în vârful prăjinii. Se muncea cu spor la citire, scriere, aritmetică, recitare, dictare şi profesorul era mulţumit. Dar cu muzica rămăsesem în pană. Nu s-a mai găsit nimeni să-1 înlocuiască pe bătrânul Eglisak. Muzica lâncezea. Bineînţeles, eram pe cale să uităm tot ce învăţasem! Cum am face faţă dacă ar veni la Kalfermatt un alt dirijor al corului bisericesc? Vocile au început să scârţâie, orga de asemenea şi va fi nevoie s-o reparăm. Preotul nu-şi ascundea îngrijorarea. Acum, când orga nu-l mai acompania, cât de fals cânta sărmanul, îndeosebi la începutul slujbei! Tonul cobora puţin câte puţin şi când ajungea la supplici confessione dicentes, degeaba mai căuta notele sub stihar, căci nu le mai găsea. Acest lucru îi făcea pe unii să râdă. Mie mi-era milă şi lui Betty la fel. Nimic mai jalnic ca slujbele de-acum. Preotul a încercat mai multe mijloace de a schimba această stare de lucruri. Primul a fost să înlocuiască orga cu un vechi model de cimpoi. Cel puţin cu un cimpoi de acest fel nu va mai cânta fals. Nu era greu să-şi procure un asemenea instrument antediluvian. Era unul, atârnat pe peretele sacristiei. Dar unde să găseşti pe acela care să sufle în el? În definitiv, nu s-ar putea să-l întrebuinţeze pe suflătorul de orgă, care era acum fără slujbă?

—     Ai suflu? îi spuse într-o zi preotul.

—     Da, răspunse acest om de treabă, dar la burduf, nu cu gura.

—     Ce importanţă are, încearcă!..

—     Voi încerca. Şi încercă. Suflă în cimpoi, dar ieşi un sunet groaznic. Era din cauza lui sau din cauza cimpoiului? Nu s-a putut afla. Trebui deci să renunţe şi probabil că apropiatul Crăciun va fi destul de trist. Căci dacă lipsea orga din cauza lui Eglisak, nici corul nu prea mergea. Nu se găsea nimeni care să ne dea lecţii, nimeni care să bată măsura; iată de ce locuitorii din Kalfermatt erau tare mâhniţi. Dar într-o seară, în târg, avu loc o schimbare cu totul neaşteptată.

Era l5 decembrie. Afară se lăsase un frig uscat, un frig din acelea care duc ecourile până în depărtări. O voce din vârful muntelui s-ar fi auzit până-n târg, un foc de armă tras în Kalfermatt s-ar fi auzit la Reischarden, care se găseşte la distanţă de cel puţin o leghe. Mă dusesem la masă la domnul Clere, într-o sâmbătă. A doua zi nu aveam şcoală. După ce ai lucrat toată săptămâna, cred că-ţi poţi îngădui să te odihneşti duminica? Şi Wilhelm Tell avea dreptul la odihnă, căci trebuie şi el să fi obosit după ce şapte zile a fost sâcâit de domnul Valrugis. Casa hangiului se afla în piaţa cea mică, în colţul din stânga, aproape în faţa bisericii, de unde se auzea scârţâind girueta din vârful clopotniţei ascuţite. La hanul lui Clere se găseau vreo doisprezece muşterii, oameni din partea locului. În seara aceasta se hotărâse ca Betty şi cu mine să le cântăm o frumoasă nocturnă de Salviati. Deci, după cină au fost strânse mesele, s-au aşezat scaunele şi era să începem cântecul, când un sunet de departe ajunse până la noi.

—     Ce înseamnă asta? zise unul.

—     S-ar zice că vine din biserică, răspunse altul.

—     Dar e sunet de orgă!

—     Haida-de! Orga cântă oare singură? Cu toate acestea, sunetele se desluşeau cu claritate, când crescendo, când diminuendo, amplificându-se câteodată atât de mult, ca şi cum s-ar fi auzit registrul forte al instrumentului. Cu tot frigul de afară, ne încumetarăm să deschidem uşa hanului. Vechea biserică se înfăţişa mohorâtă, nicio lumină nu străbătea prin vitraliile naosului. Probabil că totul se datora vântului care se strecura prin vreo spărtură a zidului. Credeam că ne-am înşelat şi ne pregăteam să reluăm şezătoarea, când fenomenul se reînnoi cu o atât de mare intensitate, încât nu mai putea fi vorba de nicio îndoială.

—     Dar se cântă în biserică! exclamă Jean Clere.

—     Nu poate fi decât diavolul, zise Jenny.

—     Oare diavolul ştie să cânte la orgă? replică hangiul. «Şi de ce nu?» mă gândeam eu. Betty mă prinse de mână.

—     Diavolul?! se miră ea. În acest timp, uşile caselor din piaţă se deschiseră una după alta. Oamenii se arătau la ferestre şi se întrebau ce se întâmplă. Cineva de la han spuse:

—     Preotul a găsit poate un organist şi l-a adus aici. Cum nu ne-am gândit la această simplă explicaţie? Tocmai atunci preotul se ivi în pragul casei parohiale.

—     Ce se petrece? întrebă el.

—     Se cântă la orgă, domnule preot, îi strigă hangiul.

—     Ei bine! E Eglisak care cântă din nou. În adevăr, surzenia nu împiedica degetele să alunece pe clape şi era posibil ca bătrânul maestru să fi avut fantezia să urce la galerie împreună cu suflătorul. Trebuia să vedem. Dar pridvorul era închis.

—     Joseph, îmi spuse preotul, du-te până acasă la Eglisak. Alergai cu Betty de mână, căci ea nu voise să mă lase singur. După cinci minute ne înapoiarăm.

—     Ei bine? întrebă preotul.

—     Maestrul este acasă la el, îi răspunsei eu cu respiraţia tăiată. Era adevărat.

Servitoarea îmi spusese că doarme buştean în patul lui şi tot vacarmul iscat de orgă nu putea să-l scoale din somn.

—     Atunci cine este acolo? murmură domnul Clere, neliniştit.

—     Vom afla îndată! exclamă preotul, încheindu-şi paltonul de blană. Orga se auzea mereu. Scotea  parcă o furtună de sunete.

Cele şaisprezece pedale lucrau în plin. Toate tuburile scoteau sunete puternice, chiar şi registrul de jos cu notele lui grave se amesteca în acest concert asurzitor. Piaţa era ca măturată de o rafală de muzică. S-ar fi spus că întreaga biserică era o imensă orgă, emiţând prin clopotniţă sunete fantastice. Am spus că pridvorul era zăvorât, dar, făcând înconjurul clădirii,văzui că uşa mică, ce se afla drept în faţa hanului Clere, rămăsese întredeschisă. Pe aici ar fi putut pătrunde intrusul. Mai întâi intrară preotul şi ţârcovnicul care era cu el. În trecere, ei muiară degetele în vasul cu apă sfinţită şi, prevăzători, îşi făcură cruce. Apoi toţi cei ce-i urmau făcură la fel. Deodată orga amuţi. Bucata cântată de misteriosul organist se întrerupse pe un acord de quartă şi sixtă care se pierdu sub bolta întunecată. Intrarea oamenilor în biserică fusese oare cauza care a stăvilit inspiraţia artistului? Avem tot dreptul să credem că da. Peste naosul până atunci plin de armonii se lăsă din nou tăcerea. Zic tăcere, căci încremenisem cu toţii între stâlpi, cu senzaţia pe care o ai când, după un fulger, aştepţi izbucnirea tunetului. Dar nu ţinu mult. Trebuia să ştim despre ce era vorba. Ţârcovnicul şi doi sau trei din cei mai curajoşi se îndreptară spre scara în spirală care ducea spre galeria din fundul naosului. Urcară treptele, dar ajunşi la galerie nu găsiră pe nimeni.Capacul claviaturii era închis. Cimpoiul, pe jumătate plin încă de aerul care nu putea ieşi, neavând pe unde, rămăsese nemişcat. Probabil că, în mijlocul tumultului şi întunericului, intrusul putuse să coboare scara, să dispară pe uşa mică şi să fugă pe străzile târgului.

CAPITOLUL V

A doua zi, târgul Kalfermatt număra un locuitor în plus, ba chiar doi. Puteau fi văzuţi plimbându- se în piaţă, mergând în sus şi în jos pe strada principală, ajungând până în dreptul şcolii şi apoi întorcându-se spre hanul lui Clere, unde reţinuseră o cameră cu două paturi pentru un timp oarecare, fără să spună cât. «Poate fi o zi, o săptămână, o lună, un an», rosti cel mai important din aceste personaje, aşa cum mi-a povestit Betty când m-a întâlnit în piaţă.

—     Să fie organistul de ieri? am întrebat.

—     De, s-ar putea, Joseph.

—     Cu suflătorul lui?...

—     Fără îndoială, acela gras, răspunse Betty.

—     Şi cum arată?

—     Ca toată lumea. Ca toată lumea, desigur, pentru că aveau un cap pe umerii lor, braţele înfipte în trunchi şi tălpi la picioare. Dar poţi să ai toate astea, fără să semeni cu nimeni. Şi acest lucru l-am observat când pe la orele unsprezece i-am văzut în fine pe cei doi străini atât de ciudaţi. Mergeau unul în spatele celuilalt.

Primul, de 35—40 de ani, deşirat, un fel de bâtlan înalt, îmbrăcat cu o redingotă lungă, gălbuie, purta pantaloni largi, coloniali, de unde ieşeau nişte picioare subţiri, iar pe creştet avea o pălărioară cu egretă. Ce chip îngust şi spân! Ochi bridaţi, mici, dar pătrunzători, cu o văpaie în pupile, dinţi albi ca nişte colţi, un nas lung şi subţire, gura strânsă şi bărbia ascuţită.Şi ce mâini! Degete lungi, foarte lungi, degete care pe o claviatură pot cuprinde o octavă şi jumătate! Celălalt — îndesat, spătos, cu umeri largi, cu torsul puternic, cu capul mare şi părul vâlvoi sub o pălărie cenuşie, cu o faţă de taur încăpăţânat şi o burtă ca o cheie de «fa». Era un tip voinic de vreo treizeci de ani, care ar fi putut stâlci în bătaie pe cei mai zdraveni din târg. Nimeni nu-i cunoştea pe aceşti indivizi. Veniseră pentru prima oară prin ţinut. Desigur, nu erau elveţieni, mai curând păreau de prin părţile răsăritene de dincolo de munţi, dinspre Ungaria. Şi în adevăr, de-acolo soseau, aşa cum am aflat mai târziu. După ce au plătit la hanul lui Clere pe o săptămână înainte, au mâncat cu multă poftă din cele mai bune feluri. Şi acum făceau o plimbare, păşind unul după celălalt, cel mai mare cu un mers legănat, privind, hoinărind, îngânând un cântec, cu degetele neîncetat în mişcare. Din când în când îşi lovea într-un fel ciudat ceafa cu palma, repetînd: «La natural, la natural... Bine!» Celălalt, grasul, mergea legănându-şi şoldurile, fumând o pipă în formă de saxofon, de unde ieşeau valuri de fum albicios. Îi priveam cu ochii holbaţi, când cel mai înalt mă zări şi îmi făcu semn să mă apropii. La început mi-a fost puţin frică, recunosc, dar în cele din urmă m-am hotărât, şi atunci el îmi zise cu o voce subţire ca a unui copil de cor:

—     Unde-i casa preotului, băiatule?

—     Casa parohială?...

—     Da. Vrei să mă duci până acolo?

M-am gândit că preotul mă va certa dacă-i aduc aceste persoane — pe cel înalt mai ales, a cărui privire mă fascina. Aş fi vrut să refuz.

Dar a fost imposibil şi iată-mă mergând spre casa parohială. Ne despărţeau de ea vreo cincizeci de paşi. Le-am arătat casa şi am fugit, în timp ce ei băteau în uşă în ritm de trei optimi şi o pătrime. Colegii mă aşteptau în piaţă, împreună cu domnul Valrugis. El mă întrebă ce s-a întîmplat şi eu i-am povestit. Cu toţii se uitau la mine. Închipuiţi-vă, «El» mi-a vorbit! Dar ceea ce le-am spus nu a putut să explice prea mult ce căutau aceşti doi oameni la Kalfermatt. De ce voiau să vorbească cu preotul? Cum i-a primit? Nu i s-a întîmplat vreo nenorocire lui şi servitoarei sale, o bătrână de vârstă matusalemică şi care uneori avea mintea rătăcită? Totul se lămuri în aceeaşi după- amiază.Tipul bizar — acela mai înalt — se numea Effarane. Era ungur. Artist, acordor, constructor de orgă, organist — cum se spunea — făcea reparaţii mergând din oraş în oraş şi-şi câştiga existenţa cu această meserie. Dânsul, bineînţeles, fusese cel ce în ajun intrase pe poarta laterală împreună cu celălalt, ajutorul şi suflătorul său, şi reînviase ecourile în vechea biserică, dezlănţuind valuri de armonie. După el, instrumentul, care se defectase în anumite părţi, avea nevoie de câteva reparaţii şi el se oferea să le execute la un preţ foarte mic. Diverse certificate stăteau mărturie pentru priceperea sa în privinţa lucrărilor de acest fel.

—     Faceţi-le! Faceţi-le! spuse preotul care se grăbi să accepteo ferta. Şi adăugă: Cerul fie de două ori lăudat că ne trimite un reparator de orgă de valoarea dumneavoastră, şi ar fi de trei ori dacă ne-ar trimiteşi un organist.

—     Aşadar, sărmanul Eelisak?... întrebă meşterul Effarane.

—     Surd de-a binelea... îl cunoaşteţi?

—     Cine nu-l cunoaşte pe omul cu fuga!

—     Sunt şase luni de când nu mai cântă la biserică şi nici nu predă la şcoală.

—     Fiţi liniştit, părinte, răspunse meşterul Effarane. În cincisprezece zile reparaţiile pot fi terminate şi, dacă vreţi, de Crăciun voi cânta eu la orgă. Şi zicând acestea, el îşi mişcă degetele nesfârşite, le pocni, dezmorţindu-şi falangele, şi le întinse apoi ca pe nişte tuburi de cauciuc.

Preotul îi mulţumi artistului cu vorbe alese şi-1 întrebă ce credea despre orga din Kalfermatt.

—     E bună, răspunse meşterul Effarane, dar incompletă.

—     Şi ce-i lipseşte? N-are douăzeci şi patru de tuburi, fără să uităm şi tuburile pentru vocile omeneşti?

—     Ei, ceea ce-i lipseşte, părinte, e tocmai un registru pe care l-am inventat şi pe care vreau să-l adaptez acestui instrument.

—     Ce registru ?

—     Registrul vocilor de copii, replică acest curios personaj, îndreptându-se din spate. Eu am imaginat această perfecţionare. Ar fi idealul, şi atunci numele meu va întrece pe al lui Fabri, Kleng, Erhard Smid, André, Castendorfer, Krebs, Muller, Agricola, Kranz, ca şi numele de Antegnati, Costanzo, Graziadei, Serassi, Tronci, Nanchinini, Callido, Sebastien Érard, Abbey, Cavaille-Coll. Preotul crezu, la un moment dat, că înşiruirea acestor nume nu se va termina până la ora vecerniei care se apropia. Constructorul de orgă adăugă, trecându-şi mâna prin păr:

—     Şi dacă voi reuşi la orga din Kalfermatt, nicio altă orgă nu se va putea asemui cu ea, nici cea de la Sf. Alexandru din Bergamo, nici cea de la Saint-Paul din Londra, nici aceea din Fribourg sau Haarlem, Amsterdam, Frankfurt, Weingarten, nici cea de la Notre-Dame din Parissau de la Madeleine, St. Roch, St. Denis, Beauvais. Şi spunea aceste lucruri, cu un aer inspirat, făcând gesturi mari, care desenau în aer curbe capricioase. Deodată se auzi clopotul pentru vecernie şi luându-şi pălăria, căreia îi mângâie uşor egreta cu degetul, meşterul Effarane salută cu plecăciune şi se duse să-1 întâlnească în piaţă pe suflătorul său.

CAPITOLUL VI

E de la sine înţeles că din ziua aceea nu se mai vorbi în târg decât despre importantul eveniment care se petrecuse. Marele artist, numit Effarane, care era în acelaşi timp şi un mare inventator, se obliga să îmbogăţească orga noastră cu un registru de voci de copii. Lucrările de reparaţie începură chiar a doua zi; meşterul Effarane si ajutorul său se puseră pe treabă. În timpul recreaţiilor, eu şi alţi câţiva colegi de şcoală ne duceam să-i vedem. Eram lăsaţi să urcăm la galerie, cu condiţia să nu-i stingherim în lucru. Toată tâmplăria fu desfăcută, redusă la scânduri. O orgă nu este decât un flaut al lui Pan, adaptat la cutia orgii cu un burduf şi un registru de butoni, adică un regulator mobil care reglementează intrarea aerului. A noastră era de tip mare, având douăzeci şi patru de tuburi principale, patru claviaturi de câte cincizeci şi patru de clape şi de asemenea o claviatură de pedale pentru notele joase de două octave. Cât de imens ni se părea acest desiş de ţevi cu ancie sau cu guri de lemn ori de aluminiu! Te-ai fi putut pierde ca în mijlocul unei păduri dese. Şi ce denumiri curioase ieşeau din gura meşterului Effarane: dublete, fluieraşe, cromorne, registre joase, tonuri de bază, nazale.

Când mă gândesc că erau acolo tuburi de lemn de şaisprezece picioare şi de aluminiu de treizeci şi două de picioare! În astfel de ţevi ai fi putut băga deodată toată şcoala, împreună cu domnul Valrugis! Priveam acest talmeş-balmeş cu un fel de uimire vecină cu groaza.

—     Henri, spunea Hoct, aruncând o privire piezişă, seamănă cu o maşină cu aburi...

—     Nu, mai repede cu o baterie de tunuri, spunea Farina, care ar arunca ghiulele de muzică!... Eu nu găseam termeni de comparaţie, dar, când mă gândeam la vijeliile pe care burduful dublu de suflat putea să le trimită prin ţevăria aceasta enormă, mă apuca un tremur care mă scutura ore întregi. Meşterul Effarane lucra în mijlocul acestei dezordini, fără să-i pese de nimic. În realitate, orga de la Kalfermatt era într-o stare destul de bună şi nu avea nevoie decât de nişte reparaţii puţin importante — mai mult trebuia curăţată de praful depus de câţiva ani. Ceea ce era mai dificil era ajustarea registrului vocilor de copii. Acest aparat era acolo, într-o cutie, compus dintr-o serie de flaute de cristal care aveau menirea să scoată sunete fermecătoare. Meşterul Effarane, abil constructor şi minunat organist, spera să reuşească aici ceea ce nu putuse realiza până acum. Cu toate acestea, observam că nu făcea decât să dibuie într-un fel sau într-altul şi, când nu izbutea, scotea strigăte ca un papagal înfuriat, necăjit de stăpâna sa. Brrr!... Aceste strigăte mă-nfiorau din creştet până-n tălpi şi simţeam cum mi se ridică părul în cap. Stărui asupra faptului că ceea ce vedeam mă impresiona la culme. Interiorul vastei cutii a orgii, acest enorm animal sfârtecat, ale cărui organe zăceau împrăştiate, mă frământa până la obsesie.

O visam noaptea şi ziua, gândul la ea nu mă părăsea nicio clipă. În special cutia cu voci de copii, pe care n-aş fi avut curajul s-o ating, îmi făcea impresia unei cuşti plină de copii pe care meşterul Effarane îi creştea pentru a-i face să cânte sub degetele sale de organist.

—     Ce ai, Joseph? mă întreba Betty.

—     Nu ştiu, răspundeam.

—     Poate că te duci prea des să vezi orga?

—     Da... poate.

—     Nu te mai duce.

—     Nu mă voi mai duce, Betty.

Si mă duceam totuşi, chiar în aceeaşi zi, împotriva voinţei mele. Mă cuprindea dorinţa să mă pierd în mijlocul acestei păduri de tuburi, să mă furişez în colţurile cele mai întunecate, să-1 urmăresc pe meşterul Effarane cum ciocănea în fundul cutiei orgii. Mă stăpâneam să nu spun nimic acasă; tatăl şi mama mea m-ar fi crezut nebun.

CAPITOLUL VII

Cu opt zile înainte de Crăciun, eram dimineaţa la şcoală, fetele de-o parte şi băieţii de alta. Domnul Valrugis trona pe catedră, bătrâna soră în colţul său tricota cu nişte ace lungi, ca nişte frigări de bucătărie. Şi iată că atunci când ajunsesem din nou la momentul când Wilhelm Tell insulta pălăria lui Gessler, uşa se deschise. Intră preotul. Toată lumea se sculă în picioare, cum se cuvine, iar în spatele preotului apăru meşterul Effarane. Cu toţii plecarăm privirea în faţa ochilor pătrunzători ai organistului. Ce căuta el la şcoală şi de ce îl însoţea preotul? Mi s-a părut că se uită la mine cu luare-aminte. Mă recunoscuse desigur şi mă simţeam destul de prost. Între timp, domnul Valrugis coborî de la catedră, se opri în faţa preotului şi zise:

—     Cărui prilej datorez onoarea?...

—     Domnule profesor, am vrut să vă prezint pe meşterul Effarane care a dorit să facă o vizită elevilor dumneavoastră.

—     Şi de ce?

—     M-a întrebat dacă existăun cor la Kalfermatt, domnule Valrugis. I- am răspuns afirmativ. Am adăugat că era chiar excelent în timpul când îl dirija sărmanul Eglisak. Atunci meşterul Effarane şi-a exprimat dorinţa să-l asculte. Aşadar, l-­am adus în dimineaţa aceasta în clasa dumneavoastră, rugându-vă să-l scuzaţi pentru întrerupere. Domnul Valrugis nu avea de ce să primească scuze. Tot ce făcea preotul era bine făcut. Wilhelm Tell va trebui să aştepte de data aceasta. Atunci, la un gest al domnului Valrugis, am stat jos. Preotul se aşeză şi el pe un scaun pe care i l-am adus eu, meşterul Effarane pe un colţ al mesei fetelor, care s-au dat înapoi spre a-i face loc. Cea mai apropiată de el era Betty şi am văzut că micuţa de ea era speriată de mâinile şi degetele sale lungi, care descriau arpegii în văzduh. Meşterul Effarane luă cuvântul şi cu vocea sa pătrunzătoare spuse:

—     Aceştia sunt copiii de la cor?

—     Nu toţi fac parte din el, răspunse domnul Valrugis.

—  Câţi?

—     Şaisprezece.

—     Băieţi şi fete?

—     Da, spuse preotul, băieţi şi fete, şi cum la această vârstă mai toţi au aceeaşi voce...

—     Eroare, replică imediat meşterul Effarane, şi urechea unui cunoscător nu s-ar înşela. Am fost tare miraţi de acest răspuns, cum bine vă puteţi închipui. Vocile noastre, a lui Betty şi a mea, aveau în acea perioadă un sunet atâtde asemănător, că nu puteau fi deosebite când vorbeam: mai târziu ele se vor deosebi, căci vârsta modifică în mod inegal glasul adulţilor de sexe diferite. În orice caz, nimeni nu putea contrazice pe un om ca meşterul Effarane şi a rămas pe-a lui.

—     Să înainteze copiii care fac parte din cor, ceru el, ridicând braţul ca pe o baghetă de şef de orchestră. Opt băieţi, printre care mă număram şi eu, şi opt fete, între care se afla şi Betty, se aşezară pe două rânduri, faţă-n faţă. Şi atunci meşterul Effarane ne examină cu foarte multă atenţie, aşa cum nu fusesem niciodată examinaţi pe timpul lui Eglisak. A trebuit să deschidem gura, să scoatem limba, să aspirăm şi să expirăm îndelung, să-i arătăm până-n fundul gâtlejului coardele vocale pe care parcă avea de gând să le prindă cu degetele. Am crezut că vrea să ne acordeze ca pe nişte viori sau violoncele. Eram cu toţii neliniştiţi. Preotul, domnul Valrugis şi bătrâna sa soră erau şi ei tulburaţi, dar nu îndrăzneau să spună niciun cuvânt.

—      Atenţie! strigă meşterul Effarane. Gama do-major! Solfegiem. Iată tonul. Tonul? Mă aşteptam să scoată din buzunar o piesă mică cu două ramuri, asemănătoare cu aceea a bunului Eglisak şi ale cărei vibraţii dau «la»-ul exact, la Kalfermatt ca şi în oricare altă parte. Dar avurăm altă surpriză. Meşterul Effarane îşi plecă fruntea şi, cu degetul mare pe jumătate încovoiat, îşi lovi scurt baza craniului.Uluitor! Vertebra sa superioară emise un sunet metalic şi acest sunet era tocmai «la»-ul cu cele opt sute şaptezeci de vibraţii ale sale. Meşterul Effarane avea într-însul un diapazon natural. Şi atunci, dându-ne pe «do», în timp ce arătătorul îi tremura la capătul braţului, repetă:

—     Atenţie! O singură măsură! Şi iată-ne solfegiind gama lui «do», întâi urcând şi apoi coborând.

—     Rău... rău!... strigă meşterul Effarane, când se stinse ultima notă. Aud şaisprezece voci diferite şi n-ar trebui să aud decât una. Părerea mea este că se arăta prea exigent, căci aveam obiceiul să cântăm împreună foarte corect, ceea ce ne adusese totdeauna multe laude.

Meşterul Effarane clătina din cap şi arunca la stânga şi la dreapta priviri nemulţumite. Mi se părea că urechile sale, care aveau o anumită mobilitate, se mişcau ca acelea ale câinilor, pisicilor şi altor patrupede.

—     Încă o dată! exclamă el. Unul după altul acuma. Fiecare din noi trebuie să aibă o notă personală, o notă fiziologică, cum s-ar spune, singura pe care trebuie s-o emită vreodată într-un ansamblu. O singură notă fiziologică! Ce însemnau aceste cuvinte? Ei bine, aş fivrut să ştiu care era a lui, a acestui original, şi de asemenea a preotului, care de altfel avea o frumoasă colecţie, una mai falsă ca alta. Am început, nu fără o mare îngrijorare — oare omul acesta îngrozitor nu ne va chinui? — şi nu fără a fi oarecum curioşi să cunoaştem care este nota noastră personală, cea pe care va trebui să ne-o cultivăm în gâtlej, ca pe o plantă în vasul de flori. Hoct se apucă să solfegieze şi, după ce încercă diversele note ale gamei, îi fu recunoscută ca fiziologică nota «sol» de către meşterul Effarane, ca fiind nota cea mai justă, cea mai vibrantă pe care o putea scoate laringele său. După Hoct urmă Farina, care se văzu condamnat pentru vecie la un «la» natural. Apoi ceilalţi colegi ai mei fură supuşi la acest amănunţit examen şi nota lor favorită primi pecetea oficială a meşterului Effarane. Făcui şi eu un pas înainte.

—     Ah, tu eşti, băieţaş, zise organistul.

Şi luându-mi capul între mâini, îl întoarse într-o parte şi într-alta, încât îmi fu teamă să nu mi-l scoată din loc.

—     Să vedem nota ta, reluă el. Am cântat gama de la «do» la «do», urcând şi apoi coborând. Dar Effarane nu fu mulţumit. Îmi porunci s-o iau de la început... Dar nu mergea... nu mergea. Eram foarte umilit. Eu, unul din cei mai buni din cor, să fiu oare lipsit de o notă personală?

—     Haide, exclamă meşterul Effarane, cântă gama cromatică! Poate voi descoperi nota ta. Şi vocea mea, cu intervale de semitonuri, execută octava.

—     Bine... bine! rosti organistul. Ţi-am găsit nota şi păstreaz-o întimpul întregii măsuri.

—     Care este ? întrebai tremurând puţin.

—     Este «re-diez». Pornind de la «re-diez», am solfegiat dintr-o singură răsuflare. Preotul şi domnul Valrugis nu se obosiră să dea niciun semn de satisfacţie.

—     E rândul fetelor, ordonă meşterul Effarane. Stam şi măgândeam: «Dacă şi Betty ar putea avea pe «re-diez»! Nu m-ar mira, căci vocile noastre sunt la unison.» Fetele fură examinate una după alta. Una avea pe «si natural» alta pe «mi natural». Când îi veni rândul lui Betty Clere să cânte, ea se apropie şi rămase foarte intimidată în picioare, în faţa meşterului Effarane.

—     Începe, fetiţo!Şi Betty începu cu vocea ei fermecătoare, aşa de plăcută încât ai fi spus că e cântecul unui sticlete. Dar i se întâmplă lui Betty acelaşi lucru ca şi prietenului ei Joseph Muller. Trebui să se recurgă la gama cromatică pentru a i se descoperi nota şi în cele din urmă îi fu atribuit «mi-bemol». La început m-am necăjit, dar, gândindu-mă bine, nu puteam fi decât mulţumit. Betty avea pe «mi-bemol» şi eu pe «re-diez». Ei bine, e cam acelaşi lucru aşa că am bătut din palme.

—     Ce te-a apucat, băiete? întrebă organistul care încruntă din sprâncene.

—     Sunt foarte bucuros, domnule, îndrăznii să răspund, pentru că Betty şi cu mine avem aceeaşi notă...

—     Aceeaşi?! exclamă meşterul Effarane. Şi se îndreptă cu o mişcare atât de alungită, că braţul său atinse plafonul.

—     Aceeaşi notă! reluă el. Ah, tu crezi că un «re-diez» şi un «mi-bemol» înseamnă acelaşi lucru, neştiutor ce eşti! Ai merita o pedeapsă straşnică!... Eglisak al vostru v-a învăţat asemenea prostii? Şi aţi răbdat aşa ceva, părinte?... Şi dumneavoastră, domnule profesor... Şi chiar dumneavoastră, bătrână domnişoară... Sora domnului Valrugis căuta o călimară să i-o azvârle în cap. Dar el continuă, lăsându-se pradă furiei oarbe:

—     Nenorocitule, nu ştii ce-i aia o coma, această optime de ton, care deosebeşte pe «re-diez» de «mi-bemol», pe «la-diez» de «si-bemol» şi aşa mai departe? Cum asta! Nimeni de aici nu este în stare să aprecieze o optime de ton! Oare urechile din Kalfermatt n-au decât timpane ca pergamentul, îngroşate, uscate, ori sparte? Nimeni nu îndrăznea să facă o mişcare. Geamurile de la ferestre zăngăniră la vocea ascuţită a meşterului Effarane. Eram dezolat că provocasem această scenă, întristat că există o diferenţă între vocea Betty-ei şi a mea, chiar dacă numai cu o optime de ton. Preotul se uita curios la mine, iar domnul Valrugis îmi arunca nişte priviri... Dar organistul se calmă deodată şi spuse:

—     Atenţiune! Fiecare să se aşeze în rând să cântăm gama! Am înţeles cu toţii ce însemna acest lucru şi ne luarăm locul după nota personală. Betty pe locul al patrulea în calitatea ei de «mi-bemol» şi eu chiar alături de ea în calitate de «re-diez». Cu alte cuvinte, alcătuiam un flaut al lui Pan sau, mai bine zis, tuburile unei orgi cu singura notă pe care putea s-o emită fiecare.

—     Acum, gama cromatică! strigă meşterul Effarane. Şi corect, căci altfel... N-am aşteptat să ne spună de două ori. Colegul nostru, care era «do», începu. Urmară ceilalţi. Betty cântă «mi-bemol»-ul său, apoi eu«re-diez»-ul, şi diferenţa părea că era apreciată de urechile organistului. După ce urcarăm, am coborît de trei ori la rând. Meşterul Effarane părea destul de mulţumit.

—     Bine, copii! spuse el. Voi reuşi să fac din voi o claviatură vie!Şi cum preotul clătina din cap, puţin convins...

—     De ce nu! răspunse meşterul Effarane. S-a putut construi un pian cu pisici, pisici alese pentru mieunatul pe care-l scoteau când le ciupeai de coadă! Un pian de pisici, un pian de pisici! repetă el. Am început să râdem, fără să ştim exact dacă meşterul Effarane vorbea serios sau nu. Dar mai târziu am aflat că spusese adevărul despreacest pian de pisici, care mieunau când cozile lor erau ciupite de un mecanism. Dumnezeule! Ce nu sunt în stare să născocească oamenii? Atunci, punându-şi pălăria, meşterul Effarane salută, se întoarse şi ieşi spunând:

— Nu uitaţi de nota voastră şi mai ales tu, domnule Re-diez, şi tu, domnişoară Mi- bemol! Şi porecla ne-a rămas.

CAPITOLUL VIII

Aşa se petrecu vizita meşterului Effarane la şcoala din Kalfermatt. Rămăsesem foarte impresionat. Mi se părea că un «re-diez» vibra neîncetat în fundul gâtlejului meu. În vremea aceasta lucrările la orgă avansau. Încă opt zile mai rămâneau până la Crăciun. Tot timpul meu liber îl petreceam la galeria din biserică. Nu puteam să mă stăpânesc. Îl ajutam pe organist cu ce mă pricepeam şi pe suflătorul său care nu scotea nicio vorbă. Acum registrele erau în bună stare, burduful de suflat gata să funcţioneze, cutia orgii nouă, cu alămurile sale strălucind în penumbra naosului. Da, totul va fi gata de sărbători, afară doar de faimosul aparat al vocilor de copii. În adevăr, acolo treaba şchiopăta. Se vedea limpede, după necazul meşterului Effarane. El încerca, încerca mereu. Lucrurile nu mergeau. Nu ştiam ce lipsea registrului său şi nici el nu ştia. De aici, o mare dezamăgire care dădea loc unor accese de furie. El se răzbuna pe orgă, pe burduful de suflat, pe suflător, pe sărmanul Re-diez, care nu avea nicio vină. Câteodată credeam că va sfărâma totul şi fugeam de-acolo. Ce vor spune oamenii din Kalfermatt, decepţionaţi în speranţele lor, dacă sărbătoarea nu va fi celebrată cu tot fastul? Să nu se uite că la acest Crăciun corul nu putea să cânte, fiind dezorganizat, şi că totul se bizuia pe muzica de orgă. Pe scurt, ziua solemnă sosi. În cele douăzeci şi patru de ore premergătoare, meşterul Effarane, din ce în ce mai dezamăgit, se lăsase pradă unor asemenea stări de furie, că se putea crede că-şi va pierde minţile. Va trebui să renunţe la vocile de copii? Nu ştiam nimic, căci mă înspăimântase în aşa măsură încât nu mai îndrăzneam să urc la galerie şi nici măcar să intru în biserică. În seara de Crăciun, copii erau culcaţi la apusul soarelui şi dormeau până în momentul începerii slujbei. Aceasta le permitea să rămână treji până la miezul nopţii. Deci în acea seară, după şcoală, am condus-o pe micuţa Mi-bemol până la poarta casei. Începusem şi eu să-i dau această poreclă.

—     Nu vei lipsi la slujbă, i-am spus.

—     Nu, Joseph, şi nici tu.

—     Fii liniştită! M-am întors acasă unde eram aşteptat.

—     Trebuie să te culci, îmi spuse mama.

—     Da, am răspuns, dar n-am chef să dorm.

—     N-are importanţă!

—     Totuşi...

—     Fă ce-ţi spune mama, replică tatăl meu, şi te vom scula când trebuie. Am ascultat, mi-am sărutat părinţii şi m-am urcat în odăiţa mea. Hainele mele de sărbătoare erau puse pe speteaza unui scaun şi ghetele lustruite, lângă uşă. Nu mai rămânea decât să le îmbrac când mă voi da jos din pat, după ce îmi voi fi spălat faţa şi mâinile. Într-o clipă, vârât sub plapumă, am stins lumânarea, dar în odaie stăruia o lumină albăstruie din cauza zăpezii ce se aşternuse pe acoperişurile învecinate. Desigur, nu mai aveam vârsta să pun o gheată în vatră, cu speranţa de a căpăta un dar de la Moş-Crăciun. Şi mă năpădiră amintirile din timpurile frumoase ale copilăriei, care nu se vor mai întoarce. Ultima oară, acum vreo trei-patru ani, draga mea Mi-Bemol a găsit în pantoful ei o frumoasă cruciuliţă de argint... Să nu ştie nimeni, dar eu am pus-o! Apoi aceste amintiri frumoase se şterseră din mintea mea. Mă gândeam la meşterul Effarane. Îl vedeam şezând lângă mine, cu redingota lui lungă, cu picioarele lungi, cu mâinile lungi şi faţa lungă... În zadar îmi băgam capul sub sulul de la căpătâi, îl vedeam tot timpul şi simţeam cum degetele sale se plimbau de-a lungul patului meu... În fine, după ce m-am zvârcolit încoace şi încolo, am reuşit să adorm.Cât timp a durat somnul meu, nu ştiu. Dar deodată am fost deşteptat brusc: o mână se pusese pe umărul meu.

—     Să mergem, Re-diez, îmi zise o voce pe care o recunoscui imediat. Era vocea meşterului Effarane.

—     Să mergem, Re-diez, e timpul... Vrei să pierzi slujba?Auzeam fără să înţeleg.

—     Vrei să te trag afară din pat, cum se trage pâinea din cuptor? Aşternutul meu fu dat la o parte. Am deschis ochii, care fură orbiţi de lumina unui felinar pe care îl ţinea în mână... Ce spaimă am tras! Era într-adevăr Effarane cel care îmi vorbea.

—     Hai, Re-diez, îmbracă-te.

—     Să mă îmbrac?

—     Dacă nu cumva vrei să mergi la slujbă în cămaşă. Nu auzi clopotele? În adevăr, clopotele sunau cu toată puterea.

—     Hai, Re-diez, nu te îmbraci? Fără să-mi dau seama, m-am îmbrăcat într-un minut. Trebuie să recunosc că mă ajutase meşterul Effarane şi ceea ce făcea el, făcea repede.

—     Vino, îmi spuse, ridicând felinarul.

—     Dar tatăl meu, mama?...

—     Sunt deja la biserică... Am fost mirat că nu m-au aşteptat. În fine, am coborât. Uşa casei se deschise, apoi se închise şi iată-ne în stradă. Ce ger! Piaţa era albă, pe cer puzderie de stele. În faţă se desluşeau biserica şi clopotniţa, al cărei vârf părea aprins de o stea. Îl urmam pe meşterul Effarane. Dar în loc să se îndrepte spre biserică, iată-l că umblă pe străzi de colo-colo. Se opreşte în faţa unor case, ale căror uşi se deschid fără să fie nevoie să baţi. Colegii mei ies din casă, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare: Hoct, Farina, toţi cei ce făceau parte din cor. Apoi e rândul fetelor şi în primul rând al micuţei Mi-bemol. O iau de mână.

—     Mi-e teamă, îmi spuse ea. Nu îndrăzneam să răspund: «Şi mie!» de frică să n-o sperii mai mult. În fine, suntem toţi. Toţi acei care au nota lor personală, întreaga gamă cromatică! Dar care este intenţia organistului? Neputând avea aparatul său de voci de copii, încearcă să formeze un registru cu copiii corului? Vrând-nevrând, trebuia să asculţi de acest personaj fantastic, aşa cum muzicienii din orchestră ascultă de dirijor când are bagheta în mână. Poarta laterală a bisericii este în faţa noastră. Intrăm doi câte doi. Nimeni nu se află încă în naosul rece, întunecos şi tăcut. Şi el care-mi spusese că tatăl şi mama mea mă aşteaptă... Îl întreb, îndrăznesc să-l întreb.

CAPITOLUL IX

Între timp biserica se umplea de lume. Prin crăpătura din tubul meu, am putut vedea cum mulţimea enoriaşilor trecea prin naos, care acum strălucea de lumini. Şi familiile care nu ştiau că şaisprezece din copiiilor sunt închişi în această orgă! Auzeam desluşit zgomotul paşilor pe pardoseala naosului, izbiturile scaunelor, tropăitul ghetelor şi al saboţilor de lemn, cu sonoritatea specială din biserici. Oamenii se aşezau pentru slujba de la miezul nopţii şi clopotele băteau întruna.

—     Eşti aici? am mai întrebat-o pe Betty.

—     Da, Joseph, îmi răspunse o voce stinsă care tremura.

—     Nu-ţi fie frică... nu-ţi fie frică, Betty! Nu vom rămâne înăuntru decât cât va dura slujba. Apoi ni se va da drumul. În sinea mea nu credeam acest lucru. Niciodată meşterul Effarane nu va da drumul acestor păsări din colivii şi puterea lui diabolică va şti să ne ţină mult timp acolo... Poate pentru totdeauna!... În fine, clopoţelul corului sună. Preotul şi cele două ajutoare ale salea jung în faţa altarului. Ceremonia începe. Dar cum de nu s-au îngrijit părinţii noştri de noi? I-am zărit pe tatăl şi pe mama mea liniştiţi pe locurile lor. Domnul şi doamna Clere erau la fel de liniştiţi... Liniştite erau şi familiile colegilor noştri. Era de necrezut. Mă gândeam la toate acestea, când deodată un vârtej trecu prin cutia orgii. Toate tuburile se cutremurară ca o pădure bântuită de furtună.

Burduful funcţiona din plin. Meşterul Effarane începuse, pregătind prima parte a liturghiei. Tuburile principale răsunau ca nişte bubuituri de tunet. Totul se termină printr-un formidabil acord final pe fundalul de bas al tuburilor de treizeci şi două de picioare. Urmăream, speriat, clipa în care răbufnirile de aer se vor introduce în tuburile noastre, dar organistul ne rezerva, fără îndoială, pentru mijlocul slujbei. Orga încetă un timp, cât se citi predica duminicală, în care preotul îl felicită pe organist pentru că i-a redat bisericii din Kalfermatt vocile care se stinseseră... Ah, dacă aş fi putut să strig, să trimit «re-diezul» meu prin crăpătura tubului! Totul dură cinci minute care îmi părură cinci secole, căci presimţeam că rândul vocilor de copii trebuia să vină în momentul culminant al slujbei, pentru care marii artişti rezervă cele mai sublime improvizaţii ale geniului lor. În adevăr, eram mai mult mort decât viu. Mi se părea că niciodată nu voi scoate vreo notă din gâtlejul meu uscat de chinurile aşteptării. Dar nu puneam la socoteală suflul irezistibul care mă va umfla, când clapa care mă comanda va fi apăsată de degetul organistului. In fine, sosi şi mult temutul sfârşit de slujbă. Clopoţelul scoate sunete piţigăiate. O linişte generală domneşte în naos... Ei bine, cu toate că sunt un copil aşezat, nu pot fi calm. Nu mă gândesc decât la furtuna care se va stârni la picioarele mele. Şi atunci, cu o voce şoptită, spre a nu fi auzită decât de dânsa:

—     Betty? spun.

—     Ce vrei, Joseph?

—     Ia seama, va fi rândul nostru.

—     Ah, Dumnezeule! exclamă sărmana. Nu mă înşelasem. Răsună un zgomot aspru. Este zgomotul regulatorului mobil care distribuie aerul în cutia orgii în care dau tuburile noastre. O melodie dulce şi impresionantă se ridică sub bolţile bisericii. Aud nota «sol» a lui Hoct, nota «la» a lui Farina, apoi, «mi-bemol»-ul scumpei mele vecine, pe urmă un suflu îmi umflă pieptul, un suflu uşor care creşte treptat şi scoate «re-diez»-ul pe buzele mele. Chiar dacă ai vrea să taci, nu ai putea. Nu mai sunt decât un instrument în mâna organistului. Clapa pe care o apasă pe claviatura sa este ca o valvă a inimii mele, care se întredeschide... Ah, cât de sfâşietor este acest lucru! Nu, dacă va continua astfel, ceea ce va ieşi din noi nu vor mai fi note, ci vor fi strigăte, strigăte de durere!...Şi cum să descriu chinurile pe care le simt, când meşterul Effarane face să răsune un acord puternic de septimă diminuată, în care eu ocup locul doi: «do natural», «re-diez», «fa-diez», «la natural». Şi cum crudul, nemilosul artist îl prelungeşte la nesfârşit, inima mi se opreşte, simt că mor şi îmi pierd cunoştinţa.Ceea ce face ca faimoasa septimă diminuată, nemaiavând «re-diez»-ul, să nu mai poată fi rezolvată conform regulilor armoniei.

CAPITOLUL X

—     Ei bine, ce ai? mă întrebă tata.

—     Eu...

—     Hai, scoală-te. E ora de mers la biserică.

—     Ora?...

—     Da, coboară din pat! Unde mă găseam? Ce se petrecuse? Oare toate acestea nu erau decât un vis? Închiderea în tuburile orgii, bucata de la sfârşitul slujbei, inima mea zdrobită, gâtlejul meu care nu mai putea să scoată «re-diez»-ul său?

Da, copiii mei, din momentul când am adormit, până în momentul când tatăl meu venise să mă trezească, visasem toate acestea, din cauza imaginaţiei mele înfierbântate.

—     Şi meşterul Effarane?... întrebai.

—     Meşterul Effarane este la biserică, răspunse tatăl meu. Mama ta se află şi ea acolo... Hai, nu te-mbraci? M-am îmbrăcat ca beat, auzind în tot acest timp septima diminuată, chinuitoare şi nesfârşită... Am ajuns la biserică. Văzui toată lumea aşezată pe locurile obişnuite, mama mea, domnul şi doamna Clere, scumpa mea Betty, bine înfofolită, căci era foarte frig. Clopotul mai bătea şi mai putui să aud ultimele dangăte. Preotul, înfăşurat în odăjdii de mare sărbătoare, ajunse înaintea altarului, aşteptând ca orga să intoneze un marş triumfal. Dar ce surpriză! În loc de a face să răsune acordurile impunătoare care trebuiau să pregătească începutul slujbei, orga tăcea.

Nimic! Nici o notă! Paracliserul urcă până la galerie... Meşterul Effarane nu era acolo. Fu căutat. Zadarnic. Organistul dispăruse. Dispăruse şi suflătorul. Furios probabil că nu reuşise să pună la punct mecanismul vocilor de copii, el părăsise biserica, apoi orăşelul, fără a cere plata ce i se cuvenea. De fapt nu a mai fost văzut niciodată la Kalfermatt. Mărturisesc că pe mine nu mă supărase acest lucru, deoarece, în tovărăşia bizarului personaj, nemaipunând la socoteală visul, aş fi ajuns nebun de legat. Şi dacă aş fi înnebunit, domnul Re-diez n-ar mai fi putut să se căsătorească zece ani mai târziu cu domnişoara Mi-bemol — căsătorie binecuvântată de soartă. Ceea ce dovedeşte că, în pofida diferenţei de o optime de ton — o comă, cum îi spunea meşterul Effarane — poţi fi fericit în căsnicie.