Amintiri din vremea ciumei (4)

Dar mai exista şi o altă nebunie, în afara celor de mai sus, lucru care v-ar putea sugera o idee asupra stării de spirit a bieţilor oameni din acele zile. Anume, lumea se încredea în nişte înşelători şi mai primejdioşi decît cei de care am vorbit. Pentru că pungaşii mărunţi nu urmăreau decît să golească buzunarele; aşa încît, întreaga păcătoşenie era de partea lor, a înşelătorilor, şi nu de cea a înşelaţilor. Dar în nebunia de care vă voi vorbi acum, păcatul era de partea înşelaţilor, sau de partea amîndurora, în egală măsură. Aceasta consta în atîrnarea la gît a talismanelor, săculeţelor cu ierburi, exorcismelor, amuletelor, şi mai ştiu eu a căror trăsnăi menite chipurile să întărească organismul împotriva ciumei. Ca şi cum ciuma ar fi însemnat înstăpînirea unui duh rău asupra trupului. Toate acestea erau însoţite de semne magice, semne din zodiac, fîşii de hîrtie înnodate într-un anume număr de noduri, şi anumite cuvinte speciale şi cifre scrise pe ele. Îndeosebi cuvîntul Abracadabra, aşezat în triunghiuri, sau piramidă, în felul următor :

ABRACADABRA

ABRACADABR

ABRACADAB

ABRACADA

ABRACAD

ABRACA

ABRAC

ABRA

ABR

AB

A

Altele purtau semnul iezuiţilor scris în cruce :

 I   H 

S

Sau alte semne cabalistice.

Aş putea să-mi pierd o grămadă de timp protestînd împotriva acestor nebunii şi a mîrşăviei unor asemenea practici într-un moment de mare primejdie, dar acest Memorandum al meu înregistrează numai faptele, şi acestea aşa s-au întîmplat. Cum şi-au dat seama pînă la urmă bieţii oameni de găunoşenia unor asemenea lucruri, şi cîţi dintre ei au fost după aceea transportaţi în căruţele cu cadavre şi zvîrliţi în gropile comune ale fiecărei parohii, continuînd să poarte atîrnate de gît farmecele şi talismanele, voi arăta mai tîrziu.

Acestea au fost urmările zăpăcelii care a pus stăpînire pe obşte de îndată ce s-au stîrnit primele zvonuri despre ciumă; ceea ce s-a întîmplat cam pe ziua de Sf. Mihai, în 1664, sau mai curînd la începutul lui decembrie, după cele două morţi din parohia St. Giles. Şi mai apoi, după o nouă alarmă, în februarie.

Dar cînd molima s-a răspîndit cu adevărat, oamenii au început să-şi dea seama de neghiobia de a se fi încrezut în asemenea fiinţe păcătoase, care n-au făcut decît să-i stoarcă de bani, şi spaimele lor au început să-i împingă pe alte căi, spre nedumerire şi neputinţă. Bieţii oameni nu mai ştiau ce drum să apuce şi ce să facă, fie pentru a se feri fie pentru a-şi alina suferinţele. Alergau de la un vraci la altul, de la o uşă la alta, strigînd în plină stradă: „Dumnezeu să ne aibă în pază; ce să ne facem? “

Intr-adevăr, sărmanii erau de plîns, mai cu seamă într-o privinţă, în care nimic nu le-ar fi putut aduce alinare şi de care aş dori să vorbesc cu deosebită gravitate şi adîncime, chiar de-ar fi să nu prea fie pe placul cititorului. Anume că acum moartea începuse nu numai să plutească deasupra capetelor, cum se spune, ci să se vîre în casele şi în încăperile oamenilor şi să-i privească în ochi. Poate că bieţii de ei dădeau încă dovadă de prostie şi de judecată neroadă, da, în mare măsură. Totuşi, în aceeaşi măsură existau pricini de îngrijorare reală, sădită în cele mai adînci unghere ale sufletului. Numeroase conştiinţe se deşteptaseră; numeroase inimi împietrite în nărav se topiseră în lacrimi, numeroase destăinuiri ale unor păcate îndelung tăinuite ieşiseră la suprafaţă. Sufletul oricărui om s-ar fi cutremurat în el dacă i-ar fi fost dat să audă gemetele de moarte ale unor făpturi deznădăjduite, de care nimeni nu cuteza să se apropie pentru a le aduce un strop de mîngîiere. Multe tîlhării, multe omoruri au fost pe atunci mărturisite cu glas tare, dar nimeni n-a supravieţuit pentru a le lua în seamă. Uneori chiar în plină stradă puteai auzi oamenii implorînd mila Domnului şi strigînd: „Am fost hoţ!“, „Mi-am înşelat nevasta!“, „Am fost ucigaş!“ — şi tot aşa altele. Şi nimănui nu-i da ghes inima să se oprească şi să facă cea mai mică cercetare asupra acestor adevăruri, sau să aducă oricît de puţină mîngîiere făpturilor care, în deznădejdea sufletului şi a trupului, dezvăluiau asemenea grozăvii. La început, cîţiva dintre preoţi îi vizitară pe bolnavi; dar curînd aceste vizite încetară pentru că a intra în casele contaminate însemna a-ţi iscăli cu mîna ta osînda de moarte. Pînă şi groparii, care erau făpturile cu inimile cele mai călite din oraş, se dădeau uneori bătuţi şi, la un moment dat, se speriară atît de rău, încît nu se mai încumetară să intre în locuinţele în care familii întregi fuseseră doborîte de boală şi unde împrejurările erau mai cumplite decît în altele. Dar toate astea se petreceau la începutul molimei.

Timpul i-a deprins cu toate grozăviile şi, mai tîrziu, n-au pregetat să intre oriunde, aşa cum voi avea prilejul să arăt pe larg mai încolo.

Acum că ciuma se întinsese, autorităţile judecătoreşti purceseră să ia în seamă, cu seriozitate, condiţiile în care se aflau oamenii. Voi arăta la locul potrivit ce reguli au dat pentru populaţie şi pentru familiile contaminate. Aici vreau să spun numai că, în ce priveşte sănătatea publică, văzînd nebunia oamenilor care se înghesuiau la şarlatani, magicieni, vrăjitori şi ghicitori, primarul oraşului, un om foarte cumpătat şi cucernic, a numit cîţiva medici şi felceri care să dea ajutor celor lipsiţi de mijloace, adică bolnavilor săraci. Pe de altă parte, a dat dispoziţii Colegiului medicilor să publice instrucţiuni cu privire la leacurile şi îngrijirile ieftine, ce puteau fi la îndemîna celor săraci în caz de molipsire. Acesta a fost cu adevărat unul. dintre lucrurile cele mai chibzuite şi mai caritabile din tot ce se putea face atunci, căci îi îndepărta pe oameni de la uşile oricărui împărţitor de anunţuri, şi-i împiedica să înghită orbeşte otravă în loc de doctorie şi moarte în loc de viaţă.

Aceste instrucţiuni ale medicilor au fost alcătuite după ce întregul Colegiu a ţinut sfat, şi cum erau menite să fie de folos în special săracilor, cărora le ofereau leacuri ieftine, au fost afişate pretutindeni, aşa încît oricine să le poată vedea. Copii ale acestor instrucţiuni erau împărţite gratuit, oricui le voia. Aşadar, cum erau publice şi puteau  fi văzute oriunde, nu-l mai plictisesc pe cititor cu conţinutul lor.

Nimeni nu mă va bănui că urmăresc să micşorez autoritatea sau destoinicia medicilor cînd voi spune că violenţa molimei, atunci cînd şi-a atins culmile, poate îi asemuită doar cu focul care avea să pîrjolească oraşul în anul următor. Focul care a mistuit tot ceea ce ciuma m-a putut atinge, şi-a rîs de orice remediu. Tulumbele pompierilor s-au stricat, găleţile cu apă au trebuit să fie zvîrlite; puterea omului a fost zădărnicită şi batjocorită. Tot aşa şi ciuma a fost mai tare decît orice leac. Pînă şi medicii au fost doborîţi de ea, cu propriile lor leacuri în gură. Oamenii dădeau poveţe altora şi-i îndrumau ce să facă, pînă cînd boala îi lovea şi pe ei şi se prăbuşeau la pămînt morţi, biruiţi de vrăjmaşul împotriva căruia îi învăţaseră pe alţii cum să lupte. Acesta a fost cazul cu mai mulţi medici, dintre care unii erau de mare vază, şi cu cîţiva chirurgi de înaltă dibăcie. Au murit de asemeni o sumedenie dintre vracii şi şarlatanii care au fost îndeajuns de nerozi încît să se încreadă în propriile lor doftorii, despre care trebuie să fi ştiut în sinea lor că nu erau bune la nimic şi care, asemenea altor tîlhari conştienţi de vina lor, ar fi trebuit mai curînd să fugă din faţa unei justiţii care nu putea decît să-i pedepsească după merit.

Cînd spun că doctorii au căzut pradă calamităţii comune nu am nicio clipă intenţia să nesocotesc truda sau iscusinţa lor; dimpotrivă, le aduc prinos de laudă că s-au jertfit pînă-ntr-atîta încît să-şi piardă şi viaţa în slujba omenirii. S-au străduit să facă bine şi să salveze vieţiile altora.

Fără îndoială că medicii, prin dibăcia, prudenţa şi îngrijirile lor i-au ajutat pe mulţi să supravieţuiască şi să-şi refacă sănătatea. Dar nu le înjosim cu nimic meritul şi măiestria arătînd că nu i-au putut vindeca pe cei care se molipseau grav înainte de a-i fi chemat pe medici, aşa cum a fost cazul cu mulţi.