Locuiam în Hanovra. Maria avea 9 ani și se acomodase pe deplin. Eu duceam însă dorul locurilor pe care le părăsisem, al prietenilor, al pădurii de la Sinaia. Găteam uneori în stil românesc - atât cât mă pricepeam la gătit, dar nu reușeam niciodată să mă simt ca acasă. Cel mai dor îmi era de Crăciunurile petrecute cu ai mei - cu zăpezi până peste genunchi, cu bradul furat pădurii, care mirosea a cetină și a labe de urs, cu globurile atât de fine încât îmi era teamă să nu se spargă în mâinile mele de copil, cu motanul cel roșu care îi dădea târcoale, cu mirosul de nuci prăjite pe plită și cu cadourile lăsate în mod tainic sub brad de un Moș Crăciun pe care îl și văzusem odată...
Aș fi vrut să îi transmit Mariei sentimentul care mă cuprindea pe atunci, să simtă și ea bucuria acelor clipe care iată, astăzi, s-au transformat în „vremurile de neîntors”... dar cum să fi făcut?! Aragazul cu cuptor nu mai știa să lase căldura să ne cuprindă, duduitul flăcării dispăruse, aveam linie modernă de gătit, cu inducție, nici măcar nu puteam prăji niște nuci... Bradul era stas, luat din locul unde se vând brazi de crescătorie, toți de aceeași formă, mirosind a nimicul cel mare sub care dispăruse copilăria mea, cadourile pentru Maria erau cele pe care le cerea pentru că le văzuse la supermarket... Îmi venea să plâng, ăsta este adevărul.
Așa că în acel an m-am gândit să încerc altceva. Și mi-am imaginat că trebuie să încep cu Moș Nicolae, cel care-mi punea cadouri în ghetuțe. Am închis ochii și m-am văzut sărind din pat și alergând către ușă, pe al cărei prag se vedeau cadorile ițindu-se din încălțări: dulciuri îmbrăcate în poleială multicoloră, numai bună pentru colecție, creioane Toison d'Or în zeci de culori, jocuri de cărți cu animale din toate colțurile lumii și, vai, câteva portocale, care aveau, pe vremea aceea, cu totul altă culoare și o strălucire aparte și, când le curățai, din coaja lor țâșneau stropi fini și răcoritori pe care-i îndreptam către obraji și către frunte...
Și, ca să vedeți cât eram de tâmpit, de Moș Nicolae, care la nemți nici nu există, în locul lui venind la copii un oarecare Krampus, de Moș Nicolae al copilăriei mele, i-am pus Mariei în ghetuțe, pe lângă bomboane, ponei mov și ce mai era pe-atunci trendy între cei mici, i-am pus, așadar, o portocală. Era una găsită destul de greu, pentru că la Edeka toate arătau la fel, dar reușisem să descopăr una mai coaptă, mai portocalie, ca să zic așa.
În zori, Maria a găsit surprizele și s-a bucurat foarte tare. Dar portocala a descumpănit-o. Nu știa ce caută acolo, nu găsea nimic special în ea, era ceva de o banalitate îngrozitoare, ceva care ajunsese în ghetuțe din eroare sau ca glumă nu tocmai reușită... M-a întrebat ce e cu porto acolo și n-am știut ce să-i răspund. În zilele care au urmat a stat de vorbă cu colegele - Finja, Chloe - și niciuna dintre ele nu primise portocale și s-au mirat toate la rândul lor.
Evident că n-am mai încercat nimic special de-atunci. Moș Crăciun și Iepurașul și Moș Nicolae și Zâna Măseluță și-au luat zborul către lumea lor și nu s-au mai întors niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu