Domnișoara director - poveste din Izvoarele

Una dintre cele mai ciudate întâmplări despre care s-a scris vreodată s-a petrecut în primii ani ai secolului XX în satul prahovean Izvoarele. Protagoniști – Tania Vintilescu, directoarea școlii și Remus Pascalopol, profesor suplinitor sosit din București într-un moment în care nu-și mai găsea rostul pe pământ.

       Domnișoara Vintilescu avea 34 de ani și era de o frumusețe pe care cei mai mulți o considerau răpitoare. Oamenii erau fascinați de ceva imposibil de descris din privirea ei – un fel de nostalgie a cuiva care a cunoscut locuri unde nu se mai poate întoarce și care nu este crezut de nimeni când povestește despre ele. Dintotdeauna fusese atrasă de poveștile cu exploratori care ajungeau în țări foarte îndepărtate, unde întâlneau oameni neobișnuiți, cu obiceiuri bizare. În 3 noiembrie 1900 se aflase printre cei prezenți în sala IV din vechiul local al Universității din București pentru a audia cursul inaugural al Catedrei de Geografie Generală, susținut de Simion Mehedinți, cel care avea să devină întemeietorul geografiei românești moderne. Prelegerea acestuia, cu titlul „Obiectul și definițiunea geografiei”, a determinat-o să renunțe la cursurile de matematică și să se înscrie la cele de geografie. În 1907 a primit catedra de geografie de la Gimnaziul de Băieți Târgoviște, transformat, în timp, în Liceul, apoi Colegiul Național Ienăchiță Văcărescu, unde a devenit rapid una dintre cele mai iubite profesoare. Dar în 1910, domnișoara Vintilescu a luat hotărârea de a se întoarce în satul natal, Izvoarele, pentru a preda la școala de acolo. Părinții ei trăiau și au fost extrem de bucuroși să o primească înapoi de unde plecase. Oricât au descusut-o, n-au reușit să afle de la ea adevăratul motiv pentru care luase așa o decizie radicală. Motiv pe care, în afara ei, îl mai cunoștea doar o călugăriță de la Mănăstirea Viforâta din Aninoasa, pe numele ei Maria Suseac. Aceasta îi spusese Taniei Vintilescu ceva cu adevărat uimitor: fusese înzestrată cu anumite puteri neobișnuite, pe care însă nu le putea exercita decât printre cei convinși de existența lor. În marile orașe oamenii nu erau atât de apropiați de biserică, numărul celor care credeau mai degrabă în puterea științei decât în miracole creștea necontenit și asta ar fi dus-o curând pe tânăra profesoară la un impas imposibil de depășit. Pentru că ea nu se putea împlini decât printre cei care încă n-au pierdut legătura cu supranaturalul, care sunt capabili să discute cu animalele, cu florile și cu norii și au darul de a înțelege semnele vremurilor. Ori asta, s-a gândit tânăra profesoară, nu avea cum să se întâmple decât undeva la sat. Așa se face că a luat hotărârea despre care vorbeam.

       Școala din Izvoarele era o școală model pentru învățământul prahovean și nu numai. Funcționa încă din 1845, iar cursurile se ținuseră decenii întregi în case particulare, una din ele fiind chiar casa părintească a domnișoarei. Dar în 1896, din banii comunei se ridicase o clădire nouă, cu două săli de clasă, ceea ce-l făcuse pe ministrul învățământului, Spiru Haret, să viziteze Izvoarele și să vorbească apoi public despre frumoasa realizare de acolo. În 1902, Casa Școalelor donase către biblioteca nou înființată la Izvoarele 51 de volume de interes general, la care domnișoara a adăugat, de îndată ce s-a întors acasă, alte 20, printre care neprețuita „Introducere în studiul geografiei” a lui Simion Mehedinți.

       Între 1910 și 1916, Tania Vintilescu a reușit o performanță greu de prevăzut, determinând un număr mare de copii din Izvoarele și din satele învecinate să îndrăgească școala, să învețe și să aprofundeze capitole extrem de importante ale aritmeticii, geografiei și gramaticii. La orele ei nu lipsea nimeni și nu de puține ori veneau să asiste și unii părinți, care plecau de acolo susținând că domnișoara i-a luminat în multe privințe. Unii dintre ei vorbeau chiar despre o putere specială pe care o simțeau izvorând din cuvintele Taniei, pe care nu o mai întâlniseră la niciun alt dascăl din mulții care se perindaseră prin Izvoarele. În urma acestor rezultate aproape incredibile, tânăra profesoară a fost numită, în ianuarie 1916, director al școlii.

       În același an, la Izvoarele a sosit Remus Pascalopol. În vârstă de 50 de ani, lucrase în București ca zilier, vânzător, distribuitor de ziare, chitarist în trupa lui Tănase Teodorescu, profesor suplinitor de  filosofie, matematică și fizică, traducător din Byron, portar de noapte, ospătar. Scria poezii pe care le citea în anumite cercuri de boemi și din care îi mai apărea câte una prin Adevărul, Timpul sau Românul, sub preudonimul Sebastian C. Îi plăceau petrecerile și nu de puține ori, în urma participării la câte una mai aprigă, trebuia să stea în pat o zi întreagă, pentru refacere. Femeile îl curtau asiduu, pentru că era inteligent, fermecător și, nu în ultimul rând, se auzise că are o avere considerabilă de care însă nu se atinge, preferând să ducă viața unui om modest care, cum se spunea în acele vremuri, „împușcă francul”. Dar niciuna dintre doamnele și domnițele care-i dădeau târcoale nu reușise să-i sucească mințile. Remus rămăsese burlac și, când venea vorba despre asta, avea obiceiul să amintească vorbele lui George Bernard Shaw: „Căsătoria este uniunea dintre un bărbat care nu poate dormi cu fereastra închisă și o femeie care nu poate să doarmă cu fereastra deschisă.”

       În cele din urmă, sătul de monotonia vieții din capitală, bântuit de o depresie în curs de agravare și îngrijorat de spectrul războiului, a apelat la un amic pe nume Alexandru Săulescu, liberal refugiat de la conservatori imediat după duelul din 1897 dintre fostul primar Nicolae Filipescu și ziaristul George Emilian Lahovary, în care cel din urmă își pierduse viața. Săulescu inventase o poveste cusută cu ață albă privind încercarea lui de a opri duelul și, fiind un om cu bani, fusese primit rapid, pe baza ei, în rândul liberalilor, unde ajunsese om cu mare influență în cercurile puterii. Pascalopol scrisese mai multe articole în care-i lua apărarea contra celor care-l acuzau de imoralitate, așa că atunci când s-a hotărât să părăsească Bucureștii, Săulescu l-a ajutat fără prea multe discuții, propunându-i postul de profesor suplinitor la școala din Izvoarele, de unde se putea întoarce oricând la București pentru o sinecură onorabilă la vreun minister. Mai mult, a vorbit cu prefectul de Prahova, Luca Elefterescu, la rugămintea căruia starețul Mănăstirii Crasna, ieromonahul Macarie Mărculescu, a aranjat cu cârciumarul Ilie Gaftoi să-l găzduiască pe noul profesor.

       În ziua de luni, 10 martie 1916, Remus Pascalopol a intrat în curtea școlii, unde s-a intersectat cu Tania Vintilescu, fără să știe că e vorba despre domnișoara director care mergea o fugă până la primărie, însoțită, după cum i s-a părut, de o formă străvezie care s-a risipit de îndată ce a observat-o. O singură privire i-a fost de ajuns pentru a înțelege că s-a întâlnit cu femeia visurilor lui. A salutat ceremonios, Tania i-a răspuns cu o simplă înclinare a capului și asta a fost tot. Dar patima aprinsă în sufletul lui Remus în acea clipă nu avea să se mai stingă niciodată.

       În următoarea lună, singura lui preocupare a fost să găsească modalități de a se afla în preajma domnișoarei director. Și, într-o școală mică precum cea din Izvoarele, asta nu era ceva dificil de realizat. Zi de zi, îndrăgostitul găsea ceva de întrebat, venea cu câte o propunere, făcea în așa fel încât să fie acolo când Tania intra sau ieșea din cancelarie, pentru a-i deschide ușa și a fi astfel, preț de câteva secunde, lângă ea. Când aveau loc ședințe cu părinții copiilor, el, care ca elev și apoi student stătuse numai în ultima bancă, își căuta un loc cât mai în față, ca să poată s-o privească netulburat pe cea care îi umplea visele și-i transforma existența în sărbătoare. Cele mai nesuferite zile pentru el deveniseră duminicile, când nu avea școală. Asta până a aflat că Tania merge cu regularitate la biserică, așa că a început să participe și el la Sfânta Liturghie, unde chiar dacă nu putea sta lângă femeia vieții lui, măcar avea prilej să o vadă.

       În aprilie, școala s-a închis pentru că începeau muncile câmpului.

       În 20 mai, Tania Vintilescu s-a logodit cu Ionuț Gaftoi, nepotul lui Ilie – gazda lui Remus. Tatăl lui murise într-un accident la o vânătoare de iepuri, iar mama era complet senilă. Ionuț avea 30 de ani și era, ca să folosim un eufemism, destul de neatrăgător. Avea un nas cam mare și coroiat, iar când zâmbea, figura i se transforma radical, imprimându-i o expresie nătângă. În plus, nu știa să vorbească prea bine, iar vocea îi era dogită, ca a unui mare fumător. Din secunda în care l-a văzut, Remus s-a întrebat ce-o fi găsit Tania la el, dar pentru că știa că vocea inimii nu ține seama de aspectul exterior al omului, și-a spus că poate Ionuț avea calități sufletești deosebite, care-l făcuseră demn de prețuirea și admirația unei zeițe ca Tania.

       Nunta a avut loc în iulie. Remus a fost invitat, împreună cu ceilalți doi profesori ai școlii. Pentru că nu știa ce cadou să le ofere mirilor, s-a consultat cu nevasta lui Ilie Gaftoi, coana Saveta, despre care lumea din sat spunea că se pricepe la farmece și care după ce l-a privit o vreme drept în ochi i-a spus:

‒        Profesore, ai grijă ce faci. Crezi că nu te-am citit? Să nu te apropii de Tania, că e de rău. Crede-mă, știu ce spun. Când abia împlinise 18 ani, s-a îndrăgostit de ea un băiat din Văleni, Radu, care venea vara la bunici. Într-o duminică, Tania a mers la Crasna, pentru slujbă și Radu s-a ținut după ea. La întoarcere, dinspre muntele Trifoiu a venit un lup uriaș, care a trecut printre oameni fără să se teamă și l-a luat pe Radu. L-a târât înspre munte și nimeni n-a avut curaj să facă ceva ca să-l salveze, chiar dacă bietul băiat striga și cerea ajutorul. Nu a mai apărut niciodată și nici azi nu se știe care a fost soarta lui.

După ce i-a spus toate astea, Saveta l-a sfătuit pe Remus să nu se ducă decât la biserică, să nu cumpere nimic și să nu dea niciun fel de cadou, pentru că el nu e din partea locului, nu are pe nimeni îngropat acolo, nu are gospodărie și avere, așa că nu-i rămâne altceva de făcut decât să-și vadă de treaba lui. Și, ca să fie mai convingătoare, coana Saveta i-a pus lui Remus mâna pe picior și l-a strâns delicat, dând astfel mai multă greutate sfaturilor.

Dar Remus nu putea sta deoparte când femeia vieții lui urma să se lege pe viață de un individ ca Ionuț Gaftoi. El trebuia să meargă la nuntă, să vadă cum Tania îl îmbrățișează pe individ, să prindă momentele în care el va face, eventual, unele gesturi care ar putea constitui motive pentru ca ea să înceapă, mai târziu, să-l deteste, să-și trăiască, pur și simplu, înfrângerea, dar să se și bucure de priveliștea zeiței, cuprins de dulcele chin al dorințelor neîmplinite pe care-l cunoștea atât de bine încă din vremea adolescenței și care-l dusese, în cele din urmă, la intrarea în depresie. Nu, Remus nu era un masochist, dar avea un gen de perversitate a gândirii care îi cerea să fie de față pentru a vedea cum vulgaritatea, ignoranța, lipsa de educație îi sunt preferate lui, intelectualului superior. Și în același timp se gândea că nimic nu ar exclude varianta unei răsturnări spectaculoase, în cursul căreia Tania ar realiza brusc eroarea în care e pe cale să se scufunde și ar rupe logodna, pentru a declara că pe el, Remus Pascalopol, îl iubește și cu el vrea să-și petreacă restul vieții. Nu în ultimul rând, a merge la nuntă ar fi însemnat ocazia unică de a o admira ore întreg pe zeiță în ipostaze complet noi, total diferite de cele în care o vedea la școală. În niciun caz nu ar fi putut rata un asemenea prilej. Așa că s-a dus și la biserică și la petrecerea care a urmat. Avea cu el un cadou mai puțin obișnuit pentru sătenii din Izvoarele: „Marele Dicționar Geografic al României” în cinci volume, întocmit de George Ioan Lahovary, C. I. Brătianu și Grigore Tocilescu. Pe pagina de gardă a primului volum scrisese simplu, cu cerneală neagră: „Pentru Tania, de la un admirator”.

La două săptămâni după nuntă, în timp ce bea un rachiu la cârciuma lui Radu Pârvu din Malu Vânăt, Remus Pascalopol a fost acostat de un individ pe nume Gelu Rotilă, cunoscut nu doar în Izvoarele ci și în satele din jur drept un individ extrem de violent, care s-a așezat la masa lui și l-a întrebat de ce nu se întoarce la București. Naiv, Remus i-a spus că îi place școala și îi plac copiii din comună. Moment în care Gelu Rotilă i-a aruncat în față rachiul din pahar și i-a spus că el e frate de cruce cu Ionuț Gaftoi și că dacă nu dispare din preajma Taniei, o să dispară cu totul. Remus nu a ripostat, însă chiar a doua zi a plecat la București, unde i-a cerut ajutor lui Alexandru Săulescu. Lucrurile s-au rezolvat rapid și spectaculos: Gelu Rotilă a fost ridicat de jandarmi și dus la sediu, unde i s-a pus în vedere că lucrurile s-au schimbat și nu va mai închide nimeni ochii la blestemățiile lui. La prima mișcare urma să fie trimis pur și simplu la ocnă și de acolo nu avea să se mai întoarcă niciodată. În aceeași zi, Ionuț Gaftoi a primit ordin de chemare la oaste și a trebuit să meargă pe front, pentru a-și apăra țara.

Coana Saveta, o femeie pe care nu prea putea s-o înșele nimeni cu nimic, l-a luat pe Remus deoparte și i-a spus:

‒        Ai relații mari, dar să știi că asta nu rezolvă problema ta cu Tania. Îți mai spun o singură dată: ține-te departe de ea

‒        Dar doamna Saveta, a zis Remus, eu chiar nu știu despre ce vorbiți. Ce problemă am eu cu Tania?

‒        Profesore, nu mă lua de proastă. Citesc în mintea ta ca-ntr-o carte deschisă. Ascultă-mă, că nu îți vreau răul: Tania nu este pentru tine. Și tu nu ești pentru ea. Crezi că o iubești? Eu îți spun că te înșeli: nu e vorba decât de obsesie. Crezi că poți s-o faci să te iubească? Te înșeli din nou: ea nu va iubi pe nimeni niciodată, în afară de copilul pe care urmează să-l aibă, pentru că el va fi singurul care-i va semăna.

Remus a reflectat mult la ceea ce-i spusese Coana Saveta și a ajuns la concluzia că nu avea dreptate: făcuse o obsesie pentru Tania, dar asta nu însemna că nu o iubește. Îi dorea trupul, într-adevăr, dar îl dorea pentru totdeauna și asta însemna mai mult decât o simplă obsesie, pentru că obsesiile simple dispar imediat ce ți le satisfaci întâia oară, pe când patima lui pentru Tania simțea că nu va putea fi înlăturată nicicum. Era convins că și dacă ea i s-ar dărui cu totul, și dacă ar sta lângă ea clipă după clipă, dispunând de trupul ei așa cum ar fi vrut, acea obsesie nu ar dispărea. Ori asta nu putea fi decât iubire.

La trei zile după episodul cu Gelu Rotilă, primarul din Izvoarele i-a propus să se mute într-o casă cu două camere, obținută de primărie prin donație din partea unui bătrân care nu avea niciun fel de rude. Bătrânul murise cu doi ani în urmă și casa stătea nelocuită. Remus a acceptat imediat și s-a mutat, obținând o liniște și o intimitate pe care nu le avea în casa lui Ilie Gaftoi.

Toată vara, până în octombrie, s-a îndeletnicit cu băutul. Stătea singur la masă, pentru că sătenii simțeau că nu ar avea ce discuta cu el și îl evitau. Fuma țigară după țigară și se gândea la Tania. Avea totdeauna la el creion și hârtie, pe care nota gânduri, imagini poetice, versuri dedicate iubitei și, uneori, probleme de aritmetică pentru școala care urma să înceapă. Nu bea foarte mult, dar suficient cât să prindă curaj și atunci plătea și pleca spre locuința doamnei director, repetându-și în minte declarațiile pe care urma să i le facă. Numai că pe măsură ce se apropia, elanul începea să-i piară și își spunea că ar fi bine să mai amâne o zi, ca să mai repete puțin. De câteva ori, Tania ieșise din casă exact când Remus trecea pe acolo și cei doi schimbaseră câteva vorbe despre școală, iar într-una din zile se întâmplase ca ea, văzând cu privește insistent la cartea pe care o ținea în mână, să i-o ofere spre lectură, cu rugămintea ca după ce o citește să o aducă la școală. Era vorba despre prima ediție în limba franceză, cea din 1857, a romanului „Doamna Bovary” al lui Flaubert, scoasă de editura fraților Levy, așadar o carte scumpă și rară, pe care nu te-ai fi așteptat s-o găsești la un sătean din Izvoarele. Remus a dus prețioasa carte acasă și acolo a răsfoit-o cu gesturi tandre, de parcă, atingând-o, ar fi atins chiar trupul iubitei lui. Privirile i-au căzut pe pagina de gardă, unde a putut citi câteva cuvinte scrise citeț și elegant de mâna cuiva căruia nu i se putea desluși numele din semnătură: „Pentru Tania, zeiță a frumuseții, pogorâtă din Olimp spre a-mi însenina zilele”.

„Doamne”, a strigat Remus, fără să-și dea seama, „de ce mi-a dat să citesc asta?” Apoi a început să gândească febril. Cel care scrisese dedicația trebuie să fi fost un admirator al Taniei, un predecesor de-al lui, un om care făcuse și el, poate, o obsesie pentru frumoasa din Izvoarele. Ea îl acceptase, primise cartea cu dedicație și acum i-o dăduse lui, ca să vadă că și alții îi căzuseră în mreje. Ce dorea să-i transmită? Că acceptarea Marelui Dicționar al lui Lahovary nu însemna mare lucru pentru ea, pentru că primise și de la alții volume prețioase, cu dedicații și uite că aceia se pierduseră în trecut? Sau dorea să-i arate că știa foarte clar ce simte el, chiar dacă se prefăcea că nu știe?

La următoarea răsfoire a cărții, Remus a găsit, între paginile 94 și 95 o fotografie în sepia, care putea să fi fost uitată acolo sau pusă cu bună știință, special pentru el. Era imaginea unei tinere care își ascundea fața după un evantai, dar care, dacă te luai după părul lung și negru strâns în coadă, ar fi putut să fie chiar Tania. Stătea rezemată de o bibliotecă din lemn cu piciorul drept ridicat în unghi și sprijinit pe un teanc de cărți așezat pe podea, astfel încât prin crăpătura fustei se vedeau ciorapii până destul de sus deasupra genunchilor, acolo unde se prindeau de bretelele portjartierului. În partea dreaptă se vedea un scrin cu capacul întredeschis, dinăuntrul căruia părea că privesc doi ochi aprinși. 

Îndrăgostitul a simțit că în el se rupe ceva. N-a mai avut nicio îndoială: tânăra din poză era Tania și poza fusese pusă acolo special pentru el. Totul era limpede: doamna director i se oferea, îl lăsase să înțeleagă lucrul ăsta, dar următorul pas era al lui. S-a uitat mai atent și a observat că cei doi ochi erau, de fapt, doi nasturi ai unei haine împăturite, scoși în evidență de lumina care venea dinspre fereastră.

Timp de trei zile n-a mai ieșit din casă. A stat acolo, fără să mănânce și să bea, doar repetând de sute de ori, ca un actor, cuvintele pe care avea să i le spună Taniei.

Pe 15 septembrie 1916, Remus Pascalopol s-a dus la școală. Avea la el cartea lui Flaubert, iar înăuntru, în locul pozei, pe care o pusese la păstrare într-un manual de aritmetică, introdusese un text de-al lui, cu dedicația „Pentru T”:

       „În preajma ta simt mișcarea de rotație a Pământului și aud cântecul tânguios al corăbierilor împresurați de alge în Marea Sargaselor.

       Îți văd părul negru ca pedeapsa vălurind greu sub respirația tot mai aprinsă a titanului Boreas în împreunarea lui cu zeița zorilor, Aurora.

       Parfumul umerilor tăi subțiri mă poartă peste cuptoarele vulcanilor, peste circurile glaciare, pe deasupra banchizelor, a dunelor, a defileelor, tot mai departe, către polii magnetici, acolo unde ne vom dărui unul altuia până la sfârșitul veacurilor”.

Tania era în cancelarie și, când a văzut-o, Remus a simțit că i se moaie picioarele, pentru că radia o frumusețe de neînchipuit și îl privea într-un fel care părea a spune „da, vreau să fiu a ta”. A salutat-o și i-a întins cartea, apoi a vrut să-i facă declarația de dragoste pe care o șlefuise până la perfecțiune în cele trei zile de izolare. Dar nu a fost capabil să scoată nici măcar un singur cuvânt. Și-a dat seama că a ratat momentul și aproape că a izbucnit în plâns. Apoi a zis:

‒        Ah, scuzați-mă, dar mi-am adus aminte că am uitat în carte ceva care-mi trebuie. Dați-mi-o puțin înapoi, vă rog.

Tania i-a întins cartea, iar Remus a luat foaia cu textul dedicat lui „T”. Apoi a vrut să plece, dar a auzit, ca printr-un vis, vocea doamnei director:

‒        Ați citit-o, domnule Pascalopol?

‒        Da, am citit-o, a răspuns Remus. Este o carte foarte bună.

‒        Într-adevăr. Sper că nu v-ați gândit că mă regăsesc în ea, a mai spus Tania, cu un zâmbet.

‒        Ah, nicidecum, dumneavoastră sunteți o persoană cu picioarele pe pământ, a spus Remus, întrebându-se ce sens aveau spusele doamnei director.

În acea clipă a văzut, la fereastra cancelariei, chipul încruntat al lui Gelu Rotilă, căutând să deslușească ce se petrece înăuntru.

‒        Îl cunoașteți pe omul ăsta? a întrebat el.

Tania s-a întors către fereastră, dar n-a apucat să vadă chipul personajului, care a dispărut în viteză.

‒        Nu știu cine era.

‒        Vă spun eu: un anume Gelu Rotilă.

‒        Ah, da? Ce-ar putea să vrea banditul ăsta de la școală?

‒        M-a acostat acum ceva vreme și mi-a spus să mă țin departe de dumneavoastră, a zis Remus, prinzând curaj.

‒        Da? a râs Tania. Dar ce, eu mănânc oameni?

‒        Nu în sensul acesta.

‒        Dar în care sens?

Tania părea cu adevărat surprinsă și nedumerită. Așa că din nou curajul lui Remus s-a stins ca flacăra unei lumânări.

‒        Așa s-a gândit el, că am venit de la București ca să vă iau locul.

‒        Doamne ferește! a zis Tania. Ia uite ce-i poate trece prin minte lui Gelu. Probabil că a simțit nevoia să arate că aici la noi nu prea sunt bineveniți străinii. Eu am încercat mereu să le scot asta din cap izvorenilor, dar preotul îi învață că trebuie să țină cu satul, pentru că aici sunt mormintele înaintașilor noștri, de parcă ar vrea cineva să le distrugă cimitirul. Mai ales unii ca Gelu Rotilă sunt foarte atinși de ce le spune preotul Rotaru, un bătrân senil care le tot repetă versurile lui Eminescu...

‒        Cine-au îndrăgit străinii/ Mânca-i-ar inima câinii?

‒        Da, exact așa. Văd că vă pricepeți.

‒        Oarecum. Scriu și eu poezii, e o mai veche pasiune a mea.

‒        Interesant! Poate-mi arătați și mie din ele.

‒        Cu drag, a zis Remus, gândindu-se deja ce poezii să scoată la iveală din cele, nu puține, pe  care le scrisese în ultimele luni cu gândul la iubita lui.

A dat să iasă, dar Tania l-a oprit.

‒        Vreau să vă mai întreb ceva. Soțul meu, Ionuț, a văzut dedicația de pe dicționarul lui Lahovary și m-a întrebat cine este admiratorul despre care ați scris acolo. Eu i-am spus că sunteți chiar dumneavoastră și el m-a întrebat ce motive ați putea avea să mă admirați. Ce i-ați fi spus în locul meu?

‒        Adevărul. Anume că sunteți o profesoară deosebită, cu un talent ieșit din comun pentru pedagogie și că nu e de mirare că alți profesori vă admiră pentru asta.

‒        Așa i-am spus și eu, a zis Tania. Vă mulțumesc.

Când a ieșit din școală, Remus era într-al nouălea cer. Stătuse de vorbă în tête-à-tête cu femeia vieții lui și ea îi spusese lucruri la care avea să se gândească multă vreme, interpretându-le în fel și chip, activitate care devenise aproape un viciu pentru el.

În apropiere de casa Eufrosinei Săcuiu, i-a apărut în față Gelu Rotilă, cu un rânjet prevestitor de rele întipărit pe figură, trecându-și dintr-o mână în cealaltă un retevei noduros. Remus, în loc să fugă sau să strige după ajutor, a încercat să stea de vorbă cu bătăușul. Însă Rotilă nu avea chef de discuții. A lovit scurt cu piciorul la testicule, apoi a folosit reteveiul până când i s-a părut că adversarul, prăbușit la pământ, nu mai respiră. S-a speriat puțin, dar, aplecându-se, a constatat că Remus era încă viu. L-a lăsat așa, ca pe un câine și a dispărut.

Tratamentul și recuperarea profesorului Pascalopol au durat până în octombrie. Între timp, au avut loc trei evenimente în Izvoarele. Întâi de toate, Gelu Rotilă a fost luat de jandarmi și dus în fața instanței care l-a condamnat, pe baza măturiei depuse de Eufrosina Stanciu și de un alt sătean, pe nume Constantin Manolică, la 20 de ani de ocnă. La auzul sentinței, Rotilă a strigat că o să aibă el grijă de martorii mincinoși când se va întoarce, dar asta nu avea să se mai întâmple niciodată, banditul pierzându-și viața într-o altercație cu un alt ocnaș, mult mai periculos decât el.

Al doilea eveniment a fost cu adevărat trist pentru oamenii locului: moartea pe front a lui Ionuț Gaftoi, în cursul primei bătălii de la Oituz, pe data de 12 octombrie.

Al treilea eveniment, în schimb, a fost unul fericit: doamna director a anunțat că este gravidă în luna a treia și că își va crește copilul singură, pentru că nu are de gând să se recăsătorească.

Nimic din toate astea nu l-a ajutat pe Remus să scape de obsesia pentru Tania. O dorea din ce în ce mai mult, dar nu avea curajul să i-o spună. Ar fi vrut să îi devină soț și să-i crească copilul, nu doar fiindcă nu-și mai putea imagina viața fără ea, dar și fiindcă se simțea responsabil pentru moartea lui Ionuț Gaftoi, chiar dacă nu el îi ceruse lui Săulescu să-l trimită pe bietul om în prima linie.

În cele din urmă, Remus și-a luat inima în dinți și i-a trimis Taniei o parte din poeziile lui, alese cu grijă. Toate aveau ca temă iubirea arzătoare de care era cuprins poetul pentru o femeie pe care o diviniza și care nici măcar nu era conștientă de sentimentele lui. Tania le-a citit, dar nu i-a spus niciun cuvânt despre impresia pe care i-au produs-o.

Timpul a trecut și dependența nefericitului Pascalopol de cea redevenită, la cerere, „domnișoara director” a continuat să crească. O visa în fiecare noapte, vorbea singur ore întregi, închipuindu-și că se află în fața ei, își imagina scenarii în care ea îi mărturisea că îl iubește la rându-i și, de multe ori, nu mai reușea nici să-și țină orele pentru că pierdea firul demonstrațiilor și al calculelor. Și, într-o bună zi, inevitabilul s-a produs: în mintea lui Remus a încolțit gândul sinuciderii.

I-a făcut o vizită Coanei Saveta, care nu l-a lăsat să scoată niciun cuvânt.

‒        Profesore, a zis ea, mie nu trebuie să-mi spui nimic, eu știu exact. Ți-am spus să nu te bagi și nu m-ai ascultat. De-acum, pentru tine nu mai există decât o soluție: să pleci. Du-te la București și te asigur că timpul o să te vindece.

Acela a fost momentul de slăbiciune al lui Remus. Și-a așezat fruntea în poala Savetei și a izbucnit într-un plâns din care nu s-a mai putut opri minute bune. Degeaba a încercat femeia, cuprinsă de o mirare amestecată cu spaimă, să-i aline durerea. Orice-i spunea, făcea ca plânsul să se întețească. Până la urmă i-a spus că merge să aducă preotul și asta, surprinzător, l-a făcut să se liniștească. Plânsul i s-a oprit, dar până spre seară a continuat să sughită ca un copil.

În aprilie 1917 s-a născut Eliza, fetița Taniei. Avea un mic defect la mâna stângă: degetul mijlociu era de aceeași lungime cu cel mic, lucru care a bucurat-o pe mama ei, care a exclamat: „Semn bun!”.

La numai o săptămână de la naștere, domnișoara director a început să o scoată din casă pentru plimbări mai lungi sau mai scurte, prilej pentru Remus să-și vadă iubita și să o admire în ipostaza de mămică. După șase luni, lucrurile au revenit în vechea matcă, pentru că Eliza începuse să meargă de-a bușilea și asta, după convingerea Taniei arăta o anume precocitate care-i dădea încredere că o poate lăsa în grija altor persoane.

În data de 2 aprilie 1918, când Eliza a împlinit un an, Remus a fost invitat acasă la domnișoara director, printre prieteni, rude și diverse persoane importante din Izvoarele. Copleșit, îndrăgostitul a mers la Ploiești și a cumpărat fel de fel de jucării pentru micuță. Cadoul adus de el a fost cel mai consistent dintre toate și oamenii au avut ce comenta pe tema lui multă vreme după acea zi.

Aproape de miezul nopții, când cei mai mulți petrecăreți plecaseră pe la casele lor, Ilie Gaftoi, băut bine, s-a așezat lângă Remus, i-a pus o mână pe umăr și i-a zis:

‒        Ionuț era ca și copilul meu.

‒        Îmi pare foarte rău pentru el, a răspuns Remus.

‒        Să-ți pară! Chiar ai motive.

‒        Ce vrei să spui?

‒        Numai atât, că trebuie să-ți pară foarte rău. Și mai vreau să știi că acum Tania e ca și fata mea. Și Eliza nu poate fi a nimănui decât a noastră. Noi, adică noi cei de-aici.

‒        Înțeleg, a zis Remus, destul de confuz și oarecum speriat.

‒        Tu nu ai cum să fii izvorean, profesore, tu ești de la București. Dar Tania e din Izvoarele, nu știu dacă mă înțelegi. Dacă nu, mergi să vorbești cu Macarie, că dacă nu era el, acum poate că beam cu Ionuț, nu cu tine. Hai noroc! Și nu uita, dacă vrei să-ți fie bine, întâi trebuie să-ți fie rău.

‒        Dar ți-am spus că îmi pare foarte rău, nu-i de-ajuns?

‒        Ce știi tu, bucureșteanule, ce înseamnă să-ți fie rău? Ia vezi, poate știe Macarie.

În acea noapte, Remus s-a întrebat pentru prima oară dacă nu cumva ar fi într-adevăr bine să plece.

A doua zi era duminică, o zi numai bună pentru mers la biserică. Așa că s-a dus la Mănăstirea Crasna și l-a căutat, după liturghie, pe stareț. Macarie l-a primit cu amabilitate, l-a tratat cu dulceață și cafea și l-a întrebat cum poate să-l ajute. Remus i-a povestit discuția cu Ilie. Starețul a zîmbit, apoi  i-a spus:

‒        Deci v-a speriat Ilie. Știți foarte bine că nu e un om rău, dar l-a afectat foarte mult moartea nepotului. Și, după cum probabil ați aflat, în sat se vorbește că din cauza dumneavoastră s-a întâmplat nenorocirea.

‒        Dar, părinte...

‒        Nu-i nevoie să-mi spuneți, știu exact ce s-a întâmplat. M-am întâlnit cu Săulescu și mi-a explicat că el a fost cu ideea, dumneavoastră nu ați făcut decât să-i relatați un incident pe care l-ați avut cu Gelu Rotilă. Săulescu, chiar dacă e politician, are frica lui Dumnezeu. Se simte vinovat de moartea lui Ionuț Gaftoi, dar se liniștește gândindu-se că nu el l-a împușcat. Putea să scape și să se întoarcă acasă după terminarea războiului. Problema e că sătenii nu gândesc așa. Lor le place să lanseze zvonuri, să bârfească și, în plus, după cum știți, au ceva împotriva celor care nu sunt născuți-crescuți în Izvoarele.

‒        Din păcate...

‒        Și vă mai spun ceva. Dacă, așa cum am auzit, vă țineți după directoarea școlii, să știți că nu faceți bine. Ea este fiica satului, s-a întors aici pentru că o cheamă locurile, pământul, oamenii și aici vrea să rămână. În plus, nu va accepta decât pe cineva de aici. L-ați văzut pe bietul Ionuț, Dumnezeu să-l ierte – era cam urâțel și nu strălucea nici prin inteligență. De ce să-l fi ales o fată așa frumoasă ca Tania? Răspunsul este neașteptat de simplu: în primul rând pentru că e fiul satului. O să mă întrebați de ce nu a găsit pe altcineva, tot fiu al satului, dar chipeș și vioi la minte. Vă spun un secret: un astfel de bărbat nu s-ar fi putut acomoda prea lesne cu anumite fațete ale personalității ei.

‒        Dar, părinte, indiferent de toate astea, eu o iubesc și nu pot suporta o viață departe de ea.

‒        Nici nu știți dumneavoastră, domnule profesor, câte puteți suporta.

‒        Dar de ce să fie așa și nu cum îmi doresc eu?

‒        V-a spus și Ilie: trebuie să vă fie rău. Așa s-a exprimat el, în simplitatea lui, dar ceea ce a vrut să vă spună e că trebuie să suferiți. Numai prin suferință se ajunge la izbăvire.

‒        Dar sufăr de doi ani, în tăcere, ca un câine. Nu e de ajuns?

‒        Asta nu e suferință, domnule profesor. E dorință neîmplinită, care e chinuitoare, într-adevăr, dar suferința e cu totul altceva.

‒        O să mă sinucid, a spus Remus.

‒        Nu va fi cazul, i-a replicat Macarie. Sfatul meu este să plecați la București. Sunt destule femei frumoase acolo. Căsătoriți-vă și veți vedea că timpul le va rezolva pe toate. Duceți-vă și la biserică, rugați-vă și veți avea ajutorul lui Dumnezeu.

Spunând acestea, starețul s-a ridicat în picioare:

‒        Acum trebuie să plec, a zis el, mă așteaptă multe treburi de rezolvat. Mergeți cu bine.

Remus s-a întors în sat, cuprins de disperare. Și s-a gândit că singura lui șansă era să aibă o discuție deschisă cu Tania. Trebuia să joace totul pe o carte. A compus un nou text, înflăcărat, pe care l-a rostit de sute de ori în timp ce mergea prin casă trecând dintr-o cameră în alta și imaginându-și cum Tania îl ascultă până la capăt, apoi îi spune că și ea îl iubește și vrea să fie a lui.

În ziua de miercuri 26 mai, îndrăgostitul s-a dus la școală și a găsit-o pe Tania în cancelarie, corectând niște caiete de vacanță. I-a spus că se gândește să plece din Izvoarele, pentru că nu mai poate suporta o viață ca aceea pe care o duce de doi ani, îndrăgostit de ea, care nici nu-l bagă în seamă. I-a mai spus că dacă l-ar accepta măcar ca iubit, dacă nu ca soț, ar fi cel mai fericit om din lume, viața lui ar căpăta un sens, gândul sinuciderii, care-l bântuie de la o vreme ar dispărea pentru totdeauna și poate că și ea ar fi cu adevărat fericită. I-a pomenit și de banii pe care-i are într-o bancă și de relațiile de la București și i-a mai spus multe altele, ca orice om care și-a reprimat vreme îndelungată dorința de a-și deschide inima în fața cuiva și acum, în sfârșit, a găsit puterea să o facă.

Tania l-a ascultat până la capăt, fără să-l privească măcar o secundă. Apoi, ridicând ochii din caiete, l-a întrebat:

‒        Și de ce îmi spuneți lucrurile astea tocmai acum?

‒        Acum am avut curajul, a răspuns Remus, simțind că-l podidesc lacrimile.

‒        Toți din sat vorbesc despre mine ca și cum m-ar cunoaște. Începând cu Ilie și terminând cu preotul sunt convinși că nu aș pleca de-aici, pentru că sunt fiica satului. Dar eu vă spun că se înșală. Mâine aș pleca dacă aș avea pentru ce. Dar unde să mă duc? La București? Am stat acolo, știu ce înseamnă.

‒        Ne-am putea stabili oriunde ai vrea, a izbucnit Remus. Într-un alt sat, într-un orășel undeva, chiar și în altă țară. Aș munci ca un rob pentru tine.

‒        Ești orbit, a zis Tania. Nu știi ce poate însemna viața cu mine.

‒        Paradisul, asta ar însemna.

‒        Paradisul? Cât poți fi de naiv... Ai trăit atâția ani, ai cunoscut atâția oameni și încă te mai iei după aparențe. Ce știi tu despre mine?

‒        Știu că...

‒        Taci! Nu ai habar ce vorbești. Nu ai rămâne lângă mine nici măcar un an.

‒        Totuși te-ai căsătorit, ai făcut un copil...

‒        Bietul Ionuț... nici șase luni ...

‒        Dar Ionuț... nu înțeleg... el a fost luat pe front... ce legătură are asta cu tine?

‒        Taci! Deja ți-am spus prea mult...

‒        Tania, te rog...

‒        Nu te lași, nu-i așa? Dă-mi mâna.

Remus a întins mâna dreaptă și domnișoara director i-a apucat-o cu gingășie. I-a studiat puțin liniile palmei, apoi și-a lipit-o de umărul stâng și a început să îngâne un fel de litanie, cu o voce de înger care, la un moment dat a devenit atât de amenințătoare, încât îndrăgostitul a vrut să-și tragă mâna, dar n-a izbutit. Părea că degetele i-au rămas lipite de umărul Taniei, care nu făcea decât să-l privească într-un fel ciudat. Ochii i se transformaseră în niște lacuri în miniatură, cu ape verzi în care palpita viața întregului univers, după cum i s-a părut lui Remus.

După câteva clipe lungi, domnișoara a închis ochii și a spus:

‒        Acum poți să-ți iei mâna.

Lucru care s-a și întâmplat. Remus și-a privit palma și vârfurile degetelor și i s-a părut că aveau o nuanță albastră foarte fină.

‒        O să avem copilul nostru, un băiețel pe care o să-l cheme Sebastian, a zis el.

‒        Nu, i-a răspuns Tania. Nu o să avem niciun copil. Vreau să pleci și să uiți de mine.

Vineri 28 mai, la ora 8 dimineață, Remus Pascalopol, aflat în starea de spirit a unui condamnat la moarte care este dus la locul execuției,  a început să-și strângă lucrurile. În afară de haine și cărți nu avea foarte multe de împachetat. La ora 10 era gata de plecare. La 10 și câteva minute, a auzit o bătaie în ușă. Era un copil, un elev de-al școlii, cu un plic de la domnișoara directoare. L-a desfăcut cu mișcări febrile, a scos biletul care era înăuntru și a citit: „Vino acum!”. Nu a stat pe gânduri nicio secundă. A plecat către școală alergând. În dreptul casei lui Ilie Gaftoi a căzut pentru întâia oară, dar s-a ridicat rapid. A văzut-o pe Coana Saveta ieșind în poartă și privindu-l cu o expresie de compasiune amestecată cu spaimă, dar a fugit mai departe, fără măcar să-i facă vreun semn de salut.

În dreptul primăriei a căzut a doua oară, cel care l-a ajutat să se ridice fiind chiar primarul, care, după ce l-a văzut în picioare, i-a dat un mic brânci ca să-l ajute să pornească din nou.

În fața bisericii a căzut iar, de data asta într-o băltoacă mocirloasă. De trei ori a încercat să se ridice și de fiecare dată a căzut înapoi. În cele din urmă a reușit să plece mai departe, plin de noroi din cap până în picioare. Nu l-a văzut pe părintele Rotaru sus, în clopotniță, cu brațul întins și cu arătătorul ridicat spre cer și nu l-a auzit boscorodind: „Mânca-i-ar casa pustia/Și neamul nemernicia!”.

Când a trecut prin fața cârciumii, mesenii erau ieșiți în cerdac, parcă special ca să-l vadă. Unul a aruncat spre el cu o halbă și l-a lovit în genunchiul stâng, ceea ce l-a făcut să se împiedice și să cadă a patra oară. Dar s-a ridicat din nou și și-a continuat drumul, șchiopătând, urmărit de un grup de izvoreni care continua să crească.

În fața școlii, Remus Pascalopol s-a prăbușit la pământ din cauza efortului. Cei care-l urmăreau       s-au oprit și au așteptat să vadă ce se întâmplă. Mai întâi, la distanță de nici un metru de capul celui căzut a trecut, făcând un zgomot infernal, un cârd de gâște. Remus a deschis ochii și a privit orătăniile profilându-se pe cerul senin. S-a gândit că până la casa Taniei nu mai erau decât vreo 200 de metri și asta i-a dat putere să se ridice în genunchi. Atunci a apărut un câine, care s-a apropiat fără teamă de el și l-a privit în ochi, dând din coadă și scheunând prietenos. A încercat să-l mângâie, dar n-a apucat, pentru că unul dintre cei care-l urmăreau a scos niște strigăte sălbatice, la auzul cărora câinele a rupt-o la fugă.

În acel moment, venind din urmă, a apărut o căruță trasă de patru cai, unul alb, unul roșu, unul negru și unul gălbui, care a oprit în dreptul celui îngenuncheat. Vizitiul era Macarie. Avea figura împietrită și vorbea scrâșnit, ca și cum ar fi avut pietre de moară în loc de buze și limbă.

‒        Urcă-te, e ultima ta șansă, a zis.

‒        Mă urc, dar mai întâi trebuie să aflu de ce m-a chemat. Nu pot trăi fără să știu asta, a spus Remus și, ridicându-se, a pornit mai departe.

Poarta de la curtea Taniei era larg deschisă, la fel și ușa de la intrare. Dinăuntru se vedeau ieșind, din timp în timp, niște limbi de foc violete și se auzeau trosnete de cărbuni pocnind în jar.

Căruța lui Macarie a oprit în fața curții. Remus s-a dat jos și a luat-o către intrare. În urma lui, starețul a strigat:

‒        Dacă pofteşti să mergi, urcă-te îndată şi haidem!

‒        Du-te sănătos, că şi eu nădăjduiesc să vin peste curând, a răspuns profesorul.

Macarie a dat bice cailor și a plecat ca săgeata de iute.

Remus a întors capul și i-a privit pe cei care-l urmăriseră. Niciunul nu scotea un cuvânt, fețele lor erau imobile și privirile împietrite. A intrat în curte, a străbătut-o cu pas egal și a intrat în casă. În acea clipă toate trosnetele au încetat. Nicio pală de foc nu s-a mai văzut ieșind dinăuntru și, preț de câteva minute nu s-a mai întâmplat nimic. Nici măcar păsările cerului nu au mai fost văzute trecând pe deasupra casei.

După aceea s-a auzit vocea cristalină a unui copil, cântând: „Hai la groapa cu furnici, ba-i aici ba nu-i aici”.

Apoi, din casă a ieși Tania. Cei prezenți aveau să povestească mai târziu că frumusețea ei era atât de strălucitoare, încât afară s-a întunecat brusc.

‒        Ce vreți? Ce căutați aici? a întrebat ea cu o voce pe care nimeni nu i-o cunoștea. Plecați, duceți-vă de la mine!

Izvorenii au ascultat-o. S-au dus pe la casele lor și n-au mai ieșit la cârciumă decât a doua zi, spre seară. Circula deja un zvon cum că Remus Pascalopol și Tania urmau să se căsătorească și să plece din sat. Doar că profesorul nu a mai apărut niciodată. Oricât au căutat cei din zonă, oricât au stat la pândă, nu au mai dat de el. Cineva a trimis chiar o plângere la București, de unde au venit niște specialiști care au făcut investigații amănunțite, fără să găsească vreo urmă. Cazul a fost clasat.

Tania Vintilescu și-a crescut singură copilul. A continuat să predea geografia la școala din sat, până la moartea părinților, în 1923. Din acel moment, s-a închis în casă, de unde nu a mai ieșit decât duminicile, pentru slujba de la biserică. O vizita o singură persoană: Saveta, care-i aducea de mâncare.

Eliza, a cărei frumusețe promitea s-o întreacă pe a maică-sii, n-a suportat mult această viață. În 1924 s-a mutat la Ilie Gaftoi, care a ținut-o pe casă și masă până a terminat opt clase, când a plecat la Ploiești, pentru a studia mai departe.

În casa primăriei, acolo unde trăise Remus Pascalopol înainte de dispariție, au locuit începând din 1919, diverși profesori repartizați la Izvoarele: Miclea, Covalciuc, Paraschivoiu, Miroiu, Rădulescu, Oprica. Niciunul nu a rezistat mai mult de câteva luni. Cu toții s-au plâns că se petrec lucruri necurate, pentru că în nopțile de joi spre vineri, de sub dușumele se aude o voce stranie de femeie, repetând o întrebare: „Ce căutați aici?”. În cele din urmă, casa a fost închisă.

În 1940, singura clădire din Izvoarele distrusă de marele cutremur a fost locuința Taniei Vintilescu. Ea nu a suferit nici măcar o zgârietură, dar a rămas sub cerul liber. Domnul primar, impresionat de soarta ei, a decis să-i ofere casa bântuită, pe care Tania a acceptat-o imediat.

În ziua de sâmbătă, 4 martie 1950, la ora 8 dimineață, domnișoara Vintilescu a mers la biserică și i-a spus părintelui Rotaru:

‒        Geografia și matematica merg mână în mână și ele știu ceea ce tu nu ai de unde ști.  Nu mai sunt decât 30 de zile până când vei înțelege ce-ți spun.

Imediat, printre izvoreni au început să circule scenarii legate de inundații, incendii, cutremure, molime, reaprinderea războiului și, desigur, s-a vorbit de sfârșitul lumii.

Duminică, 2 aprilie 1950, la ora 22:44 a avut loc o eclipsă totală de lună, care a ținut douăzeci și nouă de minute și zece secunde. În tot acest interval de timp, din casa bântuită s-au auzit strigăte, murmure, gemete, glasuri de animale, scrâșnete, amenințări, blesteme, care i-au determinat pe mulți izvoreni să se adune în biserică și să aștepte acolo, rugându-se, sfârșitul coșmarului.

Când preotul a anunțat că luna a apărut din nou, din biserică s-a ridicat către ceruri un cor de mulțumiri. Oamenii au mers la casele lor, fericiți că au scăpat cu bine.

A doua zi, domnul primar s-a dus să discute cu Tania Vintilescu, dar nu a găsit-o acasă. Camerele erau pustii, ca și cum domnișoara și-ar fi strâns toate lucrurile și ar fi plecat. Numai că pentru asta ar fi trebuit să fie ajutată de câțiva oameni și să aibă la dispoziție o căruță sau un camion.

În fața casei puteau fi observate, într-adevăr, niște urme de roți, dar nimeni dintre vecini nu văzuse și nu auzise nimic. O bătrână a spus că ea stătuse trează toată noaptea, uitându-se pe geam, îngrijorată că s-ar fi putut întâmpla cine știe ce grozăvii și putea băga mâna în foc că nu se întâmplase nimic neobișnuit la casa bântuită.

Domnul primar și-a făcut cruce, apoi a mai verificat o dată.

Într-un colț, a găsit o jumătate de pagină ruptă dintr-o carte. A ridicat-o și, sub textul „...nar al României”, care era tot ce se mai putea vedea din titlul cărții, a citit, scrisă cu cerneală, o dedicație: „Pentru Tania, de la un admirator”. A mototolit hârtia și a băgat-o în buzunar, apoi a plecat la primărie.

După nici două luni, casa bântuită a fost demolată. În locul ei și a curților a fost construit noul cimitir, cel vechi fiind afectat de niște alunecări de teren. Mulți izvoreni și-au luat morții și crucile și le-au strămutat. Părinții domnișoarei Vintilescu au rămas însă pe locurile de veci primite în 1923 și au fost înghițiți de pământ, pentru că nimeni nu s-a încumetat să se atingă de oasele lor.

În zorii zilei de 4 martie 1977, administratorul cimitirului din Izvoarele a văzut umblând printre cruci o femeie îmbrăcată în haine cernite, care părea că este în căutarea unui anumit mormânt. Se oprea din loc în loc și îngâna un cântecel pentru copii, ușor modificat: „Unde-i groapa cu bunici? Ba-i aici, ba nu-i aici”. La mâna stângă avea o mănușă neagră, tăiată, care scotea în evidență degetul mijlociu, la fel de scurt ca degetul mic.

La un moment dat, femeia s-a întors către administrator și i-a spus:

‒        Deseară o să se termine totul.

Apoi a trecut în spatele unui pâlc de cruci și a dispărut.

Crezând că are halucinații, adiminstratorul a căutat-o prin tot cimitirul, dar nu a dat de ea nicăieri.

În aceeași zi, la ora 21 și 22 de minute, a avut loc marele cutremur care a devastat România. La Izvoarele n-a mai căzut nicio clădire, în schimb, terenul vechiului cimitir s-a crăpat și din crăpătură au ieșit la suprafață mai multe oseminte. Prin dispoziția primarului, acestea au fost înhumate în cimitirul nou, sub o cruce pe care a fost scris, simplu, „Izvoreni necunoscuți”, în ciuda insistențelor administratorului, care susținea că e vorba de osemintele părinților fostei directoare a școlii, domnișoara Tania Vintilescu.

Raul S. Baz