Povestea unui idealist american (poveste din Berceni)

Bombardarea, la 1 august 1943, a rafinăriilor de la Ploiești de către aviația americană este cunoscută în istorie ca Operațiunea „Tidal Wave”. Ea a fost un eșec usturător pentru yankei, care nu numai că n-au reușit oprirea producției de petrol, dar au pierdut 44 de bombardiere și 440 de oameni, ca să nu mai amintim de faptul că alți 220 au fost luați prizonieri. În urma acestui eșec, americanii au numit ziua de 1 august 1943 „Sâmbăta Neagră”, iar Ploieștiul a primit supranumele de „Cimitirul bombardierelor”.     

În luna aprilie a anului următor, raidurile americane au distrus orașul în proporție de 65%. Au murit sute de civili lipsiți de apărare, au fost avariate opt rafinării, au fost rase complet spitale, școli, biserici, magazine. Până la întoarcerea armelor de către români, americanii au continuat bombardamentele, atacând nu doar Bucureștii și Ploieștii, ci și Turnu Severin sau Brașovul. Și, așa cum este firesc într-un război, au suferit și ei pierderi, unele datorate ripostei româno-germane, altele întâmplătoare.

Unul dintre evenimentele neprevăzute a avut loc în 10 august 1944, când un avion de vânătoare american P – 51 Mustang, care însoțea o escadrilă de bombardiere B – 24 Liberator, s-a prăbușit, din cauza unei avarii, în comuna Corlătești, parte componentă, astăzi, a comunei Berceni. Întâmplarea a fost consemnată ca un fapt divers în cronicile războiului, așa încât foarte puțini mai sunt cei care pot spune ceva despre cele întâmplate.

Pilotul avionului – care, trebuie spus de la început, reușise să se catapulteze, era un tânăr de 21 de ani din orășelul american Carmel-by-the-Sea, pe nume Andrew, plecat la război din idealism. Bunicul lui era unul dintre cei mai influenți și creativi fotografi din America, Edward Henry Weston. Andrew mai avea trei frați, dar el era singurul care alesese, tot din idealism, să rămână permanent la proprietatea familiei din Carmel, pe coasta Pacificului, departe de ispitele marilor orașe.

Când, în 1941, America a decis să intre în Război, Andrew a fost printre primii care s-au oferit voluntari. Făcuse cursuri de pilotaj și îi ura din tot sufletul lui pe japonezi pentru atacul de la Pearl Harbour. Era convins că va contribui la pedepsirea lor exemplară și în felul acesta America va arăta lumii întregi că totul se plătește, după care pacea se va instaura pretutindeni. Numai că în scurt timp a înțeles că războiul înseamnă cu totul altceva și a fost profund dezamăgit. Pe măsură ce timpul trecea și atrocitățile la care era forțat să asiste erau tot mai greu de suportat, Andrew nu-și mai dorea nimic altceva decât ca războiul să se termine mai repede. Dacă avea să scape cu viață, era decis să plece din Carmel și chiar din America, undeva unde să trăiască așa cum trăiseră, odinioară, primii oameni.

Dar cum de multe ori Dumnezeu arde etapele când vrea să ajute pe cineva, în cazul lui Andrew a aranjat să nu se mai întoarcă în Carmel și nici măcar în America, trimițându-l în comuna Corlătești din județul Prahova. Așa se face că după catapultare, tânărul idealist a aterizat pe prundul râului Dâmbu și s-a trezit înconjurat de niște săteni care-l priveau ca pe altă aia. Unul dintre ei era însuși primarul de Corlătești, Ion Gheorghe. Văzând că străinul este pașnic, primarul a trimis după fata lui, Amalia, care știa limba engleză, și i-a cerut să facă pe translatorul.

Amalia era de o frumusețe desăvârșită și, când a văzut-o, Andrew s-a îndrăgostit pe loc. Dar nici Amaliei nu i-a rămas indiferent tânărul american, chiar dacă el reprezenta, în acel moment, dușmanul. Așa se face că a tradus răspunsurile lui la întrebările sătenilor într-un mod fantezist, care să-l ferească de mânia lor. Când domnul primar l-a întrebat de ce bombardează localități românești, Andrew a răspuns că pentru el nu are importanță ce bombardează, dacă e vorba despre dușmani ai Americii, dar traducerea Amaliei suna altfel: „eu nu știam că mă aflu în această minunată țară, cu oameni atât de frumoși și buni”.  La întrebarea „câte avioane mai aveți?”, Andrew Weston a răspuns „suficiente ca să vă pună cu botul pe labe”, iar Amalia a tradus „69 după cum știu eu”. Iar când primarul l-a întrebat ce crede că i se va întâmpla în continuare, tânărul a susținut că americanii vor veni să-l caute și să-l scoată din ghearele inamicului, dar Amalia a transformat răspunsul în „mi-aș dori să rămân aici, pentru că mi-e rușine cu ceea ce face țara mea în acest război”.

Primarul Gheorghe a simțit, în acel moment, un amestec de sentimente contradictorii greu de descris: mândrie, bucurie, respect, revoltă, mulțumire, speranță, rușine, îngrijorare, entuziasm. Mândrie, pentru că era unul dintre oamenii frumoși și buni din minunata Românie; bucurie, pentru că se ivea cineva care, din prima clipă, recunoștea valoarea românilor și asta datorită lor, celor din Corlătești; din nou mândrie, pentru că era primarul acelor minunați oameni; respect pentru american, care avea puterea să recunoască greșelile făcute de propria lui țară; revoltă împotriva americanilor care trimiteau la moarte tineri de ispravă ca Andrew Weston; iarăși mândrie fiindcă avea o fiică atât de frumoasă și deșteaptă; mulțumire pentru că soarta îi scosese tocmai lui în cale un asemenea prilej de a-și dovedi înțelepciunea prin decizia pe care urma s-o ia în privința catapultatului; speranță în încetarea grabnică a războiului datorită celor care gândeau ca tânărul american; rușine, pentru că făcea parte dintr-o omenire care generează războaie; îngrijorare pentru soarta lui Andrew Weston și, în fine, entuziasm pentru rezolvarea dificilei probleme care îi stătea în față.

De comun acord cu Amalia și cu ceilalți trei săteni, dintre care unul era viceprimarul Vasile Iancu, unul era directorul școlii, Ion Olteanu și cel de-al treilea era preotul Nicolae Popa, Andrew a fost dus la casa parohială, unde a primit îngrijiri și a fost pus pe picioare de coana preoteasă, Eufrosina, cu ajutorul constant al Amaliei. Cele două brave femei l-au învățat o mulțime de cuvinte românești și, în scurtă vreme, americanul o rupea binișor pe limba lui Eminescu.

Oamenii din sat aflaseră povestea și, așa cum se întâmplă de obicei în astfel de situații, dăduseră drumul să circule unei sumedenii de zvonuri. Unii spuneau că e vorba de un spion, alții credeau că e un mesager al Americii care trebuie să facă niște lucruri misterioase prin care să se pună capăt războiului. Dar mai erau și unii care credeau că Andrew Weston este, de fapt, un extraterestru. La un moment dat aproape că fiecare sătean avea versiunea lui și la cârciumă nu mai exista niciun alt gen de discuție în afară de cea despre sfârșitul războiului și despre misteriosul Andrei Veston – cum reținuseră sătenii că se numește americanul. Unii chiar l-au întrebat pe primarul Gheorghe cum stau lucrurile, dar dumnealui le-a cerut să aibă puțintică răbdare, pentru că Andrei încă nu era complet restabilit și le-a promis că în cel mai scurt timp îl va aduce la cârciumă ca să-l cunoască toată lumea, după care va lua o hotărâre cu privire la soarta lui.

Pe 23 august 1944, regele Mihai I a dispus arestarea primului ministru Ion Antonescu și încetarea colaborării României cu Puterile Axei. Armata a trecut de partea Aliaților și asta a condus la intensificarea luptelor. Pe data de 29 august, tancurile sovietice intrau în Ploiești, iar în 31 ocupau zona Brazi, Româneștii și satele din jur, inclusiv Bercenii și Corlăteștii. Luptele au mai continuat o vreme, dar în scurt timp ultimele puncte de rezistență germane au fost lichidate.

La început, primarul Ion Gheorghe nu era foarte sigur dacă îl va păstra în sat pe Andrew sau îl va da pe mâna nemților. După întoarcerea armelor, însă, decizia era luată: americanul nu mai reprezenta dușmanul ci prietenul, așa că avea să rămână în sat. Mai ales că idila care se înfiripase între el și Amalia putea conduce la întemeierea unei foarte frumoase familii. Cei doi nu se mai ascundeau de coana preoteasă, care-i surprindea adesea sărutându-se tocmai când credeau că nu-i vede nimeni, iar Andrew deja declarase că nu vrea să se mai întoarcă în America. Primarul s-a gândit să înceapă prin a anunța lumea și a-l prezenta pe Andrew ca pe un prieten de departe care a luat hotărârea de a se stabili în Corlătești și a se căsători cu Amalia, dar o anumită prudență înnăscută l-a făcut să amâne momentul. Și bine a făcut, pentru că imediat după înfrângerea totală a nemților din zonă, sovieticii au început jaful. La 18 septembrie, postul de jandarmi din Corlătești raporta că, citez: „mici detașamente rămase în sate se țin de jafuri și umblă permanent să fure... În timpul nopții ostași sovietici înarmați și beți pătrund în locuințele oamenilor luându-le tot avutul”.

Domnul primar a înțeles ce va urma. Singurul lui gând a fost să-și pună la adăpost fata, împreună cu alesul inimii ei. A stat de vorbă cu cei doi și le-a explicat că trebuie să stea ascunși un timp, care ar putea să nu fie atât de scurt, altfel riscau să fie arestați. Deja boierul Constantinescu, terorizat de sovietici, luase într-o zi trăsura și se dusese în Ploiești, intrase în cavoul familiei din cimitirul Bolovani și acolo se otrăvise. Veneau vremuri cumplite, a spus primarul și nici el nu știa cât va mai putea rezista. Așa se face că în 5 octombrie 1944, la ora 3 dimineața, Amalia, Andrew și Ion Gheorghe au plecat pe furiș și au intrat în Pădurea Râiosu, unde domnul primar știa o ascunzătoare aproape perfectă, pe care o descoperise în copilărie și nu i-o arătase nimănui, de parcă ar fi presimțit că va veni vremea când va trebui s-o folosească. Se compunea din două încăperi subpământene pe care, probabil, le construiseră cele câteva familii bucureștene refugiate în zonă în vremea ciumei lui Caragea, pe la 1825. Erau atât de bine ascunse încât nu putea să le găsească nimeni altfel decât din întâmplare. Acolo i-a lăsat pe cei doi tineri și le-a promis că va avea grijă să le aducă tot ce le trebuie, până când vor veni vremuri mai bune și se vor putea reîntoarce în sat.

N-au trecut decât două luni și, în urma presiunilor și amenințărilor la care era supus de către sovietici, Ion Gheorghe a demisionat din funcția de primar, în locul lui fiind ales Vasile Iancu, viceprimarul Corlăteștilor. Acesta era un om de toată isprava și, cu toate că a fost de multe ori întrebat ce știe despre prăbușirea avionului de vânătoare și despre pilotul catapultat, a dat mereu același răspuns: într-adevăr se prăbușise acolo un avion, dar nu se știa ce se întâmplase cu pilotul. Noul primar le-a arătat sovieticilor chiar și epava avionului și ei au făcut tot felul de cercetări și măsurători. Cât despre dispariția Amaliei, Ion Gheorghe a susținut sistematic că nu are nici cea mai mică idee despre ce s-a întâmplat: fata lui plecase la Valea Călugărească de frica bombardamentelor și nu se mai întorsese.

Directorul școlii, Olteanu, paralizase și era țintuit la pat, nemaiputând să vorbească, așa încât preotul Nicolae Popa era singurul dintre cei prezenți la aterizarea lui Andrew pe prundul râului Dâmbu de la care sovieticii ar fi avut șansa de a stoarce informații. Dar nici măcar turnătorii din sat nu aveau curajul să le spună ceva despre bătrânul preot, așa că la urechile lor n-a ajuns nimic legat de faptul că Popa fusese de față la acel moment.

În 1946, în Pădurea Râiosu s-a născut fiul Amaliei și al lui Andrew. Bunicul lui a ținut ca nepotul lui să fie botezat, așa că l-a pus la curent pe Nicolae Popa cu toate cele întâmplate și l-a rugat să-l ajute. Preotul a fost de acord și, într-o noapte întunecoasă, cei doi au mers în Pădurea Râiosu, unde micuțul a primit botezul și numele de David Gheorghe Weston, nu înainte ca părinții lui să fie cununați de inimosul preot. Marea surpriză a fost că  Andrew a cerut să fie și el botezat ortodox, ceea ce i-a umplut preotului inima de bucurie și l-a făcut să-i mulțumească fierbinte lui Dumnezeu.

Anii au trecut și, în 1958, când Armata Roșie, cum încă îi spuneau oamenii, s-a retras din România, Amalia și Andrew au început să se gândească la ieșirea din pădure și întoarcerea în sat. Stătuseră acolo 14 ani și se obișnuiseră cu viața în sălbăticie, dar David crescuse și trebuia dat la școală. Marea problemă era legată de Andrew, care nu avea niciun act de identitate și, chiar dacă vorbea românește foarte bine, accentul englezesc încă și-l păstrase. Au decis ca pentru început doar Amalia și David să revină în Corlătești, pentru a vedea cum stau lucrurile. Ion Gheorghe era bătrân și cu greu mai făcea față mersului nocturn în pădure cu alimente și alte lucruri de trebuință, iar în altcineva nu putea să aibă încredere. Dar Amalia ar fi putut să se ocupe de Andrew încă o bucată de vreme, până ar fi găsit o soluție de a-l scoate și pe el din pădure.

Au început prin a compune, în 25 ianuarie 1959 o scrisoare, redactată de Amalia, prin care fiica fostului primar îl anunța că o să revină în sat împreună cu fiul ei, David. Tatăl copilului, Andrei Popescu, lucra pe șantierele patriei și lipsea mult de acasă. Amalia nu știa aproape niciodată de unde să-l ia, drept pentru care, în ultimii cinci ani căpătase obiceiul de a merge cu el de colo-colo, cu tot cu David, care din cauza asta nu era înscris la nicio școală. Acum căzuseră de acord ca ea să plece în satul natal, urmând ca Andrei să vină și el după ce mai câștigă niște bani. Ion s-a dus la primarul Stelian Coman și i-a arătat scrisoarea, întrebându-l ce crede – dacă Amalia se întoarce o să aibă cu ce să-și câștige zilele? Coman, care îi purta lui Ion un autentic respect, i-a dat asigurări că o ajută el, eventual angajând-o la primărie. Iar copilul, chiar dacă nu avea certificat de naștere, pentru că rămăsese la tatăl lui, urma să fie primit imediat în clasa întâi, în urma dispoziției pe care domnul primar i-o va da personal directorului Răducanu.

La data de 14 august 1959, Amalia și David au sosit în Corlătești, venind cu o trăsură din direcția Ploieștilor. În noaptea precedentă, ei traversaseră pădurea până la Cătunu, unde îi aștepta o mașină tocmită de preotul Popa, care i-a dus, pe ocolite, până la drumul care lega Ploieștii de Corlătești. Acolo au luat trăsura tocmită tot de preot, care i-a dus fără probleme acasă la Ion Gheorghe.

Stelian Coman s-a ținut de cuvânt și Amalia a fost angajată ca arhivar la primărie, iar David a fost înscris în clasa I, urmând să înceapă școala la 15 septembrie. Primăria l-a înregistrat oficial sub numele David Popescu. Organele de partid au fost informate și, după cum era obligatoriu, a fost informat și reprezentantul securității din Ploiești, care, conform obligațiilor sale, a demarat o cercetare pentru  a-l dibui pe numitul Andrei Popescu, șantierist.

La întâi februarie 1960, securistul care răspundea de Întreprinderea Metalurgică de Utilaje Medgidia a semnalat prezența unui Andrei Popescu, în vârstă de 35 de ani, care lucrase anterior la Arad, pe un șantier deschis de Întreprinderea de Vagoane și care, înainte de a putea fi contactat, dispăruse din localitate. Cei din Arad au furnizat informația că Andrei Popescu, la angajare, declarase că vine din Cluj, unde lucrase la Întreprinderea de Constructii Forestiere. După încă două astfel de informații, securistul din Ploiești a oprit căutarea, considerând că povestea Amaliei este veridică. El a pus dosarul lui Andrei Popescu într-un biblioraft cu mențiunea „În așteptare” și i-a cerut primarului Stelian Coman să-l informeze de îndată ce persoana cu pricina va apărea în Corlătești.

Colectivizarea în zonă era în plină desfășurare. Cei mai mulți, printre care și Ion Gheorghe, fuseseră forțați să se înscrie într-o asociație agricolă numită „Zorile Socialismului” și ca urmare trăiau într-o sărăcie dezolantă. Ce-i drept, drumul principal fusese asfaltat și electrificarea era aproape încheiată, iar teroarea slăbise într-o anumită măsură, dar oamenii trăiau în continuare cu spaima că ar putea fi arestați, torturați sau împușcați. Decizia de a-l recupera pe Andrew din Pădurea Râiosu continua, în aceste condiții, să fie extrem de dificil de luat. Amalia mergea săptămânal să-și vadă soțul și să-i ducă mâncare gătită cu mâinile ei ba chiar, din când în când, și câte o sticlă de vin. Îi mai ducea ziare și câte o carte din biblioteca preotesei, care știa întreaga poveste. Cei doi, după ce făceau dragoste, stăteau și puneau țara la cale, căutând cea mai bună metodă prin care Andrew ar fi putut ieși din acunzătoare fără riscuri.

La 15 septembrie a început școala. David, care datorită traiului în natură se făcuse un flăcău voinic și rumen la față, îi dovedea pe toți la activitățile sportive, inclusiv pe cei mai mari decât el, care pentru asta îl invidiau și se gândeau tot timpul cum să-l prindă la înghesuială. Ceea ce s-a și întâmplat într-o zi, când fiul Amaliei și-a prins piciorul între două rădăcini groase ale unui fag și a rămas acolo, așteptând să vină cineva în ajutor. Dar cei care au apărut au fost patru băieți dintr-a treia, care nu doar că nu l-au ajutat, dar l-au și altoit bine cu niște bețe, astfel încât atunci când maică-sa a plecat să-l caute, l-a găsit cu capul spart și hainele rupte, de ziceai că s-a luptat cu uriașul.

Asta nu ar fi fost o problemă foarte mare, numai că în timp ce se apăra de cei patru derbedei, David rostise, fără să-și dea seama, diverse amenințări în limba engleză, pe care o învățase odată cu româna, prin grija lui Andrew, tatăl său. Vestea s-a dus cu rapiditate și a ajuns la urechile primarului și ale securistului de la Ploiești: micul David vorbea o limbă necunoscută, care însă ar fi putut fi engleza. De aici a început nebunia. Ion Gheorghe, Amalia și David au fost chemați la miliție, la partid, la securitate în Ploiești și, în numai câteva zile, au fost nevoiți să recunoască: da, tatăl lui David era pilotul avionului prăbușit cu 16 ani în urmă, care se catapultase și scăpase cu viață. Amalia se îndrăgostise de el și amândoi fugiseră undeva în munții Gutâi, unde se născuse David. Numai că David, luat din scurt, se încurcase în declarații, izbucnise în plâns și recunoscuse că nu are idee unde sunt acei munți și că de fapt el crescuse într-o locuință din pădure unde tatăl lui îl învățase limba engleză, pentru că era american.

Imediat, câteva zeci de indivizi sosiți de la Ploiești au luat la puricat Pădurea Râiosu. Aveau cu ei detectoare de metale și la brâu li se vedeau tocurile pistoalelor. Au descoperit ascunzătoarea în doar câteva ore. L-au scos pe american și l-au dus la Ploiești, unde a fost pus la dispoziția securității. A avut loc un simulacru de proces în urma căruia Andrew Weston a primit zece ani de închisoare, sub numele de Andrei Popescu, pentru diverse acuzații printre care cea mai puțin gravă era cea de sustragere de bunuri din avutul obștesc, pentru că în perioada în care a stat ascuns în pădure a folosit fără drept lemne care erau bunul întregului popor.

Amalia a fost și ea condamnată pentru că ascunsese un spion american, dar, pentru că îl avea pe David și pentru că primarul Stelian Coman garantase pentru ea, a primit doar trei ani și aceia cu suspendare. În plus n-a mai avut voie să iasă din Corlătești până la împlinirea celor trei ani și zece ani după aceea. Ion Gheorghe, complice și el, a fost condamnat la un an de închisoare, pe care însă nu l-a mai executat, întrucât s-a stins din viață în ziua aflării sentinței.

În 1964, cu un an înainte de moarte, Gheorghe Gheorghiu Dej, care dăduse tonul unei oarecari deschideri față de Statele Unite, a eliberat o serie de deținuți politici, printre ei numărându-se și americanul idealist din Carmel. La ieșirea din penitenciar, Andrew a primit acte noi, cu care se putea legitima ca fiind Andrei Popescu, domiciliat în Cugir. A fost obligat să se stabilească acolo, într-o cameră de 11 metri pătrați dintr-un bloc de nefamiliști și nu a mai izbutit niciodată să-și revadă soția și copilul pe care-i credea rămași la Corlătești. Nu avea de unde să știe că Amalia, după trecerea celor trei ani de condamnare, fusese forțată să se mărite cu un activist de partid cu 20 de ani mai în vârstă decât ea, care avea și el un copil dintr-o relație anterioară. Prin grija partidului, interdicția de a părăsi Corlăteștii fusese ridicată, iar cei doi primiseră un apartament în Câmpina și lucrau acolo, la Rafinăria Steaua Română. De câte ori Andrew încerca să facă un drum până la Corlătești, care devenise încă din 1968 parte componentă a comunei Berceni, era vizitat de securistul care-l avea în supraveghere și determinat să renunțe.

În 1970, el a reușit, printr-un binevoitor care călătorea în Germania, să trimită o scrisoare primăriei din Carmel, în care descria pe scurt locul unde se află și condițiile în care trăiește. În final, îi ruga pe cei de-acolo să-i anunțe părinții în caz că mai sunt în viață sau, dacă nu, să-i contacteze pe frații lui și să le spună că e sănătos și că îi este dor de ei.

În anul 1986, Andrew Weston, alias Andrei Popescu din Cugir, a fost diagnosticat cu cancer de colon și a început să se pregătească de moarte. Înainte de orice, și-a propus să meargă, cu orice preț, la Corlătești, în speranța că-și va putea revedea soția și copilul. S-a dus la securistul care-l supraveghea, i-a arătat actele medicale și l-a rugat să-i permită călătoria. Securistul i-a spus că n-are decât să se ducă, dar Amalia nu mai locuiește acolo, ci, împreună cu soțul ei, în altă localitate, pe care nu i-o poate dezvălui, iar David, care a făcut performanță în atletism, se află în București. Disperat, Andrew a cumpărat un bilet de tren până la Ploiești. De acolo, a luat un autobuz care l-a lăsat în centrul Bercenilor. S-a dus la primărie și a stat de vorbă cu secretara, Georgeta Savu. Femeia își amintea și de Ion Gheorghe și de Amalia, și chiar a început să plângă auzind povestea lui Andrew, dar nu știa să spună unde ar putea fi soția lui. Tot ce știa era că într-adevăr se recăsătorise și plecase din zonă. Biata femeie, impresionată, a încercat să ajute, sunând la diverse numere, dar nu a reușit să afle nimic.

Andrew, cuprins de nostalgie, s-a dus să caute vechile locuri. Casa lui Ion Gheorghe nu mai exista, pe locul unde o lăsase el cu 26 de ani în urmă fiind acum sediul unui CAP. Casa parohială era încă în picioare, dar ajunsese o ruină. Preotul Popa murise cu mai bine de zece ani în urmă și în locul lui slujea cineva care nici măcar nu locuia în comună. Dintre cei câțiva bătrâni pe care i-a mai găsit dispuși să stea cu el de vorbă, doar doi își aduceau aminte de americanul găsit în Pădurea Râiosu, iar despre Amalia știau că se făcuse cucoană mare la București.

Andrew, abia stăpânindu-și lacrimile, a plecat în aceeași seară înapoi la Cugir. A murit câteva luni mai târziu și, pentru că nu avea pe nimeni, a fost înmormântat, la data de 18 aprilie, pe banii primăriei.

În septembrie 1987, la Cugir a sosit un reprezentant al lui Clint Eastwood, primarul din Carmel-by-the-Sea. Domnul primar primise o scrisoare din partea lui Andrew Weston, care era unul dintre americanii dispăruți în război în timp ce efectuau misiuni în zona Ploieștilor. Dorea să îl întâlnească, pentru a afla mai multe amănunte. Primarul din Cugir, Gheorghe Muntean, nu știa nimic despre Andrew Weston și nici nu părea prea interesat de caz. Mai degrabă era curios să afle dacă omologul lui de la Carmel era una și aceeași persoană cu celebrul actor american pe care-l știa din westernurile regizate de Sergio Leone. Reprezentantul primăriei din Carmel i-a spus că da, e vorba chiar de celebrul actor, dar că aceasta este o chestiune secundară, mult mai importantă fiind găsirea lui Andrew Weston. Domnul primar a dat câteva telefoane și a aflat: americanul murise cu cinci luni înainte și pe crucea lui era scris numele Andrei Popescu, așa cum figura în registrele primăriei.

Trimisul primarului din Carmel la Cugir a mers să vadă crucea, a făcut câteva poze, a obținut copii după certificatul de deces și după buletinul de identitate al lui Andrew și a plecat înapoi la Carmel. Clint Eastwood a fost foarte nemulțumit de ceea ce a aflat din raportul misiunii. El avea să declare, într-un cerc de apropiați, că Andrew Weston merita o soartă mai bună și că autoritățile române ar fi trebuit să rezolve situația lui trimițându-l în Carmel și nu lăsându-l să moară ca un câine, printre străini. De altfel, a mai spus Eastwood, citise că în timpul războiului, la Cugir căzuse un bombardier cu 12 americani la bord. Bieții oameni muriseră cu toții și românii, după ce-i îngropaseră, avuseseră grijă să demonteze avionul și să fure părțile de aluminiu, din care își confecționaseră tăvi și ligheane, iar tinerii din zonă purtaseră multă vreme cămăși făcute din pânza parașutelor găsite în bombardier. El a promis că va susține o campanie pentru descoperirea tuturor americanilor care ar mai putea fi prizonieri în România. În mai 1989, campania a fost la la un pas de a fi lansată, dar Clint Eastwood a fost informat de cineva din serviciile secrete că mai sunt doar câteva luni până la schimbarea regimului Ceaușescu, după care se va putea pleca liber din România în Statele Unite, așa că celebrul actor a decis să aștepte.

În 1993, David Popescu, inginer în București, și-a schimbat numele în David Weston și a plecat definitiv în America, împreună cu soția lui, Ana și cu cei doi copii: Elena și Mihai.

În 2005, Mihai Weston, îmbogățit din afaceri cu jocuri pe calculator, a cumpărat, în Carmel, fosta proprietate a bunicului său, vândută între timp actriței Betty White, care nu mai mergea acolo din cauza vârstei înaintate.

În 2015, în urma unei solicitări oficiale făcute de oficialitățile americane către omologii români, Mihai Weston a primit aprobarea să dezgroape rămășițele pământești ale bunicului său de la Cugir și să le transporte la Carmel, unde le-a înhumat cu onoruri militare.

Din păcate pentru Mihai, oricâte eforturi a făcut n-a reușit să afle unde este înmormântată bunica lui, Amalia, pentru a o aduce și pe ea în cavoul familiei.