Amintiri din vremea ciumei (10)

Intr-o zi, pe cînd treceam prin Token-House-Yard în Lothbury, dintr-o dată s-a deschis o fereastră chiar deasu­pra capului meu, şi s-au auzit cîteva urlete crîncene scoase de o femeie, după care au urmat cuvintele: „Oh, moarte, moarte, moarte!“ rostite cu un glas de neuitat, care mi-a îngheţat sîngele în vine. În toată strada nu se vedea ţipe­nie de om, şi nici măcar nu s-a mai deschis vreo altă fe­reastră. Pentru că, în aceste zile, asemenea întîmplări nu mai stîrneau curiozitatea nimănui. Şi cu toţii ştiau că nu pot fi de nici un ajutor. Aşa încît mi-am văzut de drum şi am ajuns în Bell-Alley.

 Dar aici, tocmai cînd mă găseam pe partea dreaptă a uliţei, am auzit un strigăt şi mai înfricoşător, care de astă dată nu venise pe o fereastră. Se părea că o întreagă fa­milie se afla în mare forfotă, pentru că puteam auzi femei şi copii alergînd şi ţipînd prin încăperi, de parcă îşi sări­seră din ţîţîni. La un moment dat s-a deschis o fereastră de la mansarda unei case de pe cealaltă parte a aleii, şi o voce a întrebat :

—    Ce se întîmplă?

La care întrebare, cineva a răspuns de la fereastra pri­mului cat :

—    O, Dumnezeule, domnul mare s-a spînzurat !

Celălalt a întrebat din nou :

—    Şi a murit?

—    A murit, a murit, e ţeapăn şi rece! răspunse glasul de peste drum.

Persoana care se spînzurase era un neguţător de vază, membru în Comitetul Orăşenesc şi om foarte bogat. Nu vreau să-i dau numele, deşi îl cunosc, pentru a nu stân­jeni familia care acum duce din nou o viaţă de propăşire.

Dar acesta nu a fost decît unul din numeroase cazuri. E de necrezut cîte întîmplări cumplite se petreceau zi de zi în felurite familii. Oameni pradă delirului bolii, sau sfîşiaţi de durerea umflăturilor, durere într-adevăr de neîndurat, îşi pierdeau controlul asupra faptelor, aiurind şi smintindu-se şi, uneori, îşi curmau singuri viaţa, aruncîndu-se pe fereastră, împuşcîndu-se, şi aşa mai departe. Au fost mame care, în nebunia lor, şi-au omorît propriii copii, altele au murit pur şi simplu de inimă rea, altele de spaimă şi uluială, fără să fi fost atinse de boală. Pe alţii frica îi împingea până la idiotizare, la nesăbuinţă, iar pe alţii la acte necugetate şi la ţicneală; unii cădeau într-o nebunie melancolică.

Durerea pricinuită de buboaie era foarte crîncenă şi, pentru unii, de neîndurat. Se zice că medicii şi felcerii au torturat pe mulţi dintre pacienţi, împingîndu-i în ghea­rele morţii. La unii, buboaiele se întăreau îngrozitor, şi atunci doctorii foloseau plasturi şi prişniţe ca să le facă să spargă. Dacă nu se spărgeau de la sine, le tăiau şi le crestau în chip înfiorător. La unii bolnavi, gîlmele astea se întăreau fie din pricina furiei bolii, fie pentru că erau prea violent forţate. Ajungeau atît de cornoase încît nici un cuţit nu mai izbutea să le taie. în asemenea cazuri erau arse cu substanţe caustice și mulţi pacienţi mu­reau turbaţi de durere. Unii, chiar în timpul operaţiei. Zbătîndu-se în asemenea chinuri, mulţi care n-aveau pe nimeni să-i ţină la pat sau sub pază, îşi luau singuri viaţa, ca în cazul de mai sus. Alţii ţîşneau în stradă, cîteodată în pielea goală, şi alergau la rîu, aruncîndu-se în apă, atunci cînd nu erau opriţi de paznic sau de alţi oameni ai autorităţilor.

Adeseori mi se frîngea inima la auzul gemetelor şi răcnetelor celor astfel torturaţi, dar dintre cele două forme pe care le îmbrăca boala, aceasta se părea că mai avea unele speranţe. Căci dacă buboaiele puteau fi făcute să coacă, să se spargă şi să se scurgă, sau, cum spuneau doc­torii, să dospească. Atunci, în general, pacienţii puteau fi salvaţi. Pe cînd în cazurile ca acela al fiicei doamnei bo­gate, în care bolnavii mureau subit, iar semnele apăreau uneori după moarte, se întîmpla adeseori ca oamenii să se plimbe nepăsători pînă cu puţin înainte de a-şi da sufle­tul, sau unii chiar pînă se prăbuşeau răpuşi, ca la atacurile de apoplexie sau de epilepsie. Pe aceştia îi năpădea pe neaşteptate un rău cumplit şi alergau pînă la prima bancă sau ridicătură de pămînt sau pînă la orice alt loc le apărea în faţă, ori, dacă le era cu putinţă, se tîrau pînă la pro­priile lor case, şi acolo se lăsau jos, cu puterile sleite, şi-şi dădeau duhul. Un fel de a muri asemănător cu al celor care se pierd de boli obişnuite, care mor în leşin sau în somn. Aceştia nu aveau habar că boala e cuibărită în ei, pînă cînd gangrena nu li se răspîndea în tot trupul. Nici medicii nu ştiau bine ce s-a întîmplat cu ei, pînă cînd nu le dezgoleau pieptul sau alte părţi ale corpului şi nu descopereau semnele.

Circulau la vremea aceea o sumedenie de poveşti urîte privitoare la infirmiere sau la cei ce îngrijeau muribunzii. Vorbesc despre îngrijitoarele cu plată, care se ocupau de bolnavi. Se spunea că se poartă cu ei în chip barbar, că-i  lasă să moară de foame, că-i sufocă sau le grăbesc sfîrşitul pe alte căi, pe scurt că-i omoară. Se povestea şi despre paznicii care vegheau asupra caselor închise, că atunci cînd nu mai rămînea în locuinţă decît o singură persoană, la pat, pătrundeau înăuntru şi gîtuiau bolnavul pe care-1 zvîrleau apoi, cald încă, în căruţa cu morţi. .

Nu pot afirma cu siguranţă, dar în orice caz ştiu că s-au săvîrşit cîteva omoruri. Doi dintre ucigaşi au fost vîrîţi la închisoare, dar au murit înainte de a fi fost jude­caţi. Am mai auzit şi de vreo alţi trei care, în decursul acestor luni, au fost învinuiţi de omor. Dar trebuie să arăt că mie nu-mi vine a crede ca aceste omoruri să fi fost atît de dese precum se spunea şi nici nu mi se pare raţional ca oamenii să fi ajuns pînă acolo încît să nu se poată înfrîna a ucide nişte muribunzi, pentru că puţini dintre bolnavi mai scăpau cu viaţă. Deci nu văd de ce ar fi fost ispitiţi să săvîrşească un omor, cînd ştiau că vic­timele mai aveau atît de puţin de trăit.

N-am să neg că în acele timpuri de tristă amintire s-au săvîrşit numeroase jafuri şi fapte de ocară. La unii inşi lăcomia era atît de aprigă, încît nu se dădeau în lături de la nimic pentru ca să fure şi să prade, mai ales din casele în care întreaga familie murise şi fusese transpor­tată. Nu se sinchiseau de primejdia molipsirii, şi jefuiau chiar şi îmbrăcămintea de pe morţi, sau aşternutul de sub cadavre.

Cred că asta s-a întîmplat în cazul unei familii din Houndsditch, în care un tată şi o fiică au fost găsiţi zăcînd morţi pe podea, goi puşcă, unul într-o cameră şi celălalt în alta, după ce toţi ceilalţi din familie fuseseră încărcaţi în căruţa cu morţi. Pînă şi aştemuturile de pe paturi dis­păruseră.

E vrednic de luat aminte că în tot timpul urgiei, fe­meile au fost cele mai aprige, mai neînfricoşate şi mai înverşunate. Şi cum numeroase femei s-au angajat ca in­firmiere pentru a-i îngriji pe bolnavi, au săvîrşit un mare număr de prădăciuni în casele în care erau folosite. Unele dintre ele au fost biciuite în pieţe publice pentru treaba asta, dar ar fi meritat mai curînd să fie spînzurate, ca să servească altora drept pildă. Nenumărate case au fost astfel jefuite, pînă cînd, în cele din urmă, slujbaşilor parohiilor le-a revenit însărcinarea de a alege îngrijitoa­rele pentru cei bolnavi. Au fost foarte grijulii în alegerile lor, pentru ca să poată trage infirmierele la răspundere, dacă în casele în care slujeau avea loc vreun furt.

Dar aceste furtişaguri se mărgineau la îmbrăcăminte, rufărie, sau la inelele ori banii care se găseau la îndemînă cînd persoana aflată sub grija lor se prăpădea; n-a fost vorba de jefuirea întregii case. Şi aş putea să po­vestesc despre una dintre aceste îngrijitoare, care, mulţi ani mai tîrziu, cînd s-a găsit pe patul de moarte, a mărtu­risit cu mare spaimă furturile săvîrşite la vremea ciumei, furturi prin care se îmbogăţise de-a binelea. Dar c-ar fi avut loc şi omoruri, nu cred să fi existat vreo dovadă.

Se vorbea despre o infirmieră care ar fi astupat cu o cîrpă udă gura unui muribund pe care-l îngrijea, provocîndu-i în felul acesta moartea. Iar despre o alta se spu­nea că ar fi sufocat o femeie tînără care leşinase, dar care ar fi putut să-şi revină. Unele ar fi omorît chipurile bol­navii într-un fel, altele în altul, iar altele îi lăsau pur şi simplu să moară de foame. Dar toate aceste poveşti aveau întotdeauna două trăsături îndoielnice, care mă făceau pe mine să nu le dau crezare şi să le privesc ca simple născo­ciri menite să sperie oamenii:

1. Faptul că oriunde le-ai fi auzit, aflai că scenele s-au petrecut taman în capătul opus al oraşului, în locul cel mai îndepărtat de cel în care te găseai tu. Dacă le auzeai în White-Chappel, aflai că faptele s-au petrecut în St. Giles, sau în Westminster, la celălalt capăt al oraşului. Dacă te găseai în St. Giles, aflai că s-au petrecut în White-Chappel, şi aşa mai departe.

2. în al doilea rînd, oriunde ai fi auzit poveştile, amănun- tele erau aceleaşi, în special cel cu cîrpa udă pe gura muribundului şi cu sufocarea tinerei leşinate. Aşa că, după judecata mea, în aceste poveşti era mai multă închipuire decît adevăr.

Oricum însă, n-aş putea spune că oamenii nu le luau în serios, şi deveniseră mult mai grijulii în privinţa per­soanelor pe care le aduceau în casă şi în mîinile cărora îşi încredinţau vieţile. Le angajau numai pe baza reco­mandărilor şi, în lipsa acestora, care nu erau prea multe, cereau ajutorul slujbaşilor parohiilor.

Dar şi în această privinţă, ponosul cădea asupra săraci­lor care, cînd erau răpuşi de boală, nu aveau nici hrană nici doctorii, nici medic sau spiţer care să-i ajute, nici infirmieră care să-i îngrijească. Mulţi dintre aceştia mu­reau în faţa ferestrelor la care strigau după ajutor, sau chiar după hrană, în chip jalnic, sfîşietor. Trebuie însă arătat că, ori de cîte ori cazul unor asemenea persoane ajungea la urechile primarului, ajutoarele soseau de în­dată.

E drept că în unele case, oameni nu prea săraci, dar care-şi trimiseseră la ţară soţia şi copiii şi care dăduseră drumul slugilor pentru a-şi micşora cheltuielile, e drept, zic, că se întîmpla ca asemenea oameni să moară singuri cuc, fără nici un fel de ajutor.

Un vecin şi cunoscut de-al meu, căruia un prăvăliaş din White-Cross Street îi datora nişte bani, şi-a trimis uceni­cul, un băieţandru de vreo 18 ani, la datornic ca să-i ceară banii. Băiatul a ajuns la uşă şi, găsind-o încuiată, a cio­cănit cu putere. I s-a părut lui că aude pe cineva răspunzînd înăuntru, dar cum nu era foarte sigur, a mai aşteptat ce a aşteptat şi a ciocănit a doua oară, şi apoi a treia oară. Atunci a auzit pe cineva coborînd scările.

In cele din urmă, stăpînul casei s-a ivit în uşă. Era îmbrăcat în pantaloni şi o vestă de flanelă galbenă, nişte papuci în picioare dar fără ciorapi, şi o scufie albă pe cap, iar pe faţă, povestea mai tîrziu tînărul, i se aşternuse moartea.

Cînd a deschis uşa a întrebat :

—    De ce-ai venit să mă tulburi?

Băiatul, puţin mirat, îi răspunse :

—  Am venit din partea lui cutare şi cutare; stăpînul meu m-a trimis după banii de care zicea că ştiţi dumnea­voastră.

—  Foarte bine, copile, a răspuns strigoiul viu, cînd te întorci, treci pe la biserica Cripplegate şi roagă-i să tragă clopotele pentru mine.

Cu aceste cuvinte, a închis uşa din nou, s-a întors sus şi a murit în aceeaşi zi. Ba poate că în acelaşi ceas.

Toate acestea le-am aflat chiar de la tînărul în cauză şi am toate temeiurile să-l cred. Lucrurile s-au întîmplat cînd ciuma nu era încă în toi, adică pe la sfîrşitul lui iu­nie, înainte de a se fi ivit căruţele cu morţi, deci pe cînd se trăgeau încă clopotele pentru cei săvîrşiţi din viaţă. Prin luna iulie, se renunţase la această ceremonie, cel puţin în parohia de care vorbim. Pentru că după 25 iunie, morţii ajunseseră la 550- pe săptămînă, ba chiar mai mult, aşa că, fie bogaţi, fie săraci, nu mai puteau fi înmormîntaţi după datină.

Am arătat mai sus că, în ciuda groaznicei năpaste care se abătuse peste noi, pretutindeni mişunau borfaşii, ori­unde găseau ceva de şterpelit. Şi că mai cu seamă femeile se îndeletniceau cu furtişagul. Într-o luni de dimineaţă, pe la ceasurile unsprezece, m-am îndreptat spre locuinţa fratelui meu din strada Coleman, aşa cum făceam mereu, ca să mă asigur că acolo toate sînt în ordine.

Casa fratelui meu avea o curte în faţă, împrejmuită de un zid de cărămidă cu o poartă. În această curte se gă­seau cîteva depozite, în care-şi ţinea feluritele lui măr­furi. Într-unul din aceste depozite se găseau mai multe baloturi cu pălării de damă; pălării cu calota înaltă, care  veniseră din străinătate şi urmau a fi exportate mai de­parte, nu ştiu exact unde.

Cînd m-am apropiat de uşa casei, mi-au ieşit în faţă vreo trei sau patru femei purtînd pe cap pălării cu calotă înaltă şi, după cum mi-am amintit mai tîrziu, unele din­tre ele ţineau nişte pălării asemănătoare şi în mînă. Dar cum nu le-am văzut ieşind pe uşa casei fratelui meu, şi cum nici nu ştiam măcar că are asemenea mărfuri în de­pozit, nu le-am spus nici un cuvînt, ci am traversat strada, ca să nu le ies în cale, aşa cum se obişnuia pe vremea mo­limei. Dar cînd m-am apropiat mai mult de poartă, am văzut o altă femeie, cu cîteva pălării, ieşind din curte.

— Ce treabă ai dumneata aici, cucoană? am între­bat-o eu.

La care mi-a răspuns că se află mai multă lume înă­untru, şi că ea n-a avut altă treabă decît toate celelalte femei dinăuntru. Mă grăbeam să intru pe poartă, aşa că nu i-am mai spus nimic, iar femeia şi-a văzut de drum. Dar chiar cînd dam să intru, am văzut alte cîteva cumetre străbătînd curtea cu pălării pe cap şi cu altele sub braţ. Atunci am trîntit în urma mea poarta, care avînd un la­căt cu arc s-a încuiat singură. Şi, întorcîndu-mă spre fe­mei, le-am întrebat ce caută acolo; după care le-am smuls pălăriile şi le-am luat îndărăt. Una dintre ele care, tre­buie să mărturisesc, nu arăta deloc a hoaţă, mi-a răspuns că, într-adevăr, nu-i drept ce-au făcut. Dar li s-a spus că există acolo mărfuri fără de stăpîn. Aşa că m-a rugat să primesc pălăriile îndărăt şi mi-a spus că în depozit se găseau mai multe cliente de felul ei. Femeia s-a pornit să plîngă şi avea o înfăţişare jalnică. Aşa încît i-am luat pălăriile, am descuiat poarta şi le-am rugat şi pe celelalte care o însoţeau să plece, pentru că, într-adevăr, îmi stîrniseră mila. Dar cînd m-am uitat în depozit, aşa cum mă sfătuise femeia, am văzut acolo alte şase-şapte, încercînd pălării, liniştite şi nepăsătoare, de parcă s-ar fi aflat în prăvălia unui pălărier, cumpărînd pe bani.

Am fost luat prin surprindere, nu numai la vederea atîtor borfaşe, dar şi de împrejurarea în care mă pome­nisem. împresurat de multe persoane, eu care de săptămîni încoace trăisem atît de singuratic, încît dacă întîlneam pe cineva în drumul meu, treceam pe partea cea­laltă.

Şi ele au fost la fel de surprinse, dar din altă pricină. Mi-au spus cu toatele că erau vecine şi că auziseră că pot lua mărfuri care nu aparţineau nimănui, şi aşa mai de­parte. La început le-am spus vorbe mari. M-am întors la uşă şi am scos cheia din broască, aşa că acum erau cu toatele prizonierele mele. Le-am ameninţat că le ţin încu­iate în depozit pînă cînd mă duc să chem oamenii prima­rului.

Au început să se roage de mine din toată inima, pretinzînd că au găsit poarta curţii deschisă şi uşa magaziei forţată şi că, fără îndoială, o spărsese altcineva care se aşteptase să găsească mărfuri de mai mare valoare. Toate astea erau de crezut, pentru că într-adevăr broasca fusese spartă, iar lacătul care încuia uşa pe dinafară atîrna rupt. Pe de altă parte, nu fuseseră furate prea multe pălării.

Pînă la urmă, mi-am zis că nu era ăsta momentul să mă arăt crud şi neînduplecat. Şi apoi, dacă aş fi luat mă­suri împotriva lor, ar fi însemnat să colind prin diverse locuri, să vină o serie de oameni la mine, să mă duc eu la alţii, despre a căror stare de sănătate nu ştiam nimic. Ori în acele zile molima era atît de aprigă, încît dobora cîte 4 000 de oameni pe săptămînă. Aşa încât, dacă aş fi vrut să mă răzbun, sau să apăr bunurile fratelui meu, aş fi putut să pierd propria-mi viaţă. Drept care m-am mulţu­mit să le înscriu numele şi adresele unde locuiau şi, în­tr-adevăr, erau din vecinătate. Şi le-am ameninţat că fra­tele meu, de îndată ee o să se întoarcă, o să le tragă la răs­pundere.

După aceea am stat de vorbă cu ele pe alt ton. Le-am întrebat cum de se pot ţine de matrapazlâcuri de felul ăsta într-o vreme cînd omenirea e atît de năpăstuită, iar ciuma bate la toate uşile? Cînd s-ar putea să-şi facă drum chiar în casele lor. Nu-şi dădeau seama că s-ar putea ca peste cîteva ceasuri căruţa cu morţi să se oprească chiar în pra­gul lor, ca să le ducă la groapă?

N-aş putea spune că vorbirea mea le-a făcut prea mare impresie. Dar s-a întîmplat ca, auzind larmă, şi cunoscîndu-l bine pe fratele meu pentru familia căruia lucraseră, să-mi vină în ajutor doi bărbaţi din vecini. Fiind deci de prin acele părţi, cunoşteau trei dintre femei, şi mi-au spus cine erau şi unde locuiau. Se pare că femeile nu minţiseră. Faptul că am vorbit despre aceşti doi bărbaţi, mi-a adus în gînd o altă amintire. Numele unuia dintre ei era John Hayward, care era pe acea vreme paracliser al parohiei St. Stephen de pe strada Coleman. Pe acea vreme, prin paracliser se înţelegea groparul şi omul care-i purta pe morţi. Omul ăsta îi cărase sau ajutase să fie căraţi la groapă toţi morţii din acea mare parohie, care fuseseră înmormîntaţi după datină. Şi după ce s-a renunţat la ce­remoniile de îngropăciune, a mînat căruţa cu clopot, adunînd cadavrele de prin casele pe unde zăceau, şi pe mulţi morţi îi strîngea el singur de prin camere ori case. Întrucît această parohie a fost şi este încă vestită în Londra pentru numeroasele ei alei şi ulicioare lungi şi înguste, pe unde căruţa n-avea loc să treacă, groparii erau nevoiţi să care cadavrele o bună bucată de drum. Şi le cărau pe alei cu o roabă în care îndesau morţii pe care-i transpor­tau la căruţă. Toată această treabă o făcea John Hayward, şi totuşi nu s-a molipsit niciodată de ciumă, a mai trăit douăzeci de ani după molimă, şi a murit ca paracliser al parohiei. În tot acest timp, nevasta lui a lucrat ca infir­mieră pe lîngă bolnavi, şi a dat îngrijiri multora dintre cei care s-au stins în această parohie, fiind recomandată de autorităţi ca femeie cinstită. Şi nici ea nu s-a îmbol­năvit vreodată.

Dînsul n-a folosit nicicînd vreun mijloc de apărare împotriva molimei, atîta doar că mesteca usturoi şi vimanţ, şi fuma tutun. Astea toate le ştiu chiar din gura lui. Iar nevastă-sa se apăra spălîndu-şi părul cu oţet şi stropindu-şi basmalele de pe cap cu oţet, astfel încît să le păs­treze întruna umede. Cînd o supărau duhorile celor pe care-i îngrijea, respira oţet pe nări, îşi stropea iar basmaua cu oţet și îşi ducea la gură o batistă îmbibată cu oţet.

Trebuie recunoscut că, deşi ciuma şi-a recoltat cele mai multe victime dintre săraci totuşi săracii au fost cei mai bravi şi mai neînfricaţi dintre toţi, şi şi-au văzut de îndeletnicirile lor cu un soi de curaj aproape instinctiv. Trebuie să-l numesc astfel, întrucît nu se întemeia nici pe vreun crez religios, nici pe gîndire. Aproape că nici nu foloseau vreun mijloc de apărare, ci se avîntau în inima treburilor pentru care erau plătiţi, deşi unele se dovedeau a fi dintre cele mai primejdioase ca, de pildă, îngrijirea bolnavilor, paza caselor închise, transportul bolnavilor la spitalul de ciumaţi, şi, cel mai rău, căratul morţilor la groapă.

Tot sub supravegherea acestui John Hayward şi în parohia lui s-a petrecut şi păţania cîntăreţului din fluier, de care poporul a făcut atîta haz. El m-a asigurat că e abso­lut adevărată.

Se zice că era pe acolo un orb care cînta din fluier; dar din cîte mi-a povestit John, omul nu era orb deloc ci numai un nevolnic, sărac lipit pămîntului, care-şi făcea ocolul pe la ceasurile zece din noapte, cîntînd din uşă în uşă, iar oamenii se milostiveau de el şi-l duceau prin cîrciumi, unde ajunsese cunoscut şi i se dădea de băut şi de mîncat şi, uneori, cîţiva gologani. Iar el, în schimb, le cînta din fluier şi din gură, şi le vorbea pe graiul lui simplu, ceea ce-i veselea pe oameni. Şi-n felul ăsta îşi ducea tra­iul. Dar acum nu prea era vreme potrivită pentru veselire, şi bietul om ieşea el noaptea ca de obicei, dar aproape că murea de foame. Iar cînd vreunul îl întreba cum o mai duce, răspundea că încă nu l-a luat căruţa cu morţi, dar i-au făgăduit ca săptămîna următoare să treacă neapărat şi pe la el.

Într-o noapte, zicea John Hayward, s-a întîmplat ca cineva să-i dea bietului om mai multă băutură, sau poate că nu băutură ci mai multă mîncare ca de obicei, la o cîr­ciumă din strada Coleman. Şi cum nefericitul se dezvăţase să-şi simtă burta plină, s-a întins cît era de lung într-un intrând de lîngă o casă, dintr-o stradă vecină cu zidul Lon­drei, spre Cripplegate, şi a adormit buştean. Nişte oameni dintr-o casă învecinată, auzind clopotul care vestea căruţa cu morţi, au aşezat în acelaşi intrînd, lîngă omul nostru, un mort adevărat, gîndind că şi celălalt fusese lăsat pentru căruţă de niscaiva vecini.

Tot astfel, cînd John Hayward şi groparii se apropiară cu clopotul şi cu căruţa lor, văzînd doi morţi întinşi pe jos, îi traseră cu cangea pe care o foloseau şi-i azvîrliră în căruţă. Şi în tot acest timp, cîntăreţul din fluier a dormit neîntors.

Şi tot aşa a dormit tot drumul, cît au cules alţi morţi pe care i-au aruncat peste el, aproape îngropîndu-1 de viu în căruţă, după cum mi-a istorisit bunul John Hayward. In cele din urmă, ajunseră la locul unde zvîrleau morţii în groapă, care, după cîte îmi aduc aminte, era la Mountmill. Aici, în mod obişnuit, căruţa se oprea un timp, pînă se pregăteau groparii să descarce lugubra povară. De în­dată ce căruţa se opri, bietul neisprăvit se deşteptă, şi se zbătu să-şi scoată capul afară dintre morţi. Apoi se ridică în capul oaselor în căruţă şi strigă:

—    Hei, unde mă aflu?

Groparii se speriară îngrozitor, dar după un timp, John Hayward îşi recăpătă stăpînirea de sine şi zise :

—   Doamne apără-ne! In căruţă e unul care nu-i mort pe de-a-ntregul !

Un alt gropar strigă:

—    Care eşti ăla?

Iar omul răspunse:

—    Sînt cîntăreţul din fluier. Unde mă aflu?

—   Unde te afli? răspunse John Hayward. În căruţa cu morţi te afli şi tocmai ne pregătim să te îngropăm.

—    Da n-am murit, nu-i aşa? întrebă fluierarul.

La care ceilalţi rîseră, deşi la început le pierise graiul de spaimă, după cum mi-a povestit John. Şi l-au ajutat pe bietul om să coboare, iar el s-a dus la treburile lui.

Povestea spune că începuse să cînte din fluier în că­ruţă, şi aşa de tare i-a speriat pe gropari, încît aceştia au luat-o la sănătoasa. Dar John Hayward mi-a povestit mie întîmplarea precum v-am istorisit-o şi eu, şi n-a zis un cuvînt de fluier. Dar c-a existat un sărman cîntăreţ din fluier, care a fost cărat de viu în căruţa cu morţi e mai presus de orice îndoială.