Povestea găinilor cu ouă de aur - poveste din Gornet

Soarele strălucea cu putere. Călărețul, epuizat, nu se mai putea ține drept în șa. Căzuse cu fruntea pe gâtul calului și se bălăngănea dintr-o parte într-alta. Animalul mergea la pas, de parcă ar fi știut că dacă ar fi să înceapă alergarea, stăpânul lui s-ar prăvăli în iarba înaltă. Mergeau așa de câteva ore bune, de cum se crăpase de ziuă, fără nicio țintă precisă, dar înainte de asta călătoriseră alte două zile, venind dinspre Dunăre, mai precis din raiaua Brăilei. Călărețul, pe nume Ion Manole, făcuse planul să ajungă cât mai departe de orice loc unde ar fi putut avea de-a face cu turcii. Năvăliseră, după doi ani de liniște, de data asta sub conducerea lui Hîzîr Pașa, care se plictisea la Silistra, și prădaseră sat după sat: Ibișu, Porumbu, Cuptoarele, Chirtu, Arama, Viziru, Grozești, Giurgeni, Bajani, Tâmpu, Târlele, Țăcău și Cojocari, Ulmu, Mavrodin, Militaru, doar satul Nistor, unde își avea Ion gospodăria rămânând neatins, ca prin minune. Fratele lui, Nicolae, avusese mai puțin noroc: turcii îi uciseseră soția și îi luaseră copila, pe Ana, care crescuse și, la cei 14 ani ai ei, se făcuse o frumusețe. Probabil că ajunsese să fie vândută vreunei beizadele și batjocorită, dar ce mai putea face un om într-o asemenea situație, oricât ar fi fost de viteaz? Nicolae, bântuit de coșmaruri și nemaiputând suporta sentimentul de vinovăție că nu știuse să-și păzească fata, alesese calea ușoară a sinuciderii. Ion, care nu avea nevastă și copii, rămas singur pe lume, plecase călare, lăsând de izbeliște casele, vitele și tot ce mai avea. 

Era luna iulie a anului 1585, al treilea și ultimul an de domnie a lui Petru Cercel, principele poet, intrat în vizorul lui Murad al treilea, sultanul, pentru mazilire, datorită uneltirilor boierilor nemulțumiți de europenismul voievodului. Conform obiceiului, Murad dăduse mână liberă pașilor care conduceau raialele din partea bulgărească a Dunării să intre în Țara Românească și să semene teroarea, determinând creșterea nemulțumirii „ghiaurilor” față de stăpânire. Lucru care se și întâmpla, mulți începând să cârtească și să murmure, alții, nici ei puțini, alegând să fugă unde vedeau cu ochii.

Așa ajunsese Ion în zona dealurilor pe care astăzi lumea le cunoaște sub numele de Perivoia, Dosul, Năstăsoaia, Baba Sanda, Gornetu, Comorile, Gorganul sau Nucetul, zone în care pe atunci putea întâlni cu greu câte un luminiș, în rest fiind obligat să te strecori printre trunchiuri imense de arbori neștiuți, pe crengile cărora poposea doar Pasărea Măiastră, o dată la câțiva ani, în zborul ei către Celălalt Tărâm.

Calul îl ducea tot înainte, în direcția unde mirosul îi spunea că urmează să întâlnească pajiști cu iarbă bună. Ion îl lăsa în voia lui și bietul animal, când găsea câte-un luminiș, se oprea să pască, apoi pleca mai departe, în căutarea apei. Unicul gând al călărețului era să reziste cât mai mult în șa, el știind foarte bine că dacă ar fi să cadă, ar rămâne acolo pentru totdeauna.

Ajuns în punctul care astăzi se numește Poiana Copaciului, Ion Manole a căzut de pe cal. S-a târât prin iarba înaltă până sub uriașul gorun care străjuia dealul și a zăcut acolo o noapte și o zi, nemișcat, de-ai fi zis că-i mort. După multă vreme, el avea să povestească despre un personaj ciudat, înalt cât două staturi de om, subțire ca un fum și îmbrăcat în straie de culoare albastră, care i s-ar fi arătat sub gorun imediat după răsăritul lunii și i-ar fi spus niște cuvinte nemaiauzite, datorită cărora s-a simțit dintr-odată plin de putere. A mai spus Ion că personajul misterios îi vorbise apoi limpede, cerându-i să nu părăsească acele locuri. Câțiva dintre cei care i-au auzit povestea și-au făcut semnul crucii și au zis, cu voce pierită: „Omul Nopții!”

Fugarul a încălecat și a mânat calul la pas în direcția din care se auzea un susur de apă. A coborât până a ajuns aproape de pârâul care astăzi este cunoscut sub numele de Sărățel. Mai avea câteva zeci de metri până să poată adăpa calul, când a auzit, între copaci, un piuit destul de puternic. A descălecat și s-a dus să vadă despre ce era vorba. S-a mirat destul de tare când a văzut o cloșcă înconjurată de o mulțime de puișori aurii. Era ceva destul de neobișnuit să găsești o cloșcă în niște locuri atât de sălbatice, așa că Ion a luat întâmplarea drept un semn și a decis să se așeze acolo. A dat locului numele de „Cuib” și, începând chiar de a doua zi, s-a apucat să își ridice o colibă.

Încet, încet, Ion Manole și-a întemeiat la Cuib o gospodărie în toată regula. Avea tot ce-i trebuie, mai puțin pe cineva care să-i fie alături. Dar Dumnezeu, care pe toate le orânduiește în binele nostru, nu a lăsat nerezolvată acesată problemă.

În 1590, la Cuib au sosit patru familii care fugeau, ca și Ion, de turci. Când au văzut frumusețea locurilor, au decis să se așeze acolo. În nici un an de zile, aveau gospodării frumoase și grădini în care cultivau tot ce le era necesar pentru traiul zilnic. Ion le dăduse tuturor din găinile provenite de la cloșca găsită la marginea pădurii și ele creșteau rapid și fără probleme. Niciun pui nu se îmbolnăvea, așa încât la un moment dat deja oamenii se gândeau ce bine ar fi fost dacă ar fi avut cui să vândă din ei. De aici plecând, le-a încolțit ideea de a încerca să găsească un drum prin pădure până la cea mai apropiată localitate.

Între timp, Ion Manole, om de 35 de ani s-a îndrăgostit de Saveta, fiica familiei Petrescu, ajunsă la 20 de primăveri. Sentimentul a fost reciproc, drept pentru care, având consimțământul părinților, ea s-a mutat în casa iubitului, chiar dacă în acest fel ambilor li se părea că săvârșesc un păcat. Exact atunci însă, la Cuib a sosit călugărul Nectarie, care plecase de la Măstănești, în urma unei viziuni și a unui conflict cu un frate, să-și caute loc de schit. Când a ajuns la Cuib, a fost izbit de asemănarea zonei cu ceea ce i se arătase în timpul viziunii, așa că a decis să rămână acolo. Toți bărbații din mica așezare întemeiată de Ion Manole au lucrat zi-lumină și, în august 1592, schitul a fost gata și a primit numele de Sf. Nicolae.

În timpul slujbei de sfințire s-au petrecut câteva lucruri neobișnuite.

Întâi de toate, exact în momentul în care călugărul citea „Dumnezeule, Cel fără de început și veșnic…auzi-ne pe noi păcătoșii, rugămu-ne Ție și trimite pe Sfântul Duh Cel închinat și atotputernic și sfințește locașul acesta. Umple-l pe el de lumina cea veșnică, și-l alege pe locaș plăcut Ție, fă-l pe el scaun slavei Tale, împodobește-l pe el cu dumnezeieștile Tale daruri cele mai presus de lume, fă-l pe el a fi liman celor înviforați, lecuire patimilor, scăpare bolnavilor, gonire dracilor. Să fie ochii Tăi deschiși către el ziua și noaptea, și urechile Tale luând aminte spre rugăciunile celor ce cu frică și cu smerenie intră în el și cheamă preacinstitul și de mare cuviință numele Tău. Și oricâte vor cere, Tu vei auzi în cer, sus, și vei face milă și milostiv vei fi lor…”, exact în acest moment, Ion a primit în inimă convingerea că păcatele i-au fost iertate, iar Saveta a simțit că a rămas grea.

Dinspre pădurea de goruni s-a pornit un vuiet care s-a stins destul de rapid, la auzul căruia Nectarie a căzut în genunchi și a izbit țărâna cu fruntea. Ulterior, el n-a vrut să-i spună nimănui ce se întâmplase și de ce căzuse cu fața la pământ.

Cu numai câteva minute înainte de finalul slujbei, a apărut Gaga, găina pe care Ion o găsise împreună cu puii ei cu șapte ani în urmă și datorită căreia luase hotărârea să rămână în acel loc, pe care îl numise Cuib. Gaga s-a apropiat de Nectarie, sub privirile uimite ale participanților la slujbă, s-a cuibărit la picioarele lui, ascunsă sub poalele sutanei și, fără să scoată un sunet, a murit.

Începând din acel moment, găinile din Cuib au început să facă, în fiecare duminică, câte un ou cu coaja galbenă și strălucitoare. Atunci a fost întemeierea rasei „Gorunet” a găinilor care fac ouă de aur, despre care se crede că și astăzi pot fi găsite la anumiți crescători din zonă.

După sfințirea schitului, s-a petrecut căsătoria dintre Ion și Saveta, lucrurile intrând, astfel, în bună rânduială, după cum avea să spună călugărul Nectarie.

Chiar a doua zi, la Cuib a apărut un câine ciobănesc. A dat târcoale Cuibului, s-a lăsat hrănit cu pâine făcută de mâna Savetei, dar când cineva a vrut să-l lege a mârâit amenințător și a fugit în pădure. A reapărut a doua zi, apoi a plecat din nou. Când a sosit pentru a patra oară, în urma lui venea o ceată de douăzeci de bărbați, femei și copii, însoțiți de mai multe vaci și o turmă de oi destul de numeroasă. Erau din Cocorăști, de unde plecaseră din pricina unor conflicte locale și căutau un loc unde să se stabilească. Ar fi fost încântați să rămână la Cuib, dacă cei din Cuib i-ar fi primit. Rătăciseră destulă vreme și poate că ar mai fi făcut-o, dacă nu ar fi fost câinele Ursu, care îi condusese până acolo.

Cel care a luat hotărârea să-i primească a fost Nectarie. El avea o mare pricepere la oameni, astfel încât nu trebuia să te privească prea mult ca să știe ce fel de persoană ești. După ce a stat de vorbă cu fiecare nou-venit în parte, a decis că e vorba despre oameni de ispravă, care urmau să fie de mare folos comunității. Așa se face că noii veniți s-au stabilit în zonă și astfel au apărut acolo laptele și brânza, plus carnea de oaie.

Nu după mult timp, un grup de cinci „cuibași”, cum își spuneau membrii comunității, a plecat în căutarea unui drum care să-i scoată din zonele împădurite. După destule peripeții, cei cinci au ajuns în satul Făgetu, care astăzi aparține comunei Gura Vitioarei. Acolo s-au înțeles cu localnicii și au luat câțiva purcei, contra găini cu ouăle de aur. Au mai luat și câțiva lăstari de vie, pe care au plantat-o la Cuib și au început să producă vin. Cu timpul, între Cuib și Făgetu s-a dezvoltat un schimb intens de produse, la care, ulterior, au început să participe și țărani din alte sate. Asta a atras din ce în ce mai mulți vizitatori la Cuib, mai cu seamă din cei dornici să cumpere găini cu ouăle de aur, cărora li se dusese buhul peste munți și văi. Din păcate pentru ei, la circa o lună după ce erau duse în alte părți, găinile încetau să facă ouă de aur. Așa încât unii dintre ei, care erau cu adevărat dornici să aibă găini din rasa Gorunet, alegeau să se stabilească acolo, sporind tot mai mult numărul „cuibașilor”.

În luna mai a anului 1593 s-au născut Cătălin și Cătălina, gemenii lui Ion și ai Savetei. Au crescut mari și frumoși și, odată cu ei a crescut și comunitatea. În 1610, numărul cuibașilor depășea trei sute și satul se mărise considerabil. Oamenii nu mai mergeau pentru schimburi la Făgetu, ci tăiaseră drum de căruță până la Podenii Vechi și, înspre nord, până la „Drumul Teleajenului”, care-i ducea la Vălenii de Munte, de unde câțiva dintre ei călătoriseră până la Brașov.

În 1625, numărul caselor crescuse atât de mult, încât ca să ajungi de la Ion Manole la ieșirea dinspre Podenii Vechi aveai timp să mănânci două pâini. Atunci a apărut ideea ca localitatea să primească numele de Gorunet, iar Cuib să devină Cuibul Gorunetului – adică să reprezinte ceea ce noi numim astăzi „vatra satului”.  Ideea a fost acceptată de locuitori, care s-au exprimat prin vot. Cătălin și Cătălina au fost desemnați să meargă la județ, la isprăvnicie, pentru a comunica hotărârea sătenilor. Autorul textului era Nectarie, care știa să scrie foarte frumos. În esență, era vorba despre o listă cu toți locuitorii din zonă, descriși ca fiind moșneni,  la sfârșitul căreia se adresa rugăminte preacinstitei cârmuiri ca satul să fie înregistrat sub numele de Gorunet. La isprăvnicie, Cătălin și Cătălina au aflat că satul pe care doreau să-l înregistreze era amplasat pe teritoriul fostelor moșii ale comisului Apostolache, care înzestrase cu ele, în 1595, mânăstirea pe care avea de gând s-o dureze la Măstănești în locul bisericii pe care tot el o ridicase și pe care dorea s-o subordoneze Mânăstirii Slobozia din Ialomița, la rândul ei închinată unei mânăstiri grecești din Muntele Athos. Cum, însă, satul Gorunet nu era înregistrat nicăieri, deși toată lumea auzise de el și de ouăle de aur, ispravnicul a dat poruncă să se întocmească un hrisov prin care să fie toate puse în ordine. Cel care a scris hrisovul, din neatenție, a trecut Gornet în loc de Gorunet și așa au rămas lucrurile până azi.

Cătălin și Cătălina au semnat actul ca martori, deși erau analfabeți: Nectarie îi învățase,  înainte de plecare, cum să-și scrie numele. Bucuroși nevoie mare, s-au întors acasă, unde au adus vestea cea bună: oamenii aveau satul lor și el ținea de viitoarea mânăstire din Măstănești, sat care, din 1595, primise numele de Apostolache.

Cel mai afectat de veste a fost Nectarie, care și-a dat seama că schitul Sf. Nicolae va trebui să se subordoneze exact bisericuii de unde plecase el. Dar nu avea ce face, dacă asta era voia lui Dumnezeu. Nu-i rămânea decât să spere că starețul Varsanufie, ajuns la 98 de ani, nu îi purta pică pentru că plecase fără să-i ceară binecuvântarea cu 35 de ani în urmă.

Dar Dumnezeu avea alte planuri, așa cum se întâmplă întotdeauna. În luna septembrie a aceluiași 1625, Gornetul a fost vizitat de o delegație a mânăstirii, sosită pentru două motive: să stabilească nivelul dărilor pe care satul îl datora și să consfințească printr-un hrisov trecerea schitului sub jurisdicția celor de la Apostolache. Conducătorul delegației era ieromonahul Irineu, cel cu care Nectarie avusese conflictul care-l făcuse – pe lângă viziunea din 1590 – să plece de la mânăstire. Irineu l-a anunțat pe vechiul său dușman că din acel moment schitul aparține viitoarei mânăstiri și că trebuie să se prezinte de îndată la Varsanufie, care va lua o decizie în ce îl privește. Cât despre dări, era vorba despre anumite cantități din tot ce se producea în Gornet dar, în principal, oamenii erau obligați să strângă și să predea mânăstirii ouăle de aur, fără niciun fel de excepție.

La plecare, delegația lui Irineu l-a lăsat la schitul din Gornet pe tânărul monah Metodie, care urma să organizeze colectarea ouălor de aur și să vegheze ca nimeni să nu declare mai puțin decât produce, împuținând astfel cele cuvenite mânăstirii. Tânărul monah s-a achitat conștiincios de sarcini, astfel încât, la sfârșitul anului, Varsanufie l-a numit stareț al schitului de la Cuib în locul lui Nectarie, care nesocotise chemarea la ordine a bătrânului.  În primăvara anului următor, Nectarie a plecat din Gornet, luând-o prin pădure, într-o direcție necunoscută. Peste câțiva ani, în apropiere de actualul Vâlcănești, la locul numit Găvanul Mierlei, un culegător de ciuperci a găsit un schelet uman înveșmântat în straie preoțești. După anumite semne pe care nu le cunosc decât cei care duc o viață închinată lui Dumnezeu, preotul din Vâlcănești a descoperit că moartea fusese provocată de o întâlnire neașteptată cu „Omul Nopții”. Răposatul fusese un om cu gândire scormonitoare și nu ascultase de ceea ce îi porunciseră mai marii lui. Probabil, a mai zis bătrânul preot din Vâlcănești, călugărul nu ținuse cont nici de sfaturile celor care scăpaseră cu bine din întâlnirea cu Omul Nopții și care avertizau că pentru nimic în lume nu trebuie să te iei cu el în gură, de preferat fiind să taci mâlc, indiferent ce l-ai auzi spunând.

După plecarea lui Nectarie, în Cuib și, de altfel, în tot Gornetul, nimic n-a mai fost ca înainte. Metodie se străduia să se ridice la înălțimea predecesorului, prin slujbe care să-i impresioneze pe oameni, dar gornetenii nu puteau să facă abstracție de calitatea lui de reprezentant al celor care le luau parte din muncă. Singura persoană cu care tânărul monah se înțelegea foarte bine era fata lui Ion Manole. Ajunsă la 33 de ani fără a se mărita, Cătălina era de o frumusețe aparte, care o făcea să fie dorită de mulți bărbați din sat. Dar ea se ținea departe de toți, fără să vorbească vreodată despre motivele pentru care se purta în acest fel.

În 1630, Metodie și Cătălina au dispărut din Gornet și nimeni nu a aflat vreodată ceva despre soarta lor. Cătălin, furios, a jurat că o să-l găsească pe „călugărașul trădător” și o să-l facă să plătească pentru că i-a furat sora. El chiar a făcut câteva călătorii în acest scop, dar de fiecare dată s-a întors cu coada între picioare.

În 1635, Ion Manole a trecut la cele veșnice, în vârstă de 80 de ani. Pe patul de moarte, a prezis că ouăle de aur din Gornet vor salva satul de la distrugere și că un urmaș de-al lui va ajunge împărat. Pentru slujba de înmormântare a fost adus un preot de la Văleni, pentru că după fuga lui Metodie, schitul fusese închis din ordinul lui Varsanufie și Gornetul rămăsese fără preot. Cei mai credincioși dintre săteni se duceau duminica, pentru sfânta liturghie, prin alte sate, fiecare unde i se părea mai potrivit pentru sufletul lui.

În 1652, la Apostolache a fost sfințită noua mânăstire, construită de către comisul Apostolache și de soția lui, Voichița. Varsanufie a răposat în același an, la o lună după sfințire și în locul lui a fost numit Irineu. Prima mișcare a noului stareț a fost redeschiderea schitului din Cuib, unde a trimis un om de încredere – ieromonahul Pimen.

De îndată ce a sosit la Gornet, Pimen a cerut să vadă cu ochii lui ouăle de aur, pentru că la mânăstire nu avusese ocazia: economul se ocupa întotdeauna personal de primirea transporturilor și nimeni nu avea dreptul să fie martor la ce se întâmpla în acele momente.  Mai mult, după ce ouăle erau depozitate, nimeni în afară de stareț și de econom nu știa care este soarta lor, din care motiv circulau tot felul de zvonuri pe această temă. Cel mai persistent susținea că din ouă se fac leacuri, pe baza unor rețete găsite într-un evangheliar tipărit la Sibiu de Filip Moldoveanu, scrise de un necunoscut în josul paginilor. Folosind acele leacuri, omul se putea vindeca de orice boală.  

Pimen a luat un ou și l-a spart, ca să vadă ce are înăuntru. Era ca toate celelalte, doar culoarea îl deosebea de ele și un anumit miros, foarte fin, care nu semăna cu niciunul din mirosurile cunoscute de trimisul lui Irineu. Pe dinăuntru, coaja era la fel de galbenă și de strălucitoare și asta putea fi o explicație pentru credința unora că era făcută cu adevărat din aur. Dar sătenii l-au asigurat că nu este vorba de așa ceva: coaja ouălor nu era din aur, în schimb, pisată și apoi presărată pe diverse obiecte, putea provoca niște efecte speciale, mai ales în nopțile cu lună plină.

Începând din acel moment, lui Pimen nu i-au lipsit de pe masă, la micul dejun, ouăle. Doar în zilele de post se abținea, în rest mânca două sau trei, pregătite în diverse moduri: fierte tari, omletă, scrob, răscoapte, ochiuri, ouă moi, poșate, papară etc. Iar duminica, în zi de sărbătoare, mânca exclusiv ouă de aur. A luat de la săteni câteva găini și, în scurt timp, avea în spatele schitului niște cotețe de toată frumusețea, din care culegea în fiecare dimineață câte un coș de ouă. Făcea pe ele semnul crucii, folosind un fel de cerneală pe care o prepara din anumite buruieni și le vindea gornetenilor cu un bănuț bucata. Cu timpul, vestea s-a dus în toate satele, de unde lumea venea special ca să cumpere ouă cu cruce. Din când în când, la marile sărbători creștine, Pimen scotea la vânzare și ouă de aur, pe care nu doar că desena câte o cruce, dar scria și câteva cuvinte în limba greacă, pe care văzându-le, credincioșii se închinau până la pământ, fiind convinși că e vorba de formule magice menite să îi apere de toate relele puse la cale de cel rău. Aceste ouă erau scumpe, așa încât nu oricine își permitea să le cumpere. Unii se împrumutau, alții strângeau bănuț cu bănuț și, în cele din urmă, n-a mai existat familie de gorneteni care să nu aibă în casă măcar un ou de aur scris de ieromonahul de la schit.

Vestea despre comerțul cu ouă al lui Pimen a ajuns și la urechile lui Irineu, care nu a fost foarte mulțumit să afle că parte din ouăle cuvenite mânăstirii rămâneau în sat sau ajungeau la persoane din alte părți. A decis să meargă la Gornet, ca să vadă cu ochii lui ce se petrece acolo. Într-o duminică din luna septembrie a anului 1653, îmbrăcat în straie simple, de novice, purtând pe cap o glugă care îi ascundea chipul, a ajuns la Cuib, numai bine ca să-l surprindă pe Pimen vânzând ouă cu cruce în fața schitului. După coada care se formase și după numărul ouălor pe care le cumpărau oamenii, și-a dat seama că sumele pe care trebuie că le strângea trimisul lui nu erau deloc de neglijat. S-a așezat la coadă și, când a ajuns în fața lui Pimen, și-a scos gluga și l-a privit drept în ochi. Din cauza surprizei, Pimen n-a putut să facă nicio mișcare timp de aproape un minut, după care a căzut în genunchi și i-a sărutat mâna starețului. Lumea s-a risipit și cei doi au intrat în schit, unde Irineu i-a cerut socoteală lui Pimen.

La început, cel luat la întrebări a dat din colț în colț și a bălmăjit ceva despre intenția lui de a mări schitul și a-l transforma într-o bisericuță, motiv pentru care strângea bani. Apoi, când a văzut că astfel de lucruri nu țin la Irineu, a prins curaj și i-a spus că nu vindea din ouăle cuvenite mânăstirii, ci din ouăle pe care le produceau găinile lui. El nu era gornetean și nu avea nicio obligație să plătească dări celor de la Apostolache.

- „Și a intrat Iisus în templu și a alungat pe toți cei ce vindeau și cumpărau în templu și a răsturnat mesele schimbătorilor de bani și scaunele celor care vindeau porumbei”, i-a răspuns Irineu. Ai făcut casa lui Dumnezeu peșteră de tâlhari. Pentru asta, timp de trei luni să nu mai ieși din schit ci să stai și să te rogi pentru iertarea păcatelor pe care le-ai săvârșit. Apoi îți poruncesc ca toată agoniseala ta murdară să o împarți sătenilor.

- Așa o să fac, a răspuns Pimen smerit.

- Vino la mine, copile, a strigat Irineu, deschizând ușa care dădea în curtea găinilor și îndată din spatele cotețelor a ieșit un băiețel speriat, cu părul vâlvoi.

- Du-te și le spune tuturor că Pimen are de făcut ascultare și timp de trei luni nu are voie să-l caute nimeni. Fugi!

Pimen s-a ferecat în schit și a început să se roage pentru iertare. A ținut în acest timp post aspru, cu pâine și apă. Doar duminicile trecea peste orice opreliște și mânca ouă de aur.

Când a redeschis schitul, era Postul Crăciunului. Oamenii care veneau să se închine s-au speriat văzându-l: slăbise atât de mult încât părea un fel de mort umblător. Pielea i se îngălbenise și avea aspect de pergament, iar vocea i se schimbase, devenind ascuțită și neplăcută. Zicea tot timpul „nu vrea, nu vrea” și nimeni nu pricepea la ce se referă.

În prima zi de Crăciun, Pimen l-a chemat pe băiețelul care stătuse ascuns în spatele cotețelor în ziua întâlnirii cu Irineu și i-a spus:

- Am greșit foarte mult și Domnul nu vrea să mă ierte. Dar banii sunt ai voștri. Să-i spui lui Cătălin că Ion Manole știe de ei. Iar tu să ții minte ce-ți spun acum: mene, techel, ufarsin. Căci dacă vei ține ouăle șapte ani în sarea pământului și vei rosti zilnic aceste cuvinte, la sfârșit vor fi cu adevărat cum le arată numele. Și acestea mi s-au arătat de către cel ce pe toate ale acestei lumi le împlinește.

Terminând de vorbit, Pimen s-a prăbușit la pământ, dându-și obștescul sfârșit. Băiețelul, pe care-l chema Cosmin, a dat fuga și a anunțat lumea. Sătenii au alergat la schit, dar, în locul unde căzuse Pimen n-au găsit decât o grămăjoară de oase complet descărnate, deasupra cărora încă mai ardea o flacără albăstruie, care s-a stins la apropierea oamenilor.

Cel mai speriat de toate aceste întâmplări a fost Cosmin, care  n-a mai vrut să vorbească până în ziua de 1 ianuarie, când a mers împeună cu părinții la biserica din Văleni, unde s-au citit Molitvele Sfântului Vasile cel Mare. Imediat după terminarea citirii, el a simțit că limba i se dezleagă și a rostit câteva cuvinte pe care nu le-a înțeles nimeni. În aceeași zi, întors la Gornet, l-a căutat pe Cătălin și i-a povestit despre lucrurile pe care le spusese Pimen înainte să moară. Doar despre cele trei cuvinte – mene, tekel, ufarsin nu a pomenit nimic.

În a doua zi de Crăciun, puțin înainte de miezul nopții, Cătălin s-a dus la mormântul lui Ion și, săpând, a găsit un sac plin de bani, pe care abia l-a putut duce până acasă. El nu avea femeie și nici copii. Locuia cu Saveta, care ajunsese la 82 de ani. Era paralizată și își ducea zilele stând culcată pe o parte. Continua să trăiască doar datorită îngrijirilor pe care i le dădea Cătălin. Singurul lucru despre care vorbea era dorul ei fierbinte de a o mai vedea o dată pe Cătălina înainte de a muri. Însă dorința nu avea să i se împlinească, pentru că Dumnezeu a luat-o la sine chiar în acea noapte, în timp ce fiul ei, în cealaltă cameră, număra banii din sac.

 După ce și-a înmormântat mama, Cătălin a împărțit banii în două părți egale, apoi a împărțit una dintre jumătăți în două. O pătrime a dus-o la schit, de care nu se mai apropia nimeni din cauza spaimei și a ascuns-o sub lavița pe care dormise Pimen. A doua pătrime i-a dat-o, pe ascuns, lui Cosmin, spunându-i că asta era tot ce găsise în mormântul lui Ion Manole și cerându-i să facă ce va crede el de cuviință cu banii. Apoi a plecat din Gornet, luând cu sine restul de bani.

Cosmin și-a adus aminte de spusele lui Pimen: „banii sunt ai voștri”. Dar ce însemna asta, oare? La cine se referise când zisese „ai voștri”? La toți sătenii? Sau doar la el și la Cătălin? I-a dat banii lui Marin, tatăl lui, lăsându-l pe el să interpreteze cuvintele ieromonahului.

- Copile, a spus Marin, e clar că s-a referit la familia noastră și la a lui Cătălin. Să-i mulțumim lui Dumnezeu că ne-a făcut oameni bogați.

Florica, mama lui Cosmin, nu a fost de acord cu interpretarea. Ea a susținut că banii sunt ai tuturor sătenilor și i-a cerut să strângă lumea și să-i împartă. De aici a pornit un imens scandal între soți. Bărbatul, înnebunit de furie, a lovit-o pe femeie cu pumnul, ea a căzut, s-a izbit cu capul de muchea sobei și a murit pe loc. Ucigașul a fugit fără să spună un cuvânt și fără să ia banii cu el. Cosmin a ascuns comoara în pivniță, apoi a alergat, plângând, până la cârciumă, unde de obicei erau șapte-opt mușterii și le-a spus:

- Tata a omorât-o pe mama și a fugit!

După aproape o săptămână, Marcel s-a întors în Gornet. Avea mințile rătăcite și vorbea întruna despre banii necuratului. Oamenii l-au prins și l-au predat autorităților, care l-au dus la stăpânire. A fost condamnat la ocnă și a murit acolo, după mai bine de zece ani în care nimeni nu a auzit de la el altceva decât refrenul cu banii necuratului, pe care nu trebuie să-i atingă nimeni.

Era anul 1654, anul morții lui Matei Basarab și al venirii pe lume a lui Constantin Brâncoveanu. Rămas fără părinți, Cosmin a fost luat spre creștere de un sătean pe nume Anton, care s-a înstăpânit și peste casa părintească a copilului. La sosirea primăverii, Anton și-a manifestat intenția de a face anumite transformări la ceea ce numea el „Casa criminalului”. Gândindu-se că banii nu mai sunt în siguranță, Cosmin i-a ascuns în pădure, la rădăcina unui gorun, într-un loc sălbatic, pe unde nu trecea nimeni. Apoi și-a adus aminte de cuvintele pe care i le spusese Pimen: mene, techel, ufarsin. A luat zece ouă de aur și le-a dus în pădure, unde a săpat o groapă adâncă de aproape un metru, în care a adus sare scoasă din malurile pârâului Sărățel – acolo, dacă săpai, la nici 20 de centimetri sub pământ găseai straturi peste straturi de sare. A pus ouăle pe fundul gropii, așezate cu vârfurile în sus, a turnat peste ele „sarea pământului”, apoi a astupat groapa și deasupra a pus câteva pietre și crengi ca să însemneze locul. A început să rostească zilnic cele trei cuvinte spuse de Pimen și a așteptat cu răbdare să treacă șapte ani, pentru a vedea ce se întâmplă cu ouăle.

Între timp, Irineu a decis că schitul trebuie dărâmat pentru a fi înălțată în locul lui o mică biserică de lemn, unde să poată fi săvârșită Sfânta Liturghie. Când muncitorii au descoperit banii, a fost mare agitație în sat. Mai multe voci au spus că sunt ai mânăstirii și i-au trimis vorbă lui Irineu. Acesta a răspuns că sunt banii sătenilor și a poruncit să li se împartă, ceea ce s-a și făcut. Oamenii au început să se roage lui Dumnezeu pentru sănătatea strețului, fără să-și dea seama că banii aveau să se ducă tot la mânăstire, sub formă de dări.

Când bisericuța a fost gata, Irineu l-a trimis acolo pe părintele Ioanichie, om cu multă credință și frică de Dumnezeu.

În primăvara lui 1661, Cosmin, ajuns la vârsta de 19 ani, a dezgropat cele zece ouă. Rostise în fiecare zi cuvintele lui Pimen – mene, techel, ufarsin – și trecuse pe-acolo de două-trei ori pe an, ca să verifice dacă nu cumva cineva a umblat la comoară.

Ouăle erau întregi, neatinse și transformate, după cum avea să spună, peste ani, Cosmin, aflat pe patul de moarte, în ouă de aur curat, care străluceau ca soarele. Tânărul le-a luat, a dezgropat și banii ascunși la rădăcina gorunului, apoi, ca atâția alții înaintea lui, a plecat din Gornet, fără a spune nimănui unde se duce. S-a întors în 1690, ca șef al echipei însărcinate de domnie cu deschiderea minei de sare care avea să fie cunoscută sub numele de Mina Brâncoveanului. Propunerea pe care a făcut-o a fost ca mina să aibă mai multe guri, una dintre ele urmând a fi exact pe locul bisericuței, iar celelalte între casele oamenilor, așa încât Gornetul ar fi trebuit, practic să dispară. Asta n-a fost, însă, pe placul lui Irineu, care a mers la Brâncoveanu și l-a rugat să găsească altă soluție. Inițial, domnitorul nici n-a vrut să audă de schimbarea planurilor, dar, când Irineu i-a povestit despre găinile din rasa Gorunet care fac ouă de aur doar în acea zonă și nicăieri altundeva, a revenit la sentimente mai bune, mai ales că a văzut cu ochii lui minunatele ouă, aduse în dar de stareț, alături de alte daruri, care mai de care mai importante. Domnitorul a poruncit ca mina să fie săpată fără a afecta în vreun fel biserica sau gospodăriile gornetenilor, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel s-a împlinit prima dintre profețiile lui Ion Nicolae: ouăle de aur au salvat Gornetul de la distrugere.

Construcția minei a durat până în 1700. A doua zi după inaugurare, Cosmin a căzut la pat și nu s-a mai putut ridica. După o lună, l-a chemat pe Ioanichie și i-a cerut să-l spovedească. I-a mărturisit multe păcate, dar nu i-a pomenit nimic despre banii lui Pimen. Cât despre ouăle transformate în aur, i-a spus cum le obținuse, dar a păstrat tăcerea asupra celor trei cuvinte. Ioanichie l-a împărtășit cu Sfintele Taine și i-a dat iertarea. Imediat după asta, Cosmin s-a stins din viață.

Mina Brâncoveanului a fost abandonată după aproape o sută de ani de funcționare. Între timp, satul crescuse, devenise comună și ajunsese la peste două mii de locuitori. Pe lângă Gornet și Cuib, mai apăruseră alte două cătune: Nucet și Bogdănești. Dealurile din jur, altădată neumblate, erau acoperite cu vii, iar la poalele lor se întindeau mari livezi de pruni. Începuse deja exploatarea carierelor din culmea numită Caranaua de Piatră și asta impulsionase construcția drumurilor către Păcureți, Bălțești, Scăioși, Gura Vitioarei și, la nord, prin Opăriți, către Vălenii de Munte. Comuna era în plină dezvoltare și, în cele din urmă, a ieșit de sub stăpânirea Mânăstirii Apostolache. Gornetenii erau moșneni și o duceau foarte bine. Mulți dintre ei continuau să crească găini din cele cu ouăle de aur și se foloseau din plin, la vânzarea lor, de legenda lui Ion Manole și a călugărilor de la fostul schit. Așa se face că povestea a ajuns la urechile culegătorului bucureștean de basme Petre Ispirescu. El a fost foarte interesat de ouăle de aur și a scris, plecând de la ele, mai multe povești cu păsări care depuneau astfel de ouă.

În 1860, Ispirescu a cunoscut un bătrân care spunea că se trage din neamul lui Ion Manole, întemeietorul satului Gornet, cel care găsise, cu 270 de ani în urmă, prima găină cu ouă de aur. Străbunica lui era fiica lui Manole, Cătălina, care la vârsta de 33 de ani fugise cu un călugăr numit Metodie. Cei doi ajunseseră în părțile Moldovei, unde fuseseră nevoiți să muncească pe moșia unui boier supranumit, din pricina sluțeniei lui, „Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop”. Bătrânul știa povestea de la bunicul lui, Aleodor, care se născuse acolo, muncise pe moșie până la vârsta de 30 de ani, apoi îi ceruse boierului să-l lase să plece. Primise învoirea, cu condiția ca Aleodor să-i aducă, de unde o ști, o găină care face ouă de aur. Povestea ajunsese, așadar, până în Moldova, dar nimeni nu o credea adevărată. Tocmai din pricină că nici el nu o credea îi ceruse Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop lui Aleodor așa ceva. El nu dorea să-i dea drumul, pentru că muncea cât doi, dar nu voia nici să se arate om rău la suflet. Așa că se gândise la o misiune imposibilă.

Aleodor s-a dus la Gornet și a cumpărat o găină și un coș cu zece ouă care străluceau ca soarele. Vânzătorul, om cinstit, i-a spus că după o lună găina nu va mai face niciun ou de aur, dar pe Aleodor asta nu-l interesa. A mers la boier, i-a dus găina și ouăle și a mai rămas la moșie până în prima zi de duminică, atunci când Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop s-a convins că nu a fost înșelat, pentru că a găsit în cuibar un ou de aur nou-nouț.

Chiar dacă ouăle nu erau din aur adevărat, boierul n-a avut încotro și l-a lăsat să plece pe Aleodor. I-a dăruit și niște bani, o sumă frumușică, numai bună pentru cineva care vrea să se stabilească undeva și să-și facă un rost.

Bătrânul i-a mai povestit multe lui Petre Ispirescu. Tatăl lui și el însuși trecuseră prin tot felul de întâmplări neobișnuite, despre care s-ar fi putut scrie un roman întreg. Dar Ispirescu a fost interesat cel mai mult de istoria cu Aleodor și Jumătate de om călare pe jumătate de iepure șchiop. Pornind de la ei, a scris o poveste intitulată Aleodor Împărat, pe care, în 1872, a inclus-o în volumul „Legende sau basmele românilor”. Astfel, fără să știe, Ispirescu a împlinit a doua profeție a lui Ion Manole, anume că unul dintre urmașii lui va deveni împărat.

În zilele noastre, povestea cu merele de aur a încetat să circule. Când și când, prin anumite ziare online, apare câte un anunț de genul „vând găini cu ouăle de aur din rasa Gorunet”, dar nu se găsește nimeni care să le ia în serios. Întrebat de ziariști, primarul din Gornet are obiceiul să schimbe vorba. Doar conspiraționiștii mai pot fi auziți spunând că da, există găini care fac ouă de aur, însă guvernul are tot interesul să ascundă acest lucru, din motive care țin de noua ordine mondială.

Raul Sebastian Baz