Amintiri din vremea ciumei (11)

Aici e locul să arăt că ciudatul fel de a gîndi al londonezilor la acea vreme a dus în mare măsură la propria lor ruină. Molima a încolţit, cum am mai arătat în nenumărate rînduri, la capătul mai îndepărtat al oraşului şi s-a întins treptat şi cu încetineală către City. Primul zvîcnet a avut loc în decembrie, apoi a revenit în februarie, şi după aceea numai în aprilie. Şi de fiecare dată cîte puţin. 

Pe urmă a părut să se fi stins cu totul pînă în mai, ba chiar pînă în ultima săptămînă a lunii mai, cînd nu s-au înregistrat decît 17 cazuri, toate în acelaşi capăt al oraşului. Şi s-a menţinut într-aceleaşi graniţe chiar pînă au început să se numere cîte 3.000 de morţi pe săptămînă. Ceea ce a făcut ca populaţia din Redriff şi Wapping şi Ratcliff, adică de o parte şi de alta a fluviului, ca şi aproape toţi cei din Southwark, să-şi închipuie că ei vor fi scutiţi de molimă, sau, cel puţin, că printre ei boala nu se va dezlănţui cu prea mare violenţă. Mulţi îşi ziceau că mirosurile de smoală şi catran, de ulei, de răşină şi de sulf care însoţesc meşteşugurile legate de navigaţie, o să-i apere. Alţii îşi făceau speranţe că boala o să-şi mistuie furia în Westminster şi în parohiile St. Giles şi St. Andrew, şi o să-şi sleiască puterile pînă să ajungă la ei.

Asemenea gînduri i-au făcut pe cei din Redriff, Wapping, Ratcliff şi Lime-House atît de încrezători, încît se măguleau singuri că ciuma o să se retragă fără să-i viziteze şi pe ei. Drept care n-au luat niciun fel de măsură de a se refugia la ţară sau de a se închide în case. Dimpotrivă, nu numai că nu se mişcau din loc, dar îi pofteau în casele lor pe prietenii şi cunoscuţii care se evacuau din City. Şi mulţi de prin alte districte s-au aciuit în această parte a oraşului, pe care o socoteau a fi în deplină siguranţă, ocolită de mînia cerească.

Şi din această pricină, cînd molima a năvălit peste ei i-a găsit mai uluiţi, mai nepregătiţi şi mai neajutoraţi decît cetăţenii de prin alte părţi. Căci în lunile septembrie şi octombrie, cînd au fost potopiţi de ciumă, nu mai exista putinţa de a te refugia, la ţară, pentru că nimeni nu mai oferea găzduire unui străin, şi nici în împrejurimile oraşului. După cum mi s-a spus, mulţi au luat drumul spre Surry, unde au fost găsiţi morţi de foame prin păduri şi pe cîmp, acest ţinut avînd mai multe petice de cîmp deschis, dar şi mai multe păduri decît altele din vecinătatea Londrei. Au rătăcit mai cu seamă prin parohiile Camberwell, Dullege şi Lusum, unde se pare că, de teama molipsirii, nimeni n-ar fi întins altuia o mînă de ajutor.

Cum aceasta a fost mentalitatea cetăţenilor de pe malurile fluviului, iată de ce s-au văzut siliţi să se retragă pe vase. Cei care au făcut-o din timp şi cu chibzuială, îndestulîndu-se cu provizii astfel încît să nu fie nevoiţi să coboare la ţărm, ori să se aprovizioneze de la barcagiii care veneau cu merinde, şi-au asigurat unul dintre cele mai ferite adăposturi. Dar cei care, luaţi pe nepregătite, au alergat în corăbii fără să-şi ia măcar pîine cu ei, ori s-au refugiat în vase care n-aveau echipaj la bord pentru a duce corabia mai la depărtare, ori pentru a trimite oameni cu barca în josul rîului, unde se puteau face în siguranţă cumpărăturile, s-au îmbolnăvit şi pe corăbii la fel ca şi pe uscat.

Dacă oamenii mai înstăriţi s-au refugiat la bordul corăbiilor, cei mai nevoiaşi au căutat adăpost în şalupe, pescadoare, şlepuri sau bărci pescăreşti; şi mulţi, mai ales barcagiii, s-au mutat în bărcile lor. Dar toţi aceştia, mai cu seamă barcagiii, au avut parte de o soartă tristă, căci tot ducîndu-se după provizii pentru alţii, şi poate chiar pentru ei înşişi, au adus molima, care a dat iama în ei. Mulţi dintre barcagii au murit singuri în luntrele lor, atît mai sus cît şi mai jos de pod, şi uneori erau găsiţi abia după ce începuseră să putrezească.

Intr-adevăr, mizeria cetăţenilor de la capătul dinspre mare al oraşului a fost vrednică de plîns şi de cea mai adîncă milă. Dar vai! In acele vremuri fiecare era atît de preocupat de propria lui piele, încît nu mai era loc de milă şi jale pentru alţii. Căci fiecăruia îi dădea moartea tîrcoale, iar multora le şi lăsase goluri în familie, aşa că nimeni nu mai ştia ce să facă şi cum să se apere. Grija aceasta nimicise orice urmă de misericordie. Instinctul de apărare era legea primordială. Copiii fugeau departe de părinţii care zăceau măcinaţi de boală. Şi în unele cazurir oricum mai rare decît primele, părinţii îşi părăseau copiii. Au fost şi nişte exemple odioase, ba chiar două în aceeaşi săptămînă, în care mame, înnebunite şi năucite de boală, şi-au ucis propriii copii. Unul dintre aceste cazuri s-a petrecut nu departe de locuinţa mea. Dar sărmana creatură smintită n-a trăit destul pentru a-şi da seama de păcatul pe care-1 săvîrşise şi, cu atît mai puţin, pentru a-şi primi pedeapsa.

Nu-i de mirare că primejdia morţii imediate seca seva iubirii şi a grijii de aproape. Vorbesc, fireşte, în general, pentru că au existat şi multe pilde de duioşie, milă şi împlinire a datoriei la numeroşi oameni, şi unele dintre acestea au ajuns şi la urechile mele. Pe toate le ştiu, desigur, din auzite. Pentru că nu aş putea pune mîna în foc pentru adevărul niciuneia dintre aceste întîmplări individuale.

Dar ca să vă înfăţişez cîteva, daţi-mi voie să vă spun că, unele dintre cele mai jalnice cazuri, în timpul pacostei, au fost cele ale femeilor gravide. Acestea, cînd ajungeau la soroc şi erau cuprinse de dureri, nu se puteau bizui pe niciun fel de ajutor: nici tu moaşă, nici tu vecină care să le uşureze chinurile. Cele mai multe moaşe muriseră, mai alea dintre cele care erau folosite de populaţia săracă. Altele, dacă nu chiar toate moaşele de mare vază, plecaseră la ţară. Aşa încît, o gravidă care nu era în stare să plătească un preţ ameţitor, nu putea găsi o moaşă care să o ajute, sau dacă găsea, era una dintre cele nepricepute şi neştiutoare. Drept care, un număr neînchipuit de mare de femei gravide se găseau în grea suferinţă. Unele năşteau, dar erau vătămate de brutalitatea şi neştiinţa celor care, chipurile, le ajutau. Aceleaşi mîini nepricepute pricinuiau moartea unui număr uriaş de nou-născuţi, pretinzînd, în neştiinţa lor, că o salvează pe mamă, orice s-ar întîmpla cu copilul. Şi, adeseori, se prăpădeau şi mama şi copilul. Mai ales în cazurile în care mama era atinsă de molimă, nimeni nu s-ar fi apropiat de ea, şi adeseori pierea împreună cu fătul. Alteori mama murea de ciumă cu copilul pe jumătate născut, ori născut dar cu cordonul netăiat. Unele femei mureau în chinurile facerii, fără să ajungă să aducă pruncul pe lume. Asemenea cazuri erau atît de numeroase, încît e greu să-ţi mai dai şi o părere asupra lor.

Prin cele de mai sus, am vrut doar să arăt nenorocirea acelor biete făpturi. Aşa incit se intîmpla ca în Sfînta Scriptură: „Vai şi amar de femeile gravide şi de cele ce vor alăpta în acea zi!“ Pentru că, intr-adevăr, era vai şi amar de ele.

Eu unul nu prea am avut de-a face cu familii în care s-au petrecut asemenea drame, dar mi-era de ajuns să aud strigătele acelor nefericite fiinţe. Cît despre starea gravidelor, aţi văzut: 291 de femei moarte în chinurile facerii într-un răstimp de nouă săptămîni. Aceasta la o treime din numărul total al populaţiei. Aşa incit îl las pe cititor să calculeze singur proporţia reală.

Nu încape îndoială că mizeria femeilor care alăptau era la fel de mare. In această privinţă, Buletinele mortuare nu sînt prea lămuritoare. Totuşi unele arată cîte ceva: numărul sugarilor morţi din lipsă de lapte, înregistrat în unele Buletine este mai crescut decît de obicei. Dar asta nu spune mare lucru. Nenorocirea era următoarea: 1. Unii prunci mureau din lipsa laptelui, întrucît mama decedase şi restul familiei aşijderea. Şi dacă mi-e îngăduit să-mi dau o părere, cred că sute de nou-născuţi au pierit în felul ăsta. 2. Alţii mureau nu din lipsă de lapte, ci otrăviţi de laptele doicii; ba chiar în cazurile în care îi alăptase propria mamă şi aceasta se îmbolnăvise, înseamnă că îşi otrăvise fătul, chiar înainte de a fi ştiut ea că este bolnavă, în asemenea cazuri, pruncul murea înaintea mamei.

Nu pot decît să las în aceste file următorul avertisment pentru cazul cînd vreo altă cumplită molimă ar veni peste oraşul nostru: toate femeile gravide sau cu prunc la sîn trebuie să plece deîndată, dacă au mijloacele trebuincioase. Căci de se vor molipsi, suferinţele lor vor fi îndoite faţă de ale celorlalţi.

Aş putea să vă istorisesc nişte întîmplări de să vi se în- crînceneze carnea, despre prunci vii găsiţi sugînd la sînul mamelor sau doicilor moarte. Sau despre o mamă din parohia mea, care văzînd că pruncul ei arată bolnav, a trimis după un spiţer ca să-i vadă copilul. Cînd a venit spiţerul, se zice că mama tocmai îşi alăpta pruncul şi, după cum se înfăţişa, ea părea pe deplin sănătoasă. Dar cînd spiţerul se apropie, văzu semnele bolii chiar pe sînul mamei. Nevoind să o înspăimânte pe biata femeie, îi ceru copilul ca să-l examineze. Duse copilul în leagănul care se afla în încăpere, şi, desfăşîndu-i scutecele, văzu aceleaşi semne şi pe trupşorul lui. Şi mama şi pruncul muriră înainte ca spiţerul să se fi întors la el acasă, pentru a trimite o doctorie de apărare tatălui căruia îi spusese întregul adevăr. Dacă mama a luat boala de la copil, sau copilul de la mamă, nu se ştie, dar mai de crezut e cea de-a doua ipoteză.

Acelaşi lucru s-a întîmplat şi în cazul unui copil adus acasă la părinţi din braţele unei doici care murise de ciumă. Mama copilului n-a şovăit să-l strîngă la pieptul ei. Pruncul a infectat-o şi au murit împreună, mamă şi copil.

Şi cel mai înăsprit dintre oameni ar vărsa lacrimi de-ar şti cît de multe erau mamele care-şi vegheau cu duioşie pruncii bolnavi, murind adeseori înaintea acestora, luînd boala de la ei şi, în numeroase cazuri, dîndu-şi sufletul în timpul ce copilul pentru care se jertfiseră se însănătoşea.

Se mai povestea de un neguţător din East-Smithfield, a cărui soţie era gravidă — aflîndu-se la primul născut — şi a fost cuprinsă de chinurile facerii bolnavă fiind de ciumă. Bietul om n-a putut găsi nicio moaşă s-o ajute, nicio infirmieră s-o îngrijească. Cele două slujnice pe care le ținea, îşi luaseră tălpăşiţa. Sărmanul neguţător a alergat din casă în casă, ca ieşit din minţi, dar nu a putut afla niciun ajutor. În cele din urmă, un paznic din poarta unei case infectate i-a făgăduit că a doua-zi în zori va veni cu o infirmieră. Nefericitul om se întoarse acasă cu inima zdrobită, şi o ajută pe nevastă-sa atît cît se pricepu, făcînd el pe moaşa. Copilul se născu mort şi, după un ceas, îşi dădu şi nevastă-sa duhul în braţele lui. Dimineaţa, cînd paznicul verii cu infirmiera după cum făgăduise, găsind uşa deschisă, intră şi-l găsi pe nefericitul soţ strîngîndu-şi încă în braţe soţia moartă; şi atît de strivit de durere, încît, numai la cîteva ceasuri şi-a dat şi el sufletul, fără să fi purtat cel mai mic semn de boală. Se prăbuşise, pur şi simplu, sub povara suferinţei.

  Am auzit despre unii care, la moartea celor dragi, s-au îndobitocit de durere. Şi se mai vorbea de cazul unuia atît de doborît de suferinţă, încît, treptat capul i s-a lăsat cu totul între umeri, de nu i se mai vedea decât creştetul puţin deasupra liniei omoplaţilor; încetul cu încetul, şi-a pierdut glasul şi judecata, iar capul, cu faţa înainte, nu mai putea fi ridicat dintre umeri decît cu ajutorul altora. Bietul om nu şi-a mai revenit niciodată; a lîncezit aşa vreun an şi a murit. Şi nici c-a fost văzut vreodată înălţîndu-şi privirile din pămînt sau uitîndu-se la ceva anume.

  Nu-mi pot lua însărcinarea de a povesti asemenea în tâmplări altfel decît în linii mari, pentru că nu era lesne să afli amănunte; uneori familiile în care se petrecuseră astfel de fapte fuseseră cu totul nimicite de ciumă. Dar cazuri fără număr de acest fel îţi ajungeau la ureche sau ţi se perindau prin faţa ochilor. Străbătînd doar străzile, aşa cum făceam eu, e prea greu să poţi spune că faptul ăsta s-a întâmplat în cutare familie, iar celălalt în alta, mai ales că lucrurile se petreceau în acelaşi timp, dar niciodată în acelaşi chip.

Pentru că vă vorbeam însă despre vremea cînd molima pustia părţile răsăritene ale oraşului, iar cei dinspre părţile fluviului se fuduleau că pe ei o să-i ocolească, închipuiţi-vă cum şi-au pierdut minţile cînd ciuma a năvălit peste ei. Pentru că într-adevăr a năvălit ca o hoardă înarmată. Şi ajungînd aci, mi-au venit iar în minte cei trei bărbaţi care au plecat din Wapping neştiind încotro s-o ia: unul făcea pesmeţi marinăreşti, altul era ţesător de vele, iar al treilea dulgher; toţi trei din Wapping sau de pe acolo.

Aşa cum v-am spus, toropeala şi siguranţa oamenilor de prin acele părţi erau atît de puternice, încît nu numai că nu s-au mutat, precum cei de prin alte locuri, dar se făleau în gura mare că ei sînt sănătoşi şi că sănătatea ţine cu ei. Aşa că mulţi oameni din City şi din suburbiile infectate s-au retras la ei, ceea ce se poate că a grăbit răspindirea ciumei şi pe aici. Căci, deşi eu sînt de părere că, de îndată ce se ivesc primele semne ale unei molime, toţi cei care au putinţa de a se evacua trebuie să pornească din timp şi să golească oraşul ameninţat, totuşi, după ce toată lumea hotărîtă să plece a plecat, cei care au rămas, gata să-şi înfrunte soarta, trebuie să stea locului, şi nu să se vînture dintr-o parte într-alta a oraşului; căci ei poartă în chiar straiele lor sămînţa ciumei, ducînd-o de la o casă la alta, spre blestemul şi răul tuturor.

Din aceeaşi pricină s-au dat ordine ca toţi cîinii şi pisicile să fie ucişi; căci fiind animale domestice, alergau de la o casă la alta şi dintr-o stradă în alta, putînd să poarte în chiar blana lor acele efluvii sau emanaţii otrăvitoare ale bolnavilor infectaţi. Drept care, încă de la începuturile molimei, primarul şi judecătoriile, de comună înţelegere cu medicii, au scos o ordonanţă potrivit căreia de îndată trebuiau să fie omorîţi toţi cîinii şi pisicile. Se numea un  slujbaş care avea să răspundă de îndeplinirea acestei misiuni.

Dacă ar fi să luăm în seamă socotelile publice, e de necrezut cîte asemenea sărmane animale au fost ucise. Se vorbea de patruzeci de mii de cîini şi de cinci ori pe atîtea pisici, pentru că nu exista casă fără pisică, ba în unele se găseau chiar cîte cinci-şase. S-au depus de asemenea toate strădaniile pentru stîrpirea şoarecilor şi şobolanilor, mai cu seamă a acestora din urmă. S-au pus capcane de şoareci, şi otrăvuri, şi o mare mulţime din aceste dihănii au fost nimicite.

Adeseori cugetam eu iar şi iar cît de nepregătită fusese întreaga obşte pentru calamitatea care o pălise şi în ce măsură dezastrul ce urmase se datora faptului că nu se luaseră la timp măsuri şi prevederi atît publice cît şi personale. Dacă s-ar fi făcut tot ce se cuvenea, numărul victimelor ar fi fost mult mai mic. Spun toate acestea ca un avertisment şi ca o lecţie pentru posteritate.