Vasile Înaripatul - poveste din Brebu

În cartea sa intitulată „Pe urmele unor animale rare sau nemaiîntâlnite”, apărută la Moscova în 1961 și tradusă, la noi, de Eugenia Teodorof, zoologul rus Igor Akimușchin scria că ultimul castor din țările Române a fost ucis în anul 1823 în zona Moldova-Veche. Realitatea este cu totul alta: câteva familii de castor au fost ținute în captivitate și ajutate să supraviețuiască de țăranul român Vasile Topală din localitatea prahoveană Brebu, mâna dreaptă a epitropului mănăstirii, Ștefan Grigorescu. Numele lui nu este astăzi menționat nicăieri, dar asta se întâmplă chiar din pricina lui, pentru că a fost un om de-o modestie excepțională, care nu accepta să se vorbească despre el și despre munca pe care o depunea la mănăstire, fără să primească, pentru asta, vreun ban. Făcea totul din dragoste pentru acele locuri și dintr-o credință extraordinară.

Vasile nu era unul dintre cei care se pretind credincioși, se arată smeriți dar, atunci când nu mai sunt în văzul lumii, se țin de blestemății. El era unul dintre adevărații creștini, dintre cei care-l iubesc pe Dumnezeu și, odată cu el, întreaga Lui zidire. Așa se face că Vasile avea grijă nu doar de mânăstire, ci și de copiii săraci ai satului, cărora, de câte ori primea ceva de la epitrop sau de la vreun vizitator, le făcea parte, pe principiul „dar din dar se face raiul”. Oricine venea la el cu o rugăminte, Vasile Topală sărea să-l ajute și asta, desigur, i-a adus destulă dușmănie din partea unora, nemulțumiți de profesie, bârfitori și invidioși. Dar el își vedea de treabă, continuând să muncească la mănăstire, ajutând pe toată lumea și fiind, în general, un exemplu viu de creștin ortodox model.

Vasile iubea nu doar oamenii, ci toate ființele create de Dumnezeu. De multe ori a salvat de la moarte, prin pădurile din jur, vulpi, mistreți și, uneori, câte un lup, găsind bietele animale prinse în capcane puse de oamenii răi care nu lipsesc, după cum se știe, de nicăieri. Când stătea să se odihnească, în curtea mănăstirii, ostenit de muncă, de multe ori venea la el câte-o veveriță, care i se așeza pe genunchi și atunci Vasile scotea din buzunar o alună din cele pe care le avea mereu asupra lui, pe care i-o oferea micii creaturi. Uneori se întâmpla ca până și câte-o pasăre să coboare și să i se așeze pe umăr, cei care vedeau scena rămânând fără grai, în vreme ce lui i se părea ceva absolut firesc. Din pricina unor astfel de episoade, el a primit supranumele de Vasile Înaripatul.

În 1822, plimbându-se într-o duminică, după liturghie, pe drumul Valea Lupului, Vasile a văzut doi bărbați din Pietriceaua care duceau, legate de un par, mai multe trupuri de castor, animal numit în acea zonă breb, care fuseseră prinși în capcane. I-a oprit și i-a întrebat ce au cu bietele animale. La care aceia au răspuns că primesc pe blănile lor o mulțime de bani, pentru că multă lume își face haine din ele. În plus, carnea are mare căutare, au mai zis ei, fiindcă animalele sunt foarte curate.

‒      Oameni buni, le-a spus Vasile Înaripatul, dar nu vă gândiți că în felul acesta, micile animale vor dispărea cu totul din zona noastră? Nu v-ar părea rău? Doar știți că de la ele se trage chiar și numele acestor locuri.

‒     Unii zic că de la brebi, într-adevăr, dar alții spun că de la pajiștile cu brebenei, a zis unul dintre cei doi. Și indiferent cum ar fi, pe noi asta ne interesează mai puțin, câtă vreme primim bani frumoși pentru fiecare dintre șobolanii ăștia.

‒     Dar știți voi cât de important e brebul pentru natură? Chiar credeți că Dumnezeu l-a făcut doar ca să nu se plictisească?

‒     Nu, Înaripatule, l-a făcut ca să-l vânăm noi, a zis cel de-al doilea puitor de capcane, rânjind. Și acum hai, lasă-ne că avem treabă.

Vasile n-a mai zis nimic, dar s-a întristat. Nu era pentru prima oară când vedea localnici cărând trupuri ale acestor biete ființe nevinovate care erau brebii. Știa multe despre ei, în principal de la un călător neamț care vizitase mănăstirea și care se pricepea bine la astfel de lucruri. Ei îi explicase cum construiesc brebii baraje, doborând copaci bătrâni, cum prin asta contribuie la purificarea apelor, pentru că reduc volumul materialelor transportate de ele, cum ajută prin construcțiile lor la dezvoltarea a tot soiul de plante și multe altele, care pe Vasile l-au fascinat. Și-a dat seama ce formidabil mecanism a creat Dumnezeu, ce legi minunate a pus să-l guverneze, cum se leagă toate fără ca mintea omenească să poată pricepe conexiunile atât de subtile altfel decât prin studiu. I-a pus neamțului o mulțime de întrebări și acela i-a povestit despre cruda soartă a brebilor în întreaga lume, care îi cunoștea sub numele de castori europeni. Erau vânați fără milă nu doar pentru blană și carne, ci și pentru o secreție pe care micile animale o emană spre a-și marca teritoriul, numită castoreum și despre care se credea că ar fi un un leac miraculos pentru toate bolile.

Din Anglia, brebii dispăruseră încă din secolul XVI. În Olanda nu mai fusese văzut nici măcar unul de aproape 15 ani. În Germania, Franța, Elveția, numai cu mult noroc te mai puteai întâlni cu un breb și asta exclusiv prin pădurile neumblate. În Țările Române, mai supraviețuiau doar în câteva zone, printre care se număra și Brebu. Dar nu avea să mai dureze mult și vor dispărea definitiv și de aici, i-a mai spus călătorul neamț lui Vasile.

Înțelegând proporțiile dezastrului, Înaripatul a încercat să-i conștientizeze pe localnici și să-i determine să oprească vânătoarea de brebi. Dar cei mai mulți râdeau de el. Carnea de breb era delicioasă, iar dinții lui, cu care dobora copaci, erau numai buni pentru confecționarea de talismane, pe care le atârnau la gâturile copiilor pentru a-i face să devină mari și puternici. Așa că la un moment dat, Înaripatul a decis să amenajeze un loc special în spatele mănăstirii, unde să crească brebi. Cu ajutorul câtorva localnici inimoși, a reușit. Familiile de brebi se înmulțeau în mica rezervație, după care erau eliberați, pe rând, prin luncile Doftanei sau ale Lupei.

Când brebii s-au împuținat atât de mult încât capcanele rămâneau goale săptămâni întregi, vânătorii și-au îndreptat atenția către Crescătoria Înaripatului. Vasile a fost nevoit să treacă la paza cu câini, dar după ce câțiva dintre ei au fost otrăviți și doi indivizi veniți la furat de brebi tocmai din Șotrile s-au tăiat cu cuțitele și unul dintre ei a fost găsit fără suflare în curtea mănăstirii, starețul Ghenadie Pârvulescu a dat poruncă să fie desființată crescătoria. Aceasta se întâmpla în 1835, în vremea când singurii brebi din România rămăseseră cei din Brebu. Vasile Înaripatul s-a conformat. A desființat crescătoria, dar a păstrat circa 15 brebi, pe care i-a transferat într-un loc pe care nu l-a dezvăluit nimănui. A continuat să se ocupe de ei până în 1842, când, împovărat de ani, a trecut la cele veșnice, nu înainte de a-i transfera responsabilitatea creșterii brebilor unui fiu al satului pe nume Napoleon Pârvulescu, pictor mural școlit în Italia, de unde revenise în 1941 ca să restaureze pictura câtorva biserici, printre care și a celei de la Brebu. Fiind un om luminat, Pârvulescu a înțeles rapid importanța chestiunii brebilor și s-a angajat să ducă mai departe acțiunea Înaripatului, lucru pe care l-a și făcut până în 1890, cu un an înaintea morții. Numai că, fiind obligat să se ocupe și de restaurarea picturilor de la diverse mănăstiri, a trebuit să își ia un ajutor, pe care l-a ales dintre cei câțiva ucenici în ale picturii murale care se țineau după el necontenit. E vorba despre un anume Ernest, un băiat plin de zel, care dorea din tot sufletul să devină pictor bisericesc. Ucenicea la oricine era de acord să-l primească și studia cu aceeași râvnă și tehnica acuarelei și pictura murală și desenul în cărbune.

În anul 1900 a avut loc nunta lui Ernest Cocea cu Polina, născută Economu. Cei doi s-au stabilit la București, dar Ernest mergea săptămânal la Brebu, pentru a vedea ce se întâmplă cu crescătoria de castori. Micul animal dispăruse aproape cu desăvârșire din toată Europa și doar în Polonia și Norvegia se mai găseau câteva exemplare. Prețul unei blăni de breb crescuse enorm și bandiții ar fi fost gata de orice dacă ar fi știut de exemplarele de la Brebu. Dar secretul era bine păzit, cu ajutorul unor oameni ai locului care-și aduceau aminte cu respect de cel care fusese Vasile Înaripatul. În 1908, familia Cocea a plecat pentru o perioadă mai lungă la Brebu, împreună cu un văr al Polinei pe nume Ștefan Luchian, pictorul care avea să fie supranumit, peste ani, „poetul plastic al florilor”. La acea vreme, Luchian era binecunoscut în lumea artistică dar, din nefericire, era grav bolnav. Asta însă nu-l împiedica să picteze. Iată ce-i scria el de la Brebu unui amic mai tânăr, George Chirovici:

„Sunt două săptămâni de când mă aflu la Brebu... Sunt foarte mulțumit și lucrez cu atâta dragoste cum nu-mi aduc aminte să fi lucrat vreodată. Dar numai eu știu cu câtă greutate pot să înjgheb cîte un peisăjel. Drumurile sunt rele și lungi și sunt silit să le fac cu carul cu boi. Vezi și tu acum, cum îți vine după vreo trei ceasuri în căruță cu genunchii la gură. Când mă dau jos nu mai simt picioarele de amorțeală. Cred că e ultima încercare pe care o mai fac cu peisajele; e prea greu, prea peste puterile mele. Și ce lucruri frumoase; nu te mai saturi uitându-te la ele: mai ales pe lunca Doftanei, este o minune, nu altceva. Și locurile secrete unde mă duce Ernest, dar despre care nu am voie să vorbesc... Drumul până acolo mă zdrobește și dacă n-ar fi splendoarea naturii, care să mă mai învioreze, n-aș mai mișca.”

Nimeni nu a realizat că unul dintre locurile secrete despre care scria Luchian era cel în care creșteau ultimii brebi ai Europei, prin grija unui adevărat iubitor al Creației lui Dumnezeu, anume Ernest Cocea.

Din cele peste 20 de tablouri pictate la Brebu, Luchian a expus o parte în toamna aceluiași an, 1908, la Ateneu. Unul singur a fost cumpărat, cumpărătorul rămânând multă vreme necunoscut. Peste câțiva ani însă, pictorul Constantin Artachino, unul dintre membrii fondatori, alături de Luchian, ai societății „Tinerimea română”, sub auspiciile căreia se orgau expozițiile anuale de la Ateneu, a povestit, într-un cerc restrâns, ce se întâmplase. Un tinerel căruia abia ce-i mijise mustața se înființase la el în atelier, se prezentase cu numele Zambaccian și-i spusese că dorește să cumpere tabloul „Dimineață la Brebu” al lui Luchian în numele unui grup de persoane care doresc să nu-și dezvăluie identitățile, dar sunt dispuse să plătească prețul cerut cât mai repede. Artachino ceruse o sumă care i se părea destul de mare, pe care Zambaccian a acceptat-o pe loc. A doua zi, un om trimis de tânărul misterios a venit la Ateneu, s-a întâlnit cu Artachino, a plătit, a luat tabloul și dus a fost. Analizând semnătura de pe actul de vânzare, nu s-au putut identifica decât primele două litere ale numelui cumpărătorului: K și r.

În 1909, Ernest Cocea a fost vizitat de niște necunoscuți care i-au propus o afacere. Doreau să preia, contra unei sume importante, afacerea cu castori de la Brebu. N-avea rost să nege, știau tot ce se întâmplă. Fuseseră puși în alertă de un tablou al lui Luchian în care, pe marginea unei ape, se vedea ceva care semăna cu un breb. Cumpăraseră tabloul și, cu ajutorul unui zoolog foarte priceput, ajunseseră la concluzia că dincolo de orice îndoială, acolo chiar se vedea un breb. Aveau și scrisoarea trimisă de Luchian lui Chirovici și erau absolut convinși că „locurile secrete” la care se referea pictorul erau cele unde era ascunsă crescătoria. Străinii ofereau bani mulți, o sumă care ar fi tentat pe oricine.

Ernest le-a cerut timp de gândire. Le-a explicat că, într-adevăr, crescătoria există, dar că este foarte mică și scopul ei este ca specia brebilor să nu dispară. Și așa, de câte ori se înmulțesc peste măsură, unii dintre ei sunt eliberați dar nu supraviețuiesc mai mult de o săptămână.

S-a consultat cu Polina și cu cei doi brebeni care îl ajutau să îngrijească micile animale. Cu toții au fost de acord că o investiție importantă în crescătorie ar prinde bine. Doar că așa ceva nu se putea face fără știrea guvernului. Povestea părea cusută cu ață albă și, în cele din urmă, Ernest a respins oferta.

În 1916, Ștefan Luchian a murit. Familia Cocea a vândut casa din București, împreună cu cele câteva tablouri rămase de pe urma artistului și s-a mutat la Brebu. Acolo, Polina și Ernest și-au dedicat ultimii ani din viață unui număr de patru proiecte importante:

1.     Reîmpădurirea zonei dintre Brebu și Pietriceaua, de-a lungul Văii Lupului, cu stejari, pentru a face să renască vechea pădure formată din arbori pe care, conform cronicilor, „abia îi cuprindeau doi oameni”
2.    Repopularea cu brebi a întregii zone, de-a lungul râului Doftana, însoțită de înființarea unei poliții forestiere care să-i descurajeze pe braconieri.

3.      Amplasarea, în fața primăriei din Brebu a unei statui a lui Ștefan Luchian.

4.      Amplasarea, în curtea Mănăstirii din Brebu, a unei statui a lui Vasile Topală, zis Înaripatul.

Cu toate străduințele lor, niciunul dintre aceste proiecte nu a fost înfăptuit. Birocrația, interesele unora și altora, au făcut ca speranțele familiei Cocea să se năruie. Nu numai că nu s-a ridicat nicio statuie și nu a avut loc nicio împădurire, dar crescătoria de brebi a fost lăsată, după moartea, în 1949, a soților Cocea, în paragină. Bătrânii nu au mai avut cui transmite secretul care, de fapt, devenise cunoscut de multă lume din zonă. În special copiii aveau, printre locurile preferate de joacă, Brebenăria, cum numeau ei rezervația lui Vasile Înaripatul. Cu timpul, totul s-a transformat în legendă, pe care cine știe când și cum o mai amintea câte cineva pe la cârciumă.

Dar într-o bună zi a anului 1990, Maria Dilimoț din Pietriceaua, femeia devenită celebră pentru muzeul în care și-a transformat casa, în care ține și astăzi sute de obiecte care spun povestea satului românesc, Maria Dilimoț așadar, s-a suit în tren și s-a dus la București, unde nu s-a lăsat până nu a reușit să intre într-o audiență la consăteanul ei Gheorghe Bucșe, colonel de aviație, om cu foarte multe relații, pe care l-a convins s-o introducă la Ministrul Culturii, Andrei Pleșu. I-a vorbit cu mult patos domnului ministru despre valorile românești, tradiții, continuitate, respectul față de trecut, ba chiar și despre identitatea culturală, i-a povestit despre micul muzeu și i-a cerut sprijin pentru dezvoltarea ideii ei de dezvoltare rurală, pornind de la exploatarea moștenirii culturale etc etc. Printre altele, i-a amintit de Luchian, dar și de alți artiști care creaseră acolo, fie ei pictori sau scriitori: Nicolae Grigorescu, Vlahuță, Bolintineanu, Sava Henția.

Partea care l-a interesat cel mai tare pe domnul ministru a fost, din câte povestea ulterior o secretară care asistase la audiență, cea legată de Vasile Înaripatul și crescătoria lui de biberi, cum îi numea Andrei Pleșu.

‒        Am auzit că într-adevăr carnea de biber este delicioasă, ar fi spus ministrul. În secolul 18 se făceau din ei niște cârnați a căror rețetă s-a pierdut pe vecie. Hmmm, cu adevărat trebuie să fi fost o delicatesă de zile mari. Doamnă, vă mulțumesc pentru vizită. O să văd ce pot face pentru dumneavoastră și pentru Brebu.

Maria Dilimoț a plecat așa cum venise, dar cel puțin se simțea ușurată că problemele din Brebu ajunseseră la urechile ministrului culturii.

Contrar ideii generale că miniștrii sunt oameni care doar se promit că se implică, în realitate uitând ce-au promis imediat după ce-au făcut-o, chiar în acea zi Andrei Pleșu l-a sunat pe Valeriu Eugen Pop, omologul lui de la Mediu și l-a rugat în nume personal să se intereseze dacă pe undeva prin Europa mai sunt biberi și, în caz că da, ce s-ar putea face pentru ca ei să fie din nou aclimatizați în România. A primit răspuns după două zile: în Germania, mai precis în landul Bavaria, existau castori europeni, dar într-un număr destul de restrâns. Și da, se putea face o colaborare cu minsterul mediului din Germania, prin care nemții să ne aducă un număr de castori, care să fie eliberați într-o serie de puncte cheie și apoi să li se urmărească răspândirea. Pentru asta era nevoie de un studiu prealabil, despre care domnul ministru nu știa să spună cât costă și pe ce perioadă s-ar putea întinde.

În urma insistențelor aproape zilnice ale lui Pleșu, în bugetul pentru mediu aferent anului 1991 a fost prins și proiectul cu brebii, numiți oficial castori europeni. Studiul a fost scos la licitație, dar rezultatul a fost contestat de firmele care au pierdut-o și procesul s-a întins pe parcursul a trei ani, până în 1994, când ministru al mediului era Aurel Constantin Ilie, un om prea puțin interesat de soarta brebilor. Așa că după ce procesul s-a terminat, firma câștigătoare n-a fost pusă deloc sub presiune, ceea ce a amânat finalizarea studiului până în ianuarie 1998, când ministru al mediului devenise deja Sorin Frunzăverde.

Nici Frunzăverde nu era cine știe ce pasionat de reapariția brebului, dar, la rugămințile insistente ale lui Pleșu, care îi era amic, și-a contactat omologii germani și aceia, în numai o săptămână, au redactat un model de parteneriat prin care s-au angajat să livreze o primă tranșă de 21 de castori bavarezi și, mai mult, să urmărească împreună cu partenerii români modul în care vor evolua lucrurile.

Partea română a agreat memorandumul în 12 ianuarie 1998, dar nu l-a trimis părții germane decât în 15 aprilie, când ministrul mediului era deja, de două luni, Romică Tomescu. Între timp, nemții veniseră de mai multe ori în România și făcuseră propriul studiu asupra condițiilor de aclimatizare a castorului în țara noastră. Este de presupus că au făcut și anume presiuni pe cale diplomatică, pentru că totul se lungea incredibil de mult, așa că la data de 1 mai 2008, memorandumul a fost semnat, iar pe data de 11 mai, primii 21 de biberi au ajuns în România.

Până în 2003, din Germania au mai fost aduși 150 de brebi, care au fost eliberați în locuri strategice de pe râurile Olt, Mureș și Ialomița. Ca urmare, locuitorii din Brebu au strâns semnături pentru repopularea și a zonei lor cu brebi – mândria de altădată a localității. Datorită eforturilor conjugate ale unor asociații ecologiste, au avut succes și 11 brebi au fost eliberați în zona unde pe vremuri existase „Brebenăria” lui Vasile Înaripatul.

În 2011, brebul a fost semnalat în Delta Dunării.

Cât despre statuia lui Luchian, apar mereu promisiuni din partea politicienilor locali de la Brebu. Un consilier local, Ovidiu Matache, pentru a fi cât mai credibil, a susținut în fața alegătorilor că l-a contactat personal pe sculptorul Eugen Petri, cel care a realizat și bustul poetului Dan David de la Bertea și că a primit asigurări din partea lui că va face un Luchian desăvârșit, fără costuri prea mari. După ce a câștigat încă un mandat, Matache și-a uitat promisiunea. Și, după cum cum merg lucrurile, se pare că mai e mult până când brebenii vor avea, în comună, statuia lui Luchian și, cu atât mai puțin probabil, pe cea a lui Vasile Înaripatul.

Raul Sebastian Baz