Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (4)

Nu mi-a trebuit mult să-l găsesc pe covertă pe fugarul atât de grăbit. Stătea culcat pe deckchair-ul lui şi citea. Înainte de a mă apropia de el, am profitat de ocazie ca să-l privesc. Capul cu trăsături ascuţite se rezema pe perne într-o atitudine de uşoară oboseală; din nou, m-a surprins mai ales paloarea stranie a obrazului relativ tânăr, al cărui păr complet alb îi încadra tâmplele. Aveam, nu ştiu de ce, impresia că acest om trebuie să fi îmbătrânit brusc. Abia m-am apropiat, că el s-a şi ridicat politicos şi s-a prezentat cu un nume ce mi-era cunoscut ca al unei vechi familii austriece foarte de vază. Mi-am amintit că cineva cu numele acesta făcuse parte din cel mai apropiat cerc de prieteni ai lui Schubert şi că unul dintre medicii particulari ai bătrânului împărat descindea din aceeaşi familie. 

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (3)

A doua zi, micul nostru grup era prezent la ora fixată. Locul de la mijloc, în faţa maestrului, a fost rezervat, bineînţeles, lui Mac Connor, care îşi descărca nervozitatea aprinzând una după alta ţigări de foi groase şi uitându-se mereu agitat la ceas. Dar campionul mondial s-a lăsat aşteptat mai mult de zece minute, ceea ce, după povestirile prietenului meu, eu şi bănuisem că se va întâmpla — fapt care de altminteri a dat apariţiei lui şi mai multă importanţă. Calm şi nepăsător, a păşit spre masă. Fără să se prezinte — „ştiţi prea bine cine sunt, iar cine sunteţi voi nu mă interesează”, părea să spună cu această lipsă de politeţe — a şi început să organizeze jocul, sec şi profesional. Cum acolo, pe vas, un simultan era imposibil din lipsă de table de şah, el a propus ca noi să jucăm cu toţii împotriva lui. După fiecare mişcare, ca să nu tulbure consfătuirile noastre, avea să se retragă la o altă masă, într-un ungher al încăperii. Îndată ce vom fi executat contramişcarea, avem să ciocănim linguriţa de un pahar căci din păcate nu aveam la îndemână un clopoţel de masă. Pentru o mişcare propunea un maximum de zece minute, dacă nu aveam nimic de obiectat. Bineînţeles, am primit toate propunerile, ca nişte şcolari ascultători. Alegerea culorii i-a atribuit lui Czentovic negrul. În picioare încă, a executat întâia mişcare, şi s-a întors apoi îndată la locul convenit, unde, rezemat nepăsător, răsfoia o revistă ilustrată.

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (2)

Cele povestite de prietenul meu îmi treziră o curiozitate deosebită. Monomanii, oamenii prizonieri ai unei singure idei, m-au intrigat întreaga viaţă, căci un spirit cu cât e mai limitat, cu atât este pe de altă parte mai aproape de infinit. Tocmai oamenii aceştia, aparent solitari, îşi construiesc, ca termitele, cu materia lor specială, o ciudată şi absolut unică lume în miniatură. Aşa încât nu mi-am ascuns intenţia de a studia sub lupă — în timpul celor douăsprezece zile cât avea să dureze călătoria până la Rio — pe acest curios specimen de intelectual unilateral.

Dar prietenul meu m-a prevenit:

Celebra nuvela "Sah" a lui Stefan Zweig (1)

     Pe marele vapor de pasageri care urma să plece la miezul nopţii din New York spre Buenos Aires, domneau activitatea şi agitaţia ultimului ceas. Oaspeţi de pe uscat se îmbulzeau să-şi ia rămas bun de la prietenii lor, băieţi de la telegraf cu şapca pe o ureche se repezeau prin saloane Strigând nume, se cărau geamantane şi flori, copii alergau curioşi pe scări în sus şi jos, în timp ce orchestra cânta neclintită pentru deck-show. Pe punte, puţin mai la o parte, stăteam de vorbă cu un cunoscut, când două, trei fulgerări scăpărară foarte aproape de noi — probabil vreun personaj important fusese intervievat şi fotografiat de reporteri în clipa plecării. Prietenul meu privi într-acolo şi zâmbi. 

     — Aveţi aici pe bord o pasăre rară, pe Czentovic.

Şi, citindu-mi pe obraz că nu pricepusem, îmi explică:

O impresionanta poveste a lui Stefan Zweig

Colecţia invizibilă

(Un episod din inflaţia germană)

La a doua staţie după Dresda, în compartimentul nostru se urcă un domn vârstnic, care salută politicos şi apoi înclină capul privindu-mă încă o dată ca pe un bun cunoscut. În prima clipă nu l-am recunoscut; dar abia îşi rosti numele cu un uşor surâs, şi mi-am adus aminte numaidecât; era unul dintre cei mai de vază anticari din Berlin, la care adesea în timp de pace frunzăream şi cumpăram vechi cărţi de artă şi autografe. Am vorbit apoi de lucruri indiferente. Deodată, spuse fără nicio legătură: