Solaris (14)

 SUCCESUL

Următoarele trei săptămâni s-au scurs de parcă ar fi fost una şi aceeaşi zi care se repeta neîncetat. Jaluzelele ferestrelor coborau şi se ridicau, noaptea mă târam de la un coşmar la altul, iar dimineaţa ne sculam şi începea jocul, dar era oare un joc? Mă prefăceam că sunt calm, iar Harey mima şi ea calmul. Această înţelegere tacită, conştiinţa faptului că ne înşelam reciproc, devenise ultima noastră evaziune, fiindcă vorbeam mult despre felul în care vom trăi pe Pământ; visam să ne stabilim nu departe de o metropolă şi niciodată să nu mai părăsim cerul albastru şi copacii verzi. Închipuiam împreună interiorul viitoarei noastre locuinţe şi înfăţişarea grădinii, ba chiar ne contraziceam cu privire la unele amănunte... cum va fi gardul viu... cum va fi banca... Credeam eu oare fie numai o clipă în toate aceste proiecte? Nicidecum. Ştiam că toate sunt imposibile. Eram conştient că nu se vor realiza. Chiar dacă Harey, vie fiind, ar fi reuşit să părăsească staţia, tot ar fi fost zadarnic; pe Pământ poate să aterizeze doar un om, iar omul nu-i altceva decât documentele lui. Primul control ar fi pus capăt acestei escapade. Încercarea de a o identifica ne-ar fi despărţit de la început, ceea ce ar fi trădat-o imediat. Staţia era singurul loc unde puteam trăi împreună. Oare Harey ştia asta? Desigur. Îi spusese cineva? În lumina tuturor celor întâmplate, probabil că da.

       Într-o noapte am auzit ca prin vis că Harey se scoală tiptil. Am vrut s-o îmbrăţişez. Doar tăcând şi numai în întuneric puteam redeveni liberi, în momentele de uitare totală, pe care disperarea ce ne-mpresura de pretutindeni le făcea să fie o fulgurantă suspendare a torturii. Nu observase probabil că m-am deşteptat. Înainte să-i fi apucat mâna, a coborât din pat. Am auzit, trezit numai pe jumătate, lipăitul paşilor desculţi. M-a cuprins o teamă nedefinită.

—  Harey? am şoptit. Voiam să strig, dar nu îndrăzneam. M-am aşezat pe pat. Uşa ce ducea spre coridor era uşor întredeschisă. O dungă subţire de lumină tăia în diagonală cabina. Mi se părea că aud voci înăbuşite. Vorbea cu cineva? Cu cine?

Am sărit din pat, dar m-a cuprins o spaimă atât de teribilă încât picioarele refuzau să mă asculte. Am rămas locului o clipă, trăgând cu urechea. Era linişte. M-am târât încet până la pat. Îmi percepeam pulsul ce-mi izbea cu putere în cap. Am început să număr. La 1 000 m-am întrerupt, uşa s-a deschis fără zgomot, Harey s-a strecurat înăuntru şi a înmărmurit de parcă ar fi fost atentă la respiraţia mea; m-am străduit să mi-o fac egală şi calmă.

—  Kris...? a şoptit încetişor. N-am răspuns. S-a strecurat repede în pat. O simţeam întinsă lângă mine şi am stat alături de ea neclintit, fără să ştiu câtă vreme. Încercam să-mi formulez întrebările, dar cu cât trecea mai mult timp, cu atât îmi dădeam mai bine seama că nu eu voi rosti primul cuvânt. După un timp oarecare, poate după o oră, am adormit.

Dimineaţa era la fel ca întotdeauna. Mă uitam bănuitor la Harey. După-masă, stăteam alături în faţa ferestrei curbate, după al cărei geam se scurgeau nori joşi, stacojii. Staţia trecea printre ei ca o navă. Harey citea o carte, iar eu zăceam în acea stare de prostraţie, care devenise pentru mine singura relaxare.

Am observat că, înclinându-mi capul într-un anumit mod, pot vedea în fereastră imaginea noastră reflectată, străvezie, dar clară. Am coborât mâna de pe spătarul scaunului. Cu o privire piezişă, Harey (am observat în reflexul geamului) s-a asigurat că ochii îmi sunt aţintiţi asupra oceanului; atunci, aplecându-se iute, şi-a pus buzele pe spătar, chiar în locul de pe care abia îmi retrăsesem mâna. Am rămas înţepenit în atitudinea aceea nefirească, iar Harey şi-a lăsat din nou privirea pe carte.

—   Harey, am rostit încet. Unde ai fost astă-noapte?

—   Astă-noapte?

—   Da.

—   Ai... ai visat ceva, Kris. N-am fost nicăieri.

—   Nu?

—   Pesemne ţi s-a părut în vis...

—   Se poate, am zis. Da, este posibil să fi visat...

Seara, când ne-am dus la culcare, am început din nou să vorbesc despre călătoria noastră, despre întoarcerea pe Pământ.

—   Ah, nu vreau să mai aud poveştile astea, a spus. Taci, Kris! Ştii doar...

—   Ce?

—   Nimic.

Când ne-am întins în pat, mi-a spus că-i e sete.

—  Acolo, pe masă, este un pahar cu suc. Dă-mi-l, te rog. A băut pe jumătate, iar restul mi 1-a oferit mie. N-aveam însă chef să beau. În sănătatea mea, a zâmbit.

Am înghiţit sucul acela şi am avut impresia că este cam sărat; dar n-am acordat faptului prea multă atenţie.

—   Dacă nu vrei să vorbim despre Pământ, atunci despre ce să vorbim? am întrebat-o, când a stins lumina.

—   Dacă n-aş mai exista eu, te-ai căsători?

—   Nu.

—   Niciodată?

—   Niciodată.

—   De ce?

—   Nu ştiu. Zece ani am fost singur şi nu m-am căsătorit... Să nu mai vorbim despre asta, dragă.

Capul îmi vâjâia ca şi cum aş fi băut o sticlă cu vin.

—   Să nu vorbim? Ba, dimpotrivă, să vorbim. Dar dacă te-aş ruga?

—   Să mă căsătoresc? E absurd, Harey! N-am nevoie de nimeni în afară de tine.

S-a aplecat deasupra mea. Îi simţeam pe buze respiraţia, m-a cuprins tare în braţele ei; somnolenţa copleşitoare ce mă cuprinsese mi-a pierit brusc.

—   Spune-o şi altfel.

—   Te iubesc.

Şi-a izbit fruntea de umărul meu, i-am simţit tremurul pleoapelor grele şi umezeala lacrimilor.

—   Harey, ce ai?

—   Nimic. Nimic. Nimic... îngâna tot mai încet.

Încercam să deschid ochii, dar ei mi se închideau singuri. Nici nu ştiu când am adormit.

M-au trezit zorile roşii. Ţeasta mi-o simţeam de plumb, iar gâtul înţepenit, ca şi cum toate vertebrele mi-ar fi devenit un singur os. Limba aspră şi coclită mi se mişca anevoie în gură. Probabil că m-am intoxicat cu ceva, mi-am zis, abia urnindu-mi capul. Mi-am întins mâna spre Harey, dar n-am întâlnit decât cearşaful rece. Am sărit în picioare.

Patul era gol, cabina — pustie... Soarele se reflecta pe geam, multiplicându-se în discuri roşii. Arătam desigur foarte comic, căci de la primii paşi m-am poticnit ca beat. Sprijinindu- mă de obiectele din cale, am ajuns cu greu la dulap. În baie nu era nimeni, pe coridor de asemenea. Nici în laborator nu se vedea ţipenie...

—  Harey!!! am urlat la mijlocul culoarului, vâslindu-mi în neştire braţele. Harey..., am strigat răguşit încă o dată, de data aceasta începând să-nţeleg.

Nu mai ţin minte exact ce s-a petrecut. Cred că am gonit aproape despuiat prin întreaga staţie. Îmi aduc aminte că am intrat până şi în hala frigorifică. Ajungând la ultima dintre magazii, m-am apucat să bat cu pumnii în uşa închisă; e posibil să fi fost pe acolo de mai multe ori la rând. Mă împleticeam pe scările care duduiau sub paşii mei, cădeam, mă ridicam şi din nou o luam bezmetic la fugă. În cele din urmă, am ajuns la poarta dublă, blindată, îndărătul căreia se afla ieşirea spre exterior. M-am opintit cu toate puterile şi, strigând, m-am rugat să fie doar un vis. Dar cineva se afla de câtăva vreme lângă mine, apucându-mă mereu şi trăgându-mă undeva.

Cu cămaşa udă de o sudoare glacială, cu părul în şuviţe lipite, cu nările şi limba arse de alcool, m-am pomenit în micul laborator, pe ceva rece, metalic, iar Snaut, îmbrăcat cu aceiaşi pantaloni mânjiţi, cotrobăia prin dulapul cu medicamente, răsturnând instrumente şi sticlărie, care făceau un zgomot iritant.

Deodată l-am văzut încovoiat deasupra-mi; privirile lui mă cercetau atent.

—   Unde este ea? am întrebat.

—   Nu mai este.

—   Dar... dar... unde-i Harey...?

—  Nu mai există Harey, a rostit încet, desluşit, apropiindu-şi faţa de a mea, ca şi cum m-ar fi pocnit, iar acum urmărea efectul...

—  Se va întoarce... am şoptit, închizând ochii. Şi pentru prima oară nu-mi mai era frică de întoarcerea ei. Nu-mi era teamă de întoarcerea spectrului. Nici nu înţelegeam cum putuse cândva să-mi fie frică.

—   Ia asta.

Mi-a întins un pahar cu un lichid cald. Am privit paharul şi, brusc, i-am zvârlit întregul conţinut în obraz.

S-a dat înapoi, ştergându-şi ochii. Când i-a deschis, stăteam călare pe el. Era atât de mic!

—   Tu eşti ăla! am strigat.

—   Ce vrei să spui?

—  Nu te prefă, ştii foarte bine despre ce-i vorba. Tu ai vorbit cu ea noaptea trecută! Şi i- ai spus să-mi dea un somnifer. Ce-ai făcut cu ea! Zi!!!

A căutat ceva în buzunarul de la piept. A scos un plic şifonat. I l-am smuls din mână. Era lipit. Deasupra nu era scris nimic. L-am rupt. Dinăuntru a căzut o foaie împăturită. Un scris mare, puţin cam copilăresc, în rânduri inegale. L-am recunoscut.

„Iubitule, eu l-am rugat. El a fost bun cu mine. E îngrozitor că a trebuit să te mint, dar n-a fost cu putinţă altminteri. Împlineşte-mi o ultimă dorinţă: ascultă-l şi nu-ţi fă nici un rău. Pentru mine tu ai fost totul”.

Dedesubt se afla un cuvânt şters. Am reuşit să-l descifrez: „Harey” scria; alături se mai vedea o literă (asemănătoare lui H sau K) preschimbată în pată. Am recitit o dată şi încă o dată şi din nou. Mă trezisem de tot, dar durerea era atât de cumplită încât nu puteam nici măcar să gem, să scot vreun cuvânt. Într-un târziu am îngăimat:

—    Cum? Cum?

—    Mai târziu, Kelvin. Ţine-ţi firea!

—    Mi-o ţin. Dar vorbeşte. Cum?

—    Prin anihilare.

—    Cum se poate? am tresărit. Aparatul doar nu era...?!

—   Aparatul Roche nu era adecvat. Sartorius a construit însă un altul, un destabilizator special, de gabarit redus... Acţionează pe o rază de numai câţiva metri.

—    Şi ce s-a întâmplat cu ea...?

—    A dispărut. O străfulgerare... şi un suflu, ca o adiere. Un suflu. Nimic mai mult.

—    Zici că acţiona pe o rază restrânsă?

—    Da, pentru un aparat mai mare n-aveam suficiente resurse.

Deodată pereţii au început parcă să se năruiască peste mine. Am închis ochii.

—    Doamne... ea... se va-ntoarce, se va-ntoarce...

—    Nu.

—    Cum să nu...?

—   Nu, Kelvin. Mai ţii minte acele spume ce se-nălţau spre cer? De atunci n-au mai revenit.

—    Nu?

—    Nu.

—    Ai ucis-o, am spus încet.

—    Da. Tu... În locul meu... n-ai fi făcut-o?

M-am sculat şi am început să măsor tot mai repede încăperea. Nouă paşi. Întoarcere. Nouă paşi...

M-am oprit în faţa lui Snaut:

—   Ascultă! Să prezentăm un raport. Cerem legătura directă cu Consiliul. Le comunicăm totul, iar ei îşi vor da încuviinţarea. Nu se poate să nu şi-o dea. Solaris va fi exclus din prevederile Convenţiei celor patru. Orice mijloc va deveni permis. Vom aduce generatoarele de antimaterie. Crezi că există ceva care să reziste antimateriei? Nu există nimic! Nimic! Nimic! am strigat triumfător, orbit de lacrimi.

—    Vrei să-l distrugi? zise. De ce?

—    Ieşi! Lasă-mă!

—    Nu voi pleca.

—   Snaut! îl priveam în ochi. „Nu” parcă îmi spunea, clătinându-şi capul. Ce vrei? m-am răstit. Ce mai vrei de la mine?

S-a îndreptat spre masă.

—   Bine. Să facem un raport. M-am întors şi iar am început să umblu agitat prin cabină. Așază-te!

—    Dă-mi pace!

—    Sunt două probleme. Prima se referă la fapte. A doua — la propunerile noastre.

—    Acum... acum să vorbim despre ele?

—    Da, acum.

—    Nu vreau, înţelegi? Nu mă mai interesează nimic.

—   Ultima comunicare am trimis-o înaintea morţii lui Gibarian. Au trecut de-atunci mai bine de două luni. Trebuie să relatăm exact desfăşurarea apariţiilor...

L-am apucat de braţ.

—    Dar nu-ncetezi odată?

—    Mă poţi şi bate, a spus, dar tot n-ai să mă-mpiedici să vorbesc.

I-am dat drumul.

—    Fă ce vrei.

—    Chestiunea e că Sartorius va-ncerca să ascundă unele lucruri. Sunt aproape sigur.

—    Tu însă nu?

—    Nu. De acum înainte nu. Fiindcă nu-i numai o cauză a noastră. E vorba, ştii despre ce este vorba. Oceanul a manifestat o acţiune raţională. Are capacitatea, pe care noi n-o avem, să sintetizeze organismele cele mai complexe. Cunoaşte alcătuirea, microstructura, metabolismul trupurilor noastre...

—  Bine, am spus. De ce te-ai întrerupt? Ba chiar a efectuat asupra noastră... serii întregi... de experienţe... vivisecţii psihice, bazându-se pe cunoştinţele furate din capetele noastre, dar fără să ţină seama de ţelul spre care tindem.

—  Tu nu porneşti de la fapte, Kelvin, ci doar emiţi o ipoteză. Într-un anumit sens, oceanul ţinea totuşi seama de ceea ce dorea tăinuita firidă a minţilor noastre. „Oaspeţii” noştri poate întruchipau nişte... daruri...

—   Daruri! O, Doamne!

Am izbucnit într-un râs spasmodic.

—  Încetează! a strigat, apucându-mă de mână. I-am înşfăcat degetele, strângându-i-le tot mai puternic, până când oasele au început să-i trosnească. Mă privea ţintă cu ochii mijiţi. I-am dat drumul şi m-am retras într-un colţ.

Întors cu faţa la perete, am spus:

—   Voi încerca să nu disper.

—   Asta-i prea puţin important. Ce vom cere?

—   Gândeşte-te tu. Eu nu pot acum. Ea a mai spus ceva înainte de...?

—   Nu. Nimic. Acum însă cred că a apărut o şansă.

—   O şansă? Ce fel de şansă? În ce privinţă? Ah... am adăugat mai încet, privindu-l în ochi, fiindcă brusc am înţeles. Contactul? Din nou Contactul? Oare prea puţin am... chiar şi tu, tu însuţi... Întregul nostru ospiciu... Contact? Nu, nu, nu! Fără mine!

—  De ce? a întrebat cu un calm desăvârşit. Kelvin, tu stărui mereu să-l consideri drept om. Îl urăşti.

—   Tu însă nu...? am izbucnit.

—    Nu, Kelvin. El este orb...

—    Orb? am repetat, necrezându-mi urechilor.

—    În accepţiunea noastră, fireşte, căci pentru el suntem altfel decât ne vedem noi, care ne cunoaştem ca indivizi prin înfăţişarea feţei, a trupului. Pentru el toate astea sunt străvezii ca aerul. Doar ne-a pătruns până în creieri.

—   Foarte bine. Dar ce vrei în definitiv? Încotro tinzi? Dacă a reuşit să dea viată, să creeze un om care nu există în afara memoriei mele... şi încă în aşa fel încât ochii, mişcările, glasul... glasul...

—   Zi mai departe! continuă, auzi!!!

—   Zic... zic... Da. Prin urmare... glasul... nu reiese că el poate citi în noi ca-ntr-o carte? Pricepi ce vreau să spun?

—   Da. Dacă ar vrea, s-ar putea şi înţelege cu noi...

—   Fireşte. Nu este oare evident?

—   Nu. Câtuşi de puţin. Numai reţeta de producţie ne-a putut-o lua, reţeta care nu-i alcătuită din cuvinte. Ca înregistrare persistentă a memoriei, ea implică o structură proteică pe care o întâlnim şi în bănuţul unui ou. Acolo, în creier, nu există nici cuvinte, nici sentimente; amintirile omului nu sunt decât imagini înscrise prin limbajul acizilor nucleici în cristale macrocelulare asincrone. Aşadar, el a luat din noi amprentele cele mai pregnante, impresiunile cele mai tăinuite, cele mai profund gravate. Înţelegi? N-avea însă deloc nevoie să ştie ce-nseamnă pentru noi toate astea. Presupune că am cunoaşte arhitectura unei simetriade, materialele, procedeele-i de construcţie. Am fi atunci în stare să creăm şi noi una, dar, zvârlind-o în ocean, tot n-am înţelege la ce serveşte, ce reprezintă ea pentru el...

—  Da, este posibil, am spus. Da, e posibil. În acest caz, poate că el... poate că nici n-a vrut să ne facă rău, să ne strivească. Nu-i deloc exclus... Poate că neintenţionat... Buzele au început să-mi tremure.

—   Kelvin!

—   Da, da. Bine. Nu-i nimic. Tu eşti bun. Şi el este la fel. Toţi sunt buni. Dar de ce? Explică-mi! De ce? De ce ai făcut asta? Ce i-ai spus?

—   Adevărul.

—   Adevărul, adevărul! Dar de ce?

—   Ştii prea bine de ce. Să plecăm acum. Vom scrie raportul. Vino!

—   Aşteaptă. Ce vrei la urma urmei? Doar nu intenţionezi să rămâi pe staţie...?

— Ba da, chiar asta vreau: să rămân.

Solaris1