Ispravile lui Pacala (5)

Fluierul

Zorile-nroşit-au bolta, şi Păcală tot mai suie,

Prin desimea de mesteceni şi de brazi, pe-o cărăruie.

Suie gâfâind, cu sacul de tămâie la spinare.

Hoţii au rămas departe, contenind a lor strigare.

Dară fraţii cei doi, unde-s?... Când la fugă mi-o tuliră,

Încărcaţi de bani şi scule, ei pe alt drum nimeriră.

Ispravile lui Pacala (4)

Fuga

Noaptea coperea-ntreg satul cu mantaua-i înstelată

Şi se odihnea, prin case, lumea-n visuri cufundată.

Numai fraţii n-aveau tihnă... se găteau de lungă cale.

— Sec noroc avurăm, Doamne! Sec! ziceau cei doi, cu jale.

Cum să părăsim, măi frate, cum? atâta bogăţie.

În bănet ei îşi vârâră mâinile cu lăcomie,

Îndesară prin şerpare cât putut-au îndesa.

Iar Păcală? El plecat-a făr’ să ia... nici o para!

Ispravile lui Pacala (3)

Împărţirea comorii

Seara, cum ajunge-acasă, banii-n palmă-i zăngăneşte:

— Iată preţul văcuşoarei, o leţcaie nu-mi lipseşte!

Fraţii-i, când văzură-n mână-i aurul, se minunară,

Dar de unde, cum şi ce fel, deocamdată nu-ntrebară.

Ziua următoare însă, când se lumina de zori,

Nici nu s-a sculat Păcală, hai la el nerăbdători:

— Ian ascultă, frăţioare! Cum se poate-aşa minune?

Un stejar să-ţi dea pe vacă bani de aur? Fii bun, spune!

Că de-aseară pân-acuma n-a fost chip să aţipim,

Nici cât ai clipi din gene!... tot la asta ne gândim.

Ispravile lui Pacala (2)

Vânzarea

Scoală-te din somn, băiete, când de ziuă s-a crăpat,

Du la iarbă pe Joiana, să ţi-o duci la adăpat!...

Uite-o! vrea să intre-n holdă... n-o lăsa la grâu... aleargă!

Noaptea: vezi, din bătătură, vrun om rău să nu ţi-o şteargă!

Trebuia, şi zi şi noapte, slugă, păzitor să-i fie.

Nu era făcut el însă după d-astea să se ţie!

“Să mă zbucium eu atâta, pentr-o vacă?... Până când?...

Şi de ce, la urma urmei?... Ia mai bine hai s-o vând!

Să mă scap!...”

Aşa Păcală, hotărându-se-ntr-o zi,

Îşi luă de funie vaca, şi-nspre târg cu ea porni.

Ispravile lui Pacala (1)

Moştenirea

Nu azi, nici ieri, hei! de-atuncea, ap-a curs pe Olt cam multă!

(Sănătate, de la Domnul, celor care mă ascultă!)

Undeva, p-aici, sub cerul scumpei noastre Românii,

într-un sat, trăia — se zice — un moşneag, ce-avea trei fii.

Cei mai vârstnici, de! ca lumea! când mai buni şi când mai răi,

Când mai dezgheţaţi la minte, când mai proşti, sărman de ei.

Cel mic însă... altă fire! Suflet bun, dar mult poznaş.

Ca să facă el vreun lucru, cum se făptuieşte, aş!

Toate le făcea sucite şi pe dos, de te-ncruceai.

Un nătâng, un gură-cască îţi părea — când îl vedeai.

Îi ieşeau la capăt însă toate-aşa de minunat,

Că, de fapta-i săvârşită, locului stăteai mirat.