Intai a murit un copil, sfasiat de caini intr-un parc bucurestean. Paznicul parcului a primit amenda pentru ca nu avea atestat. Nimeni din primaria lui Oprescu nu a platit cu functia. Aceiasi oameni, in frunte cu primarul general, conduc primaria, invart sutele de milioane ale bugetului, fac declaratii in limba de lemn pe care sigur ca n-au uitat-o, ca doar si-au petrecut cea mai mare parte a vietii sub Ceausescu.
Un blog pentru linistea adultilor
Totalul afișărilor de pagină
Se afișează postările cu eticheta Raed Arafat. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta Raed Arafat. Afișați toate postările
miercuri, 22 ianuarie 2014
Tapi ispasitori
Publicat de
Raul Sebastian Baz
la
13:06
Etichete:
Adrian Iovan,
Antonescu,
Basescu,
Boc,
Ceausescu,
Emil Constantinescu,
Hurezeanu,
Ion Iliescu,
Mariana Campeanu,
Mihaela Radulescu,
Oprescu,
Ponta,
Radu Stroe,
Radu Tudor,
Raed Arafat,
SMURD
sâmbătă, 1 decembrie 2012
Sărbătoarea națională
Aud şi văd tot felul de oameni spunând că se mândresc că sunt români. Mai cu seamă azi, de sărbătoarea naţională, la toate posturile de televiziune apar domni şi doamne care rostesc vorbele astea - ce-i drept, nu chiar cu fluență, întrucât mai trebuie să şi înghită cârnaţii care sfârâie pe grătarele din spate, încinse de primarii care se mândresc şi ei că sunt români. Practic, mândria naţională este scoasă din când în când de la naftalină şi agitată prin faţa camerelor de luat vederi, dar nu ştiu cum se face că asta se întâmplă întotdeauna exact atunci când gâlgâie vinul şi sfârâie cârnaţii. Te duce gândul că oamenii nu rostesc fraza completă, care ar fi „sunt mândru că sunt român, pentru că înfulec şi torn în mine ca un spart, pe gratis”.
miercuri, 18 ianuarie 2012
La doctor
Apropo de doctori, că tot se vânzoleşte ţara plecând de la unul dintre ei - Raed Arafat, mi-am amintit de un astfel de domn, lucrător la spitalul de copii din Timişoara, arab şi el. Anul trecut, prin mai-iunie, Maria se tot plângea că are nişte dureri la gleznă. Căzuse destul de rău cu câteva luni înainte, dar stătuse cu piciorul imobilizat şi problemele păreau rezolvate. Aşa că revenirea durerilor, chiar dacă uşoare, mi se părea că necesită un consult. Mi-am scos fetiţa de la şcoală şi m-am dus la spital. Acolo, dezastru: sala de aşteptare arhiplină, oameni pe coridoare, prin toate colţurile, mă mir că nu erau şi pe tavan. Nu exista o ordine, o programare, se îmbulzeau cu toţii şi strigau, aşa că doctorului nu-i rămânea decât să îi ia pe cei mai apropiaţi de uşă. Am fugit mâncând pământul de acolo şi am zis că mergem să căutăm o clinică privată.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)