Paianjenul si pomul inflorit

Singurul sentiment autentic pe care il poate incerca omul constient este spaima. Privesti un pom inflorit si spui: "ce frumusete!", dar daca ai fi constient te-ai ingrozi, fiindca ti-ai da seama ca in realitate nu stii ce este cu pomul acela. Gandeste-te la un copil care vede pe un perete un paianjen veninos si agresiv. Copilul nu stie ce e cu paianjenul, asa ca se duce si vrea sa-l atinga, dar este muscat. Tu, care te extaziezi in fata pomului inflorit, esti precum acel copil: nu stii nimic despre pom, nu stii daca nu cumva, intr-o buna zi, nu ar putea sa-si intinda crengile catre tine si sa te insface. 

Frumusetea inutila

Generatii intregi de elevi au iubit-o pe mama. Nu am auzit pe nimeni, niciodata, vorbind-o de rau. Pe toti i-a inteles, pe toti i-a ajutat, pe toti i-a facut sa citeasca, sa inteleaga... Dar ce folos... Implinirea ei nu a fost sa fie ca profesor. Ea ar fi vrut mult mai mult decat sa fie iubita de elevi. Ar fi vrut sa fiu eu cel care o iubeste, care o pretuieste si care ii calca pe urme. Dar n-a stiut sa vada ca prea multa dragoste sufoca, n-a inteles ca un baiat de 15 ani are nevoie de mai mult decat de o biblioteca. A vrut sa faca din mine omul perfect si asta s-a intors impotriva ei, pentru ca eu n-am priceput decat ca nu sunt lasat sa fiu eu insumi.

Mama...un suflet frumos. La ce foloseste frumusetea? ma intreb acum... 

La ce foloseste frumusetea unei flori daca ea nu este privita de nimeni? Nu exista frumusete in sine, ea are nevoie de privitori. Dar la ce bun pentru cel frumos sa se stie admirat de oricine in afara de persoana pe care el o iubeste?