Sinuciderea ca metoda de diferentiere a formelor de relief

Oamenii care locuiesc în vecinătatea mării se sinucid mai uşor decât cei de la poalele munţilor înalţi. Când iau hotărârea să o facă, e adevărat, şi unii şi ceilalţi se gândesc la un singur lucru: copiii lor, care vor rămâne singuri. Dar singurătatea e de multe feluri şi nimeni nu se teme de ea pentru ea însăşi. Fiecare se teme de un anume fel de singurătate. Unii se tem de întuneric – forma supremă a singurătăţii, alţii de imposibilitatea comunicării – consecinţă directă a înţelegerii. Singurul care nu se teme este Dumnezeu – cel prin excelenţă singur, dar el trăieşte şi lângă mare şi departe de ea, şi pe vârfurile inaccesibile ale munţilor şi în centrul geometric al deşertului. El trăieşte peste tot, adică nicăieri şi asta îl aruncă în plin paradox al omnipotenţei, pentru că el nu poate cunoaşte frica. Dar Dumnezeu nu se poate nici sinucide, precum oamenii din vecinătatea mării, sau a munţilor înalţi.

Sinuciderea ca forma de manifestare a bucuriei

Ma gandesc adesea la ciudatenia unor obiceiuri pe care le au romanii. Spre exemplu, obiceiul de a bea mult. Practic, de cate ori doi amici se intalnesc, se apuca sa bea in cinstea revederii. Daca ar fi sa traduc treaba asta, ar suna cam asa: "noi doi nu ne-am mai vazut demult, asa ca, pentru a ne manifesta bucuria, hai sa ne sinucidem putin". Pentru ca, dupa cum stie toata lumea, bautura distruge niste celule, niste functii, etc, adica imputineaza omul si asta inseamna un pas in plus in directia mortii. Cine bea sistematic, moare mai devreme. Iar daca nu moare, isi ucide, cel putin, sufletul. Oricum am da-o, cheful ala romanesc la care omul bea litri si litri de vin, este ucigator. Ei bine, cu toate astea, cand ne intalnim ne imbatam. Nu am intalnit, desi sunt sigur ca exista, cazuri in care doi romani se regasesc si, in loc sa se imbete, se duc la plimbare ca sa stea de vorba.

Sinuciderea copiilor

Din cand in cand, apar in presa stiri cu copii care s-au sinucis. Motivele sunt din cele mai variate: unii se sinucid de dorul mamei plecate la munca in strainatate, altii de frica tatalui care-i terorizeaza, altii din cauza ca au luat note proaste, ori pentru ca au fost parasiti de fata pe care o iubeau etc. Daca ne gandim bine, majoritatea acestor motive sunt slabe. Mama vine inapoi din Spania, notele proaste nu inseamna absolut nimic - peste numai cativa ani nu o sa te mai intrebe nimeni cat ai luat la chimie, fete sunt destule, etc.

A doua zi dupa

Mitul lui Sisif - cartea lui Albert Camus - lanseaza o ipoteza ingrijoratoare: singura interogatie cu adevarat importanta este daca viata merita sau nu sa fie traita. Iata cum spune Camus:

Nu există decât o problemă filosofică cu adevărat importantă: sinuciderea. A hotărî dacă viaţa merită sau nu să fie trăită înseamnă a răspunde la problema fundamentală a filosofiei. Restul, dacă lumea are trei dimensiuni, dacă spiritul are nouă sau douăsprezece categorii, vine după aceea. Acestea sunt doar jocuri; dar mai întâi trebuie să răspunzi.

Albert Camus