Dă-mi mâna, repede, trebuie să plecăm -
un fluture mi-a adus mesajul pe care-l aştept
de la-nceput, de când
mi-ai spus întâia oară
că nimeni nu poate trăi decât în sine însuşi:
în Poiana cu Flori se pare că s-a deschis
în sfârşit, un loc pentru degustarea adevărului
că doi înseamnă mai mult decât unu lângă unu.
să facem din momentul acesta un mic început -
ne vom împleti degetele, vom alerga spre pădure
şi poate că preţ de o
clipă ni se va părea
că prin falange ni se scurge un fluid
care nu este sângele niciunuia dintre noi.
Acolo, în Poiana cu Flori, ne aşteaptă
visele noastre de copii inocenţi,
care nu s-au stins, au căpătat doar contururi de ceaţă.
Fiinţe
diafane, care nu ştiu ce-nseamnă
povara cărnii şi tirania gândurilor,
şoptesc prin iarbă şi clatină frunzele fagilor,
iar soarele, n-o să-ţi vină să crezi, străluceşte
ca-n ziua când ţi-am sărutat pentru prima dată
pleoapele tremurând de prea multă fericire.
Desprinde-te iubito de toate nălucile vremii
împinge cu piciorul stanele de piatră ale trecutului
stinge ţigara,
pune jos cana de cafea,
dă-mi mâna şi hai să plecăm chiar acum -
până nu-i târziu, până nu se-nchide.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu