Credo

Un copil aleargă.

Are energie, spune o doamnă corpolentă aşezată pe bancă.

Ehe, cum mai alergam şi eu, răspunde bătrânul de lângă ea.

Of, oameni buni, vă mai amintiţi ce era în sufletul vostru când alergaţi la rându-vă? Mai ştiţi să trăiţi acel sentiment?

Mai sunteţi capabili să concentraţi tot sensul vieţii voastre în culorile unui singur fluture zburând peste izvorul unde se adapă, noaptea, urşii, să vă luaţi inimile în palme şi să alergaţi măcar cu imaginaţia către locul unde vă aşteaptă un prieten pentru a merge amândoi să culegeţi flori de câmp ori să vă tăvăliţi prin nisipul ţărmului?

Dacă aţi fi, picioarele v-ar deveni din nou puternice,

privirile vi s-ar ascuţi precum tăişul săbiilor de Toledo,

auzul ar reîncepe să prindă zumzetul albinelor sălbatice,

copii aţi fi din nou, cu adevărat, copii alergând fericiţi

printre bătrânii lumii implacabil pe bănci prăbusiţi,

mai aşteptând doar împlinirea vremilor din Credo.