Crăciunul în viziunea lui Buzzati

Poveste de Crăciun

Posomorât şi hieratic este palatul episcopal, cu zidurile ce-şi picură sarea; să stai înăuntru e un supliciu în nopţile de iarnă. Şi catedrala de lângă el este imensă, ca s-o străbaţi toată nu ţi-e de-ajuns o viaţă şi dai peste o asemenea învălmăşeală de capele şi sacristii, încât, abandonate de secole, unele au rămas aproape necercetate. Ce va face în seara de Crăciun - se întreabă lumea - uscatul arhiepiscop, de unul singur, în timp ce oraşul petrece? Cum îşi va învinge melancolia? Cu toţii au câte o consolare: copilaşul are un tren şi coconari, surioara are o păpuşă, mama are copiii pe lângă ea, bolnavul - o nouă speranţă, bătrânul celibatar - pe tovarăşul de petreceri, puşcăriaşul - vocea unuia din celula alăturată. Cum o să se descurce arhiepiscopul? Sârguinciosul don Valentino, secretarul Excelenţei Sale, zâmbea auzind ce vor­beşte lumea.

Buzzati si norii pacatului

Ispitele sfântului Antonio

Atunci când vara e gata să-şi dea duhul şi domnii vilegiaturişti pleacă, cele mai frumoase locuri rămân pustii (dar prin desişurile din pădure vânătorii trag şi de prin vântoasele trecători ale muntelui, auzindu-se chemarea cucului, iată-i coborând pe primii magi ai toamnei, cu enig­maticele lor desagi în spinare) şi se prea poate ca norii mari ai asfinţitului să se adune laolaltă pe la orele cinci şi jumătate-şase, ca să-i ispitească pe bieţii preoţi de ţară.

Chiar la ceasul acela, don Antonio, tânărul ajutor al parohului, îi învaţă pe copii catehismul în oratoriu, care a fost cândva sală de gimnastică. Iată-l pe el în picioare, mai încolo băncile în care stau copiii, iar în fund, ajungând până-n tavan, marele perete de sticlă ce dă spre răsărit; iar prin el se vede placidul şi maiestuosul Col Gianna, răsfăţându-se în apusul de soare.

Arhitectura si croitorie cu Dino Buzzati

Prăbuşirea Balivernei

Peste o săptămână începe procesul celor vinovaţi de prăbuşirea Balivernei. Ce-o să se întâmple cu mine? Vor veni să mă ia?

Mi-e teamă. E inutil să-mi repet că nu se va prezenta nimeni să depună mărturie împotriva mea; că judecătorul de instrucţie n-are nici cea mai mică bănuială cu privire la implicarea mea; că, chiar dacă aş fi fost incriminat, aveam să fiu cu siguranţă achitat, că tăcerea mea nu poate face rău nimănui; că dacă m-aş duce să mărturisesc din proprie iniţiativă, acuzatului nu i s-ar uşura situaţia. Nimic din toate acestea nu mă poate con­sola. De altfel, fiindcă, din cauza unei boli, cu trei luni în urmă a murit inspectorul contabil Dogliotti, asupra căruia plana principala acuzaţie, pe banca acuzaţilor va fi doar consilierul comunal de la Asistenţă. Dar este vorba de o incriminare pro forma; de altfel, cum ar fi putut să-l condamne, dacă ocupa postul doar de cinci zile? Cel mult, responsabil putea fi considerat consilierul anterior, dar acela murise cu o lună mai înainte. Şi răzbu­narea legii nu intră în întunericul mormintelor.

O incredibil de frumoasa si trista poveste de razboi a lui Dino Buzzati

Vesti false

Întors din bătălie, regimentul ajunse într-o seară în suburbiile oraşului Antioco. În acele zile războiul lâncezea, iar duşmanul invadator era încă departe. Îşi puteau trage sufletul: trupa, foarte obosită, îşi întinse corturile la porţile oraşului, pe pajişti şi răniţii fură duşi la spital.

Nu prea departe de drum, la rădăcina a doi stejari mari, fu aşezat cortul cel mare şi alb al comandantului, contele Sergio-Giovanni.

— Ridic drapelul? îl întrebă aghiotantul lui, nesigur.

— Şi de ce să nu-l ridici? răspunse coman­dantul, citindu-i gândul... Poate că nu am...

Dar nu dori să termine fraza.

Cosmarul atomic al lui Buzzati

Rigoletto

La defilarea militară în onoarea aniversării independenţei a participat pentru prima oară un detaşament al armelor atomice.

Era o zi de februarie, limpede, dar cenuşie şi o lumină uniformă se abătea peste clădirile prăfoase cu steaguri fluturânde de pe corso. În locul unde mă găseam, trecerea formidabilelor tancuri care deschideau cortegiul, bubuind pe pavajul de piatră, n-a avut obişnuitul efect electrizant asupra mulţimii. Puţine şi indiferente aplauze la apariţia maiestuoaselor maşini acoperite de tunuri, a fru­moşilor soldaţi ce se iţeau de la înălţimea turelelor cu căştile lor de piele şi oţel. Privirile se îndreptau toate mai încolo, spre Piaţa Parlamentului, de unde venea coloana, în aşteptarea noutăţii.

Calatoria lui Buzzati

Cei şapte soli

Plecat să explorez împărăţia tatălui meu, cu fiecare zi mă îndepărtez de oraş şi veştile îmi ajung tot mai rar.

Am început călătoria pe când aveam ceva mai mult de treizeci de ani şi au trecut mai bine de opt ani, mai exact opt ani, şase luni şi cincisprezece zile de drum neîntrerupt. La plecare, credeam că în câteva săptămâni aveam să ating cu uşurinţă hotarele împărăţiei, dar am continuat să întâlnesc alţi oameni şi alte ţări; şi pretutindeni, oameni care vorbeau aceeaşi limbă ca mine şi care spu­neau că sunt supuşii mei.

O poveste cu Brahms a lui Buzzati

Vestea

Maestrul Arturo Saracino, de treizeci şi şapte de ani, aflat deja la apogeul faimei, dirija la teatrul Argentina Simfonia a VlII-a în la major de Brahms, opus 137 şi tocmai începuse ultimul tempo, glo­riosul allegro appassionato. Se concentra aşadar asupra expunerii iniţiale a temei, acel monolog lent, ostinato şi în realitate un pic cam lung, în care totuşi se acumulează încet-încet puternica încărcătură de impetuozitate care va exploda către sfârşit. Cei ce ascultă nu ştiu asta, dar el, Saracino şi toţi cei din orchestră ştiau şi de aceea savurau, legănaţi de valul viorilor, acea avanpremieră veselă şi amăgitoare a minunii care peste puţin timp avea să-i antreneze, pe ei, executanţii, dar şi întregul teatru, într-un minunat vârtej de fericire.

Când, iată, îşi dădu seama că publicul îl părăsea.

O scrisoare de dragoste a lui Buzzati

Enrico Rocco, de treizeci şi unu de ani, administra­torul unei firme de comerţ, îndrăgostit, se închise în biroul său; gândul la ea devenise atât de puternic şi de chinuitor, încât îşi găsi curajul. Avea să-i scrie, dincolo de orice orgoliu şi de orice jenă.

„Distinsă domnişoară", începu şi doar la gândul că acele semne lăsate de vârful peniţei pe hârtie vor fi văzute de ea, inima începu să-i bată nebuneşte. „Stimată Ornella, Iubita mea, Suflet drag, Lumină, Focule care mă arzi, Obsesie a nopţilor mele, Zâmbet, Floare, Iubire... "

Poveste cu generali

Până la ultima picătură de sânge

Când s-a aflat că piraţii se apropiau de insula noastră, a fost numit un comitet de apărare, din care am fost invitat să fac parte. Pierduţi în mijlocul oceanului, trebuia, din păcate, să ne purtăm singuri de grijă. Jandarmeria, în acele vremuri, era cam subţirică şi dotată cu arme mai mult decorative. Garnizoana, din cauza rotaţiei cadrelor, nu avea un şef. Şi totuşi, trebuia să ne apărăm. Ne-am gândit, noi, cei din comitet, să-i cerem un sfat Excelenţei Sale Imagine, faimosul general care se retrăsese de câţiva ani bunicei din activitate şi stătea în palatul familiei.

O poveste cu doctori a lui Dino Buzzati

Bărbatul care îşi dădea aere

Umilinţa doctorului Antonio Deroz a început să dispară spre sfârşitul anului, când anotimpul secetos a pus stăpânire pe câmpie cu soarele lui imens. Antonio Deroz era noul medic al spitalului şi la sfârşitul lui februarie încheia perioada de probă. Era zelos şi precis, dar nu-l lua nimeni în serios, poate din cauza aerului său de om supus, care se simte în general inferior, mereu îndatori­tor, neaşezându-se niciodată pe scaun dacă cineva stătea în picioare. L-am văzut de mai multe ori trecând prin oraş, dar nu-mi mai amintesc chipul său, oricât aş încerca.