Demonul amiezei

Cu ceva vreme inainte de a scrie eu articolul plin de admiratie la adresa lui Gabriel Liiceanu, am avut fericitul prilej de a-l cunoaste personal. Ocupam, in acea vreme, functia de director la SRP Sinaia. Presupun ca nu stie multa lume ce inseamna SRP. Inseamna Sucursala de Reprezentare si Protocol. Cu alte cuvinte, era vorba de punctul de lucru din Sinaia al RAAPPS - Regia Autonoma Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat. In realitate, regia asta administreaza tot felul de spatii si terenuri destinate odihnei demnitarilor romani. Doi ani m-am ocupat de SRP Sinaia si pot spune ca a fost cel mai frumos loc de munca din viata mea. Sa ai biroul in cladirile Economatului, la o aruncatura de bat de Peles, nu-i putin lucru.

Un ziar local rezistent

Ziceam de amicul Sorin Bugan si de ziarul lui. Pe vremea cand locuiam in "Perla Carpatilor", scriam destul de mult la ZIAR de Sinaia, uneori cu numele real, alteori, pe anumite subiecte sau tematici, sub pseudonimul Andrei Badila. Au fost diverse persoane care au scris sub acest pseudonim, pana cand, pe neasteptate, a aparut un domn din Sinaia care chiar se numeste asa, zicand ca are de suferit din cauza articolelor din ziar. Eu eram timisorean de cativa ani buni cand s-a intamplat asta si am aflat vestea prin telefon. Mi s-a parut very funny :)

Sorin Bugan

Ziarul lui Sorin este alive, dupa socotelile mele, de vreo 15 ani, ceea ce, pentru un orasel ca Sinaia, trebuie sa recunosc ca este o performanta. Si eu facusem, in 1990, un ziar local - se numea Cumpatul - insa n-a rezistat decat un an. Peripetiile prin care am trecut datorita lui au fost incredibile. Dupa ce termin cu Liiceanu, o sa povestesc despre ele.

Exercitiu de admiratie

Dar sa revin la Liiceanu. In decembrie 2002, scriam, in "ZIAR de Sinaia" - saptamanal al amicului meu Sorin Bugan, sub pseudonimul Andrei Badila, urmatorul articol:

                      ELIBERAREA

In vremea lui Ceausescu, frica era starea de spirit dominanta, mai cu seama printre intelectuali. Acestia sunt personalitati accentuate, care se opun prin structura oricaror constrangeri. Din aceasta pricina, multi dintre ei au fost haituiti, arestati, batuti, iar unii au disparut fara urma. Scopul era clar: inspaimantarea celorlalti, pentru a-i determina sa isi reprime pornirea naturala de a fi critici ai sistemului. La fel procedeaza teroristii. Ei ingrozesc populatia si autoritatile cu posibilitatea ca in orice moment sa produca suferinta si oroare. Iata de ce, fara nici un dubiu, se poate vorbi despre un terorism de stat in vremea lui Ceausescu (si, evident, inaintea lui, in toata perioada puterii comuniste).

Liiceanu

Cel mai înalt ideal

Erau, pe atunci, vremuri pline de entuziasm, fiecare se precipita ba să scrie în ziare, ba să înfiinţeze asociaţii, personalităţile publice erau încă în formare şi, ca atare, încă accesibile. Puteai să te duci liniştit să vorbeşti cu oricine, intrai oriunde fără probleme. Ce nu am înţeles eu decât când era târziu, a fost că rezultatul era întotdeauna nul. Pur şi simplu, nu se schimba nimic. Te duceai şi vorbeai, să zicem, cu Liiceanu. Îi prezentai proiectul tău, el zicea „da, desigur”, după care plecai acasă şi nu se mai întâmpla nimic. Cluburile de fițe nu primeau noi membri, asta era ideea. Trebuia să fii din Bucureşti, să te fi învârtit într-un anume cerc înainte de Revoluţie, să ai bani, ori spaţiu, în niciun caz nu te primea nimeni dacă erai un simplu idealist. Înaltele idealuri erau apanajul exclusiv al unor materialişti. Ei ştiau să prezinte idealurile, să facă eseuri despre ele, să îi ironizeze pe cei care umblau după bani. Trebuia să ştii să faci bani dispreţuind public banii. Asta era toată şmecheria. Nu puteai să vii tu, un oarecare din provincie şi să spui „eu am idealul cutare şi vreau să fac cutare chestie în numele lui”. Nu, nu, nu, chestia pe care doreai s-o faci trebuia să fie bănoasă. Nu avea niciun rost să construieşti ceva în numele moralei, să zicem, dacă din asta nu ieşea nimic. Într-un fel, banul era un scop mai înalt decât orice ideal. Până la urmă, idealul era însuşi banul.
Am cunoscut o sumedenie de oameni de calitate în zilele acelea. Puţini dintre ei aveau să rămână aşa cum i-am cunoscut. Idealul cel mai înalt - banul - i-a acaparat pe cei mai mulţi.

Liiceanu și primele cluburi de fiţe

Am auzit de Liiceanu, ca tot omul, odată cu apariția „Jurnalului de la Păltiniș”, unde domnia-sa descrie tot felul de peripeții de nivel superior ale unor tineri gânditori care gravitau în jurul lui Constantin Noica. E vorba de întâmplări din lumea ideilor, prin care Gabriel Liiceanu se mișca încă de pe-atunci cu multă ușurință și grație.

Privirea filosofului

Si uite-asa, ma intorc la Gaudeamus, pe cai sinuoase. Mi-am adus aminte de o noua povestioara cu Lenin, (sau, poate era cu Stalin, ce mai conteaza). E vorba de un student care-l intreaba pe profesorul de sociologie ce este generozitatea. Acela ii raspunde printr-un exemplu:

Liiceanu la Gaudeamus