Stau și mă întreb: de ce această nostalgie, această dorință aproape fizică de a fi din nou copil, în Sinaia anilor 70. De ce îmi dau lacrimile când mă gândesc la Valea Rea, la Opler, la băieții din 23 August (Ferdinand acum), la toți oamenii care mi-au populat copilăria și dintre care mulți nu mai sunt în viață? De ce aproape nu mai pot privi o poză cu tata fără să mă cuprindă rapid sentimentul că nimic nu mai are rost? Ceva trebuie să fie, o explicație trebuie să existe. Am trăit cumva greșit, am ratat ceva, altfel nu-mi pot explica. Probabil că la nivel de subconștient, trăiesc cu credința că dacă m-aș întoarce și aș lua-o de la început, totul ar fi altfel. Dar ce anume? Ce nu e OK, ce e defect, ce am făcut sau ce nu am făcut, pentru ce plătesc acum?
Îmi vine în minte povestea unei mame care avea doi băieți și plângea mereu de nefericire. Unul din ei vindea umbrele, celălalt vindea papuci de plajă. Când era soare, femeia plângea pentru că primul băiat nu va vinde umbrele. Când ploua, plângea pentru că al doilea nu va vinde papuci. Și nu-și dădea seama că de fapt avea toate motivele să fie fericită în fiecare zi. Acelei femei i-a deschis cineva ochii. Mie mi-i va deschide cineva?
Îmi vine în minte povestea unei mame care avea doi băieți și plângea mereu de nefericire. Unul din ei vindea umbrele, celălalt vindea papuci de plajă. Când era soare, femeia plângea pentru că primul băiat nu va vinde umbrele. Când ploua, plângea pentru că al doilea nu va vinde papuci. Și nu-și dădea seama că de fapt avea toate motivele să fie fericită în fiecare zi. Acelei femei i-a deschis cineva ochii. Mie mi-i va deschide cineva?
