miercuri, 27 ianuarie 2016

Repudierea imaginației

Am publicat zilele trecute o poezie - mai bine zis am urcat-o pe Facebook, unde am o pagină dedicată inspiraţiilor mele poetice. Am primit likes, unii cititori m-au felicitat, alţii au dorit să comenteze. Cineva a mers mai departe - întrucât i-a plăcut mult poezia respectivă, a sharuit-o pe propria sa pagină de Facebook. Acolo văzând-o, o doamnă care nu ştia de mine i-a dat un like şi a adăugat un comentariu care mie mi se pare fantastic:
D-le Raul, dacă ai fi făcut toate câte le-ai imaginat, te-ar fi iubit şi pietrele, şi toate femeile lumii, dar...doar le-ai imaginat... Felicitări!
Iată acum și poezia:

Cât de mult te-aş fi putut iubi, femeie...

aş fi despărţit apele văzduhului pentru tine...

curbura spaţiului aş fi corectat-o în aşa fel ca

negrul ochilor tăi să poată fi văzut din toate constelaţiile,

vânturile le-aş fi dresat cu bice împletite din

şuviţele întunecate ale părului tău dansator,

numele ţi l-aş fi ridicat la puterea trandafirului

şi dunele deşertului le-aş fi învăţat să curgă

asemeni mişcării umerilor tăi la căderea nopţii.

Până la capătul universului aş fi mers pentru tine, femeie,

ca să-ţi aduc tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte,

cu mâna mea ţi-aş fi ţesut eşarfe din cea mai delicată

mătase cântătoare de Benares şi conduri fermecaţi

cu raze de lună culese din oglinda ghețurilor veșnice ţi-aş fi împletit,

ca să putem trece împreună, în zbor, printre cozile cometelor.

Şi pentru toate astea nu ar fi trebuit decât un colţ

al sufletului să mi-l poţi arăta, în taină, fără să te cuprindă

teama de muşcătura eliberatoare

a adevărului.

De ce mi se pare fantastic comentariul de mai sus? Pentru că el pune cumva în discuţie imaginaţia poetică, pe care ar dori-o conformă unor realităţi pragmatice. Faptul că am scris că aş fi dresat vânturile cu bice făcute din părul iubitei, nu are valoare concretă, pentru că nu am trecut la fapte, adică nu am tăiat efectiv părul iubitei, nu am împletit bice din el şi nu am dresat vânturile. Ei, dacă aş fi făcut-o cu adevărat..... alta era situaţia, aş fi devenit pe loc idolul femeilor şi al pietrelor.

Dar aceeaşi observaţie se poate face referitor la cele mai multe poezii, inclusiv cele scrise de marii poeţi. Mă gândesc la Nichita Stănescu. În „Emoţie de toamnă”, el scrie:

Și-atunci mă apropii de pietre și tac,
iau cuvintele și le-nec în mare.

Șuier luna și o răsar și o prefac

într-o dragoste mare.” 

Este evident că poetul doar şi-a imaginat aceste acţiuni. Nimeni nu-şi închipuie că Nichita chiar a luat nişte cuvinte şi s-a dus cu ele la mare, unde le-a înecat, ori că a făcut să răsară luna. 

Interpretez comentariul doamnei ca pe un reproş sau măcar o insatisfacţie - ai imaginat tu ce ai imaginat, dar degeaba, dacă nu ai şi făcut. Însă dacă poeţii ar scrie doar despre ce fac ei cu adevărat, poezia ar dispărea ca specie literară! Imaginaţia are un rol important în poezie şi, în lipsa ei, probabil că versurile ar consta exclusiv în descrieri seci. Doamne fereşte!



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

După mine!