Locuri de vizitat

Imagini din locurile pe unde umbla Maria impreuna cu prietenele ei: azi, niste catacombe de prin Hanovra

Spovedanie (II)

Cândva am să povestesc istoria vieţii mele - şi înduioşătoare, şi plină de învăţăminte - din aceşti zece ani ai tinereţii mele. Cred că mulţi au trecut prin aceleaşi lucruri. Îmi doream din tot sufletul să fiu bun; dar eram tânăr, aveam pasiuni, iar în căutarea binelui eram cu desăvârşire singur. 

În apărarea „pupătorilor de cadavre”

Există o abundență de postări pe Facebook în care sunt terfeliți, batjocoriți, acuzați de prostie și înapoiere, credincioșii care se duc să pupe moaștele unor sfinți în ziua prăznuirii lor. Am văzut fel de fel de opinii de acest gen, unele însoțite de poze, am văzut clipuri însoțite de comentarii în opinia mea jignitoare, am văzut inclusiv articole docte despre inadecvarea credincioșilor la realitatea secolului XXI. Ceea ce mă nedumereste profund este așezarea unor trăitori ai secolulului XXI în poziția de judecători ai semenilor lor.

Deșertul tătarilor (II)

Întunericul îl învălui când se afla încă pe drum. Valea se îngustase, iar Fortăreața dispăruse după munții amenințători. Nu se zărea nicio lumină, nu se auzeau nici măcar glasuri de păsări de noapte, ci doar din când în când câte un susur de ape îndepărtate.

Încercă să strige, dar ecoul îi întoarse glasul cu un timbru ostil. Legă calul de un ciot de copac din marginea drumeagului, unde ar fi putut găsi ceva iarbă. Se așeză jos, rezemându-se de un povârniș, și, în timp ce aștepta să-l cuprindă somnul, se gândea la drumul care-i mai rămânea de străbătut, la cei pe care avea să-i găsească la Fortăreață, la viitoarea lui viață, fără să întrevadă însă niciun motiv de bucurie. Calul bătea la răstimpuri cu copita în pământ, cu un zgomot supărător și straniu.

Cam multe poezii

Spovedanie (I)

   Am fost botezat şi educat în credinţa creştină pravoslavnică. M-au învăţat-o încă din copilărie şi de-a lungul întregii mele adolescenţe şi tinereţi. Când însă, la 18 ani, am părăsit anul doi al universităţii, nu mai credeam în nimic din cele ce mă învăţaseră.

Deșertul tătarilor (I)

Numit ofițer, Giovanni Drogo părăsi într-o dimineață de septembrie orașul, pentru a pleca spre Fortăreața Bastiani – prima sa garnizoană.

Nici nu se luminase încă bine de ziuă când se trezi din somn și-și îmbrăcă pentru prima oară uniforma de locotenent.

Revizia tehnica anuala

O sa dau un exemplu de contraventie care este pedepsita in mod nediferentiat, pe baza unor legi care ar fi putut fi intocmite cu mai multa preocupare pentru cei care le intra sub incidenta. E vorba de fapta celui care circula pe drumurile publice cu un autovehicul a carui revizie tehnica anuala obligatorie a expirat. Daca este prins de politia rutiera, acesta primeste o amenda fixa si talonul masinii este retinut. 

A trăi și a iubi

Am atârnat recent pe wall-ul meu o vorbuliță spusă de Camus, care sună astfel: „Există cei care sunt făcuţi să iubească şi cei care sunt făcuţi să trăiască.” Desigur, mai există și cei care nu iubesc și nici nu trăiesc, dar pe ei nu trebuie să-i punem la socoteală, cum nici Camus nu a făcut-o.

O prietenă a postat un comment: „Poate... Un filozof transcende până la esențe; dar ce înseamnă la el „a iubi”, „a trăi”, de nu se intersectează?” O întrebare la care nu se poate oferi un răspuns ca în manualul de algebră. El este foarte nuanțat și depinde într-o mare măsură de percepția cititorului. Nu am pretenția că știu exact ce a vrut să spună Camus, dar în principiu e vorba de o afirmație pe care aș fi formulat-o și eu dacă aș fi avut inspirație. 

Nostalgia

Am dat peste o poza din vremea cand eram intr-a opta. Poza de grup, cu toti colegii mei. Pe verso, fiecare a scris cate ceva sau doar si-a pus semnatura. De aici deduc ca fiecare a primit cate o poza si asta inseamna ca trebuie sa mai existe unii care au pastrat-o. M-as bucura mult sa o aiba cineva si sa o scaneze, pentru ca a mea, dupa cum se vede, s-a cam rupt.
In mijlocul grupului, regretata noastra diriginta, doamna Gorănescu.

 

O eroare imensa privind prietenia

Am scris de mai multe ori aici, de-a lungul vremii, despre paradisul pierdut al copilariei si despre imaginea lui, pe care omul ar trebui sa o pastreze intacta. Spre exemplu, fericirea ti se parea, candva, a fi posibilitatea de a te duce intr-o anumita poiana in care te jucai cu prietenii. Gandindu-te la ea, simti un anume gen de liniste si iti spui in sinea ta: cand o sa fiu coplesit de toate necazurile lumii, o sa ma intorc acolo si toate vor fi ca inainte. Nu te gandesti nicio secunda ca poate poiana aia nici nu mai exista, fiind transformata in teren de fotbal sau in curte a unei fabrici. Nu te intrebi: "chiar daca as regasi-o, cum as putea sa-mi rezolv problemele doar mergand acolo?" O tii ascunsa in inima si te gandesti ca ea iti poate fi salvare, la o adica.