Portretul lui Dorian Gray(2)

CapitolulII

Cînd intrară îl văzură pe Dorian Gray. Era aşezat la pian, întors cu spatele la ei, dînd paginile unei partituri cu Waldszenen de Schumann.

-  Trebuie să mi le împrumuţi, Basil, strigă el. Vreau să le învăţ. Sunt absolut încîntătoare.

-  Depinde cum pozezi astăzi, Dorian.

-  Oh, m-am plictisit de pozat, şi nu vreau un tablou în mărime naturală, răspunse băiatul, balansîndu-se pe scaunul de la pian într-un fel răsfăţat şi iritant. Cînd îl zări pe lordul Henry, obrajii i se colorară uşor o clipă. Scuză-mă, Basil, dar nu ştiam că eşti cu cineva.

        

Portretul lui Dorian Gray(1)

I. Atelierul era îmbibat de mireasma bogată a rozelor şi în clipa în care briza uşoară de vară flutură printre crengile copacilor, prin uşa deschisă pătrunse mirosul greu al liliacului şi parfumul ceva mai subtil al florilor roz de spin.

Din colţul divanului învelit în covoraşe persane, unde stătea fumînd ţigară după ţigară, după cum îi era obiceiul, lordul Henry Wotton abia zărea strălucirea florilor galbene şi dulci ca mierea din salcîmul ale cărui crengi tremurau sub povara propriei frumuseţi intense, ca de flacără. Cînd şi cînd umbrele fantastice ale păsărilor în zbor treceau repede de-a lungul draperiilor lungi din mătase grea, cafenie, trase peste fereastra imensă, creînd un fel de efect japonez, de instantaneu. Acest lucru îl făcea să se gîndească la acei pictori cu chipul palid, de jad din Tokio, care printr-o artă, în sine imobilă, încearcă să transmită senzaţia de rapiditate şi mişcare. Murmurul albinelor care îşi croiau drumul înghesuindu-se una în alta prin iarba înaltă, netunsă, sau mişcîndu-se în cerc, cu o insistenţă monotonă în jurul ţepilor aurii prăfuiţi ai tufelor de caprifoi răsfirate, crea o senzaţie de nemişcare şi mai apăsătoare. Zgomotul stins al Londrei ajungea acolo asemenea sunetului în surdină al unei orgi depărtate.

O carte crudă

La 30 noiembrie 1900, se stingea, la Paris, scriitorul care mi-a marcat puternic şi ireversibil adolescenţa şi tot ce-a urmat - e vorba despre Oscar Wilde. Corect ar fi să scriu, de fapt, că nu Wilde, ci romanul lui - "Portretul lui Dorian Gray" a fost cel care m-a influenţat într-un mod atât de brutal încât şi azi, la 52 de ani, puterea acestei cărţi se manifestă în mine. Nu ascund că îl consider responsabil pe Wilde pentru faptul că viaţa mea a părăsit, în tinereţe, căile clare, bătătorite, pe care mergeau cei dintr-o generaţie cu mine şi pe care au mers miliarde de oameni de-a lungul veacurilor, pentru a o lua prin ţinuturi sterpe, cu relief nesigur, unde nu te întâlneşti decât cu propria solitudine şi, rareori, cu fiinţe taciturne, ciudate, întoarse către ele însele. Cinismul, duplicitatea personajelor, modul lipsit de scrupule în care îşi folosesc inteligenţa pentru satisfacerea pasiunilor joase, m-au făcut să spun despre "Portretul lui Dorian Gray" că este o carte crudă.

Un caiet

Am gasit intr-un sertar un asa-numit "Caiet de compuneri". Aveam 9-10 ani cand am inceput sa scriu in el. Din pacate, l-am abandonat foarte repede. Am gasit inauntru o poveste intitulata "Flacaul" si o chestie de doua pagini cu numele incredibil "Duhul Mortii" - un fel de basm neterminat si total absurd. 

Caietul are 410 pagini, pe care sunt uimit sa constat ca am avut rabdarea sa le numerotez. Am scris doar 7 pagini si apoi am abandonat proiectul. Mult mai tarziu, la pagina 11 am scris asa: "OSCAR WILDE. DE PROFUNDIS Suferinta este o clipa foarte lunga, pe care nu o putem imparti in perioade." 

Inca o poveste a lui Oscar Wilde

            PRIVIGHETOAREA SI TRANDAFIRUL
      - A zis că va dansa cu mine dacă-i voi aduce trandafiri roşii, se plânse tânărul Student, dar în grădina mea nu există nici măcar un trandafir roşu.
Din cuibul ei, aflat în gorun, Privighetoarea îl auzi şi se uită printre frunze, minunându-se.
- Nu-i niciun trandafir roşu în grădina mea! se plânse el şi frumoşii lui ochi se umplură de lacrimi. O, de ce lucruri neînsemnate depinde fericirea! Am citit tot ce au scris înţelepţii şi filosofia nu mai are secrete pentru mine. Cu toate astea, pentru ca nu am trandafiri roşii, viaţa mea este ruinată.

O alta poveste a lui Oscar Wilde

Uriaşul egoist

În fiecare după amiază, când se întorceau de la şcoală, copiii obişnuiau să se joace în grădina Uriaşului.

Era o grădină mare şi frumoasă. Aici creştea o iarbă deosebit de fragedă şi verde. Ici-colo în iarbă se zăreau flori gingaşe, asemănătoare stelelor. Cei doisprezece piersici se încărcau primăvara cu flori delicate de un roz sidefiu, iar toamna cu fructe ispititoare, din belşug. Păsările, ascunse în frunzişul copacilor, cântau atât de dulce, încât copiii se opreau din jocurile lor pentru a le asculta.

– Ce bine e aici! îşi spuneau unul altuia copiii.

O poveste a lui Oscar Wilde

Printul fericit

Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Printului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat.

— E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului, grăi unul din edilii urbei, care dorea să dobândească reputaţia de om cu gusturi artistice. Doar că nu e prea folositor, adăugă el temându-se ca nu cumva lumea să-l socotească lipsit de simţ practic, ceea ce nu era cazul.

Cum si-a batut joc Mircea Doinaru de bunul simt

Duminica, in ultima zi de Librex, am avut parte de o intamplare grozava, una dintre cele care daca lipsesc, te fac sa te gandesti ca e ceva care nu merge cum ar trebui. 

Pe la orele pranzului, m-am trezit la stand cu un cuplu mai putin obisnuit. El subtire, putin adus de spate, ochelarist, ea inalta, matahaloasa, ochelarista la randu-i. Amandoi imbracati oarecum de munte, in sensul ca hainele lor erau in regula, dar se asociau pe niste cai nedeslusite cu ideea de cabana.

A racni, aceasta vine/ Tare de departe-n mine

Confuzie mentala matinala aici, la Librex. Din statie se aude ceva nedefinit, iar din boxele instalate de vecinul meu care vinde discuri, se revarsa ceva nedeslusit. Vreau sa spun ca nu reusesc sa percep decat un zgomot, rezultat din suprapunerea celor doua surse de muzica. In orice caz, e mult mai bine ca ieri. Nu mai stiu la ce ora, a inceput sa se produca o trupa de studenti. Cantau jazz. Frumos, nimic de zis, o domnisoara cu voce foarte buna incerca sa se apropie de performantele Ettei James. As asculta cu placere daca as fi intr-un bar. Problema e ca nu ma mai puteam intelege cu clientii. Esenta, in cazul meu, este discutia cu omul. Daca il fac sa se opreasca si sa se uite pe carte, atunci pot sa-i povestesc despre povesti, sa-i spun cum e cu ilustratiile si multe altele. Dar daca trebuie sa zbier, totul se duce de rapa. Pur si simplu nu merge sa racnesti "povesti in stil clasic, Oscar Wilde, Andersen, Mircea Doinaru".