Adrian Sobaru si Capcaunul Cumsecade

Tot hoinarind pe net, am dat peste un articol de-al lui Andrei Plesu, publicat pe adevarul.ro si intitulat "O nedumerire". Un om pe care imi place sa-l citesc si, mai cu seama, sa-l ascult. Intotdeauna cand apare pe vreun post, dau televizorul mai tare. Cred ca cel mai mult imi place umorul lui, modul in care pune lucrurile la punct prin cateva cuvinte sprintare. Imi mai place figura lui, desprinsa parca din basmele lui Hauff: figura de capcaun cumsecade. Si, in sfarsit, imi place ca nu se prea baga in dispute personale. Scrie regulat prin reviste, insa destul de rar tinteste o anumita persoana. Eu zic ca s-a ridicat cel putin un nivel peste cel comun si priveste lucrurile in ansamblul lor. O dovada in sensul asta e faptul ca a fost atacat, de-a lungul vremii, din toate directiile. Oamenii trebuie sa ramana in ciorba comuna, sa nu se diferentieze - ca sa poata fi condusi cu usurinta. Cum scoate unul capul si realizeaza ca traim in ciorba, e atacat la baioneta. In anii 90, revista lui WC Tudor punea un titlu pe doua pagini: "Andrei Plesu - un bandit in Guvernul Romaniei". Tonul fusese dat de Eugen Barbu, care, intr-un articol de toata jena, isi exprimase dorinta de a se sterge la fund cu barba lui Plesu. Recent, Crin Antonescu l-a culpabilizat pentru ca a stat nu stiu cate luni in acelasi guvern cu Elena Udrea. 

Demonul amiezei

Cu ceva vreme inainte de a scrie eu articolul plin de admiratie la adresa lui Gabriel Liiceanu, am avut fericitul prilej de a-l cunoaste personal. Ocupam, in acea vreme, functia de director la SRP Sinaia. Presupun ca nu stie multa lume ce inseamna SRP. Inseamna Sucursala de Reprezentare si Protocol. Cu alte cuvinte, era vorba de punctul de lucru din Sinaia al RAAPPS - Regia Autonoma Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat. In realitate, regia asta administreaza tot felul de spatii si terenuri destinate odihnei demnitarilor romani. Doi ani m-am ocupat de SRP Sinaia si pot spune ca a fost cel mai frumos loc de munca din viata mea. Sa ai biroul in cladirile Economatului, la o aruncatura de bat de Peles, nu-i putin lucru.

Liiceanu și primele cluburi de fiţe

Am auzit de Liiceanu, ca tot omul, odată cu apariția „Jurnalului de la Păltiniș”, unde domnia-sa descrie tot felul de peripeții de nivel superior ale unor tineri gânditori care gravitau în jurul lui Constantin Noica. E vorba de întâmplări din lumea ideilor, prin care Gabriel Liiceanu se mișca încă de pe-atunci cu multă ușurință și grație.