Se afișează postările cu eticheta singuratate. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta singuratate. Afișați toate postările

vineri, 5 iunie 2015

Inţelepciunea singurătăţii

S-au scurs câţiva ani de când, într-o noapte, mergeam cu maşina pe un drum de pădure, în dreapta mea aflându-se o persoană dragă mie, pe ale cărei păreri puneam foarte mult preţ. Eram într-o perioadă de mari frământari sufleteşti. Un întreg capitol al vieţii mele urma să ia sfârşit. Păşeam cu încredere într-un viitor pe care mi-l doream a fi cel bun. Aproape fără încetare mintea mea era preocupată de evaluarea trecutului. Descopeream mereu cât de multe greşeli făcusem, cât de păcătos eram în ordinea creştină, uneori chiar fapte pe care le considerasem bune mi se arătau într-o nouă lumină, tulbure.



marți, 25 septembrie 2012

Soluția însingurării

Dacă ar exista cea mai mică posibilitate ca omul să nu mai fie singur, Raiul ar fi aici, pe pământ. Dar nimeni nu poate fi decât singur, în cea mai deplină singurătate. Poate cineva să vină cu mine aici, în aceeași secundă în care mă aflu eu? Poate cineva să aibă exact aceleași gânduri, ca să mă înțeleagă până la capăt și să fie una cu mine? Există vreo cale ca eu să simt exact ce simți tu și să trăim amândoi, până la identificare, aceleași senzații? E posibil ca spaimele mele să fie în aceeași măsură și ale tale? Ne poate viața consuma pe amândoi în așa fel încât în orice clipă să rămână din noi aceeași câtime? Vedem noi la fel un apus de soare? Simțim același lucru când ieșim în ploaie fără umbrelă?


miercuri, 9 noiembrie 2011

Singuratatea

O nota de jurnal a Capcaunului Cumsecade Plesu, ma ingrijoreaza brusc:
Marea voluptate a singurătăţii. Libertate la apogeu. Privilegiul rar de a fi intim cu tine însuţi şi sincer cu intimitatea ta. Singurătatea te situează, dintr-odată, de cealaltă parte a universului, într-un perfect echilibru cu el, într-o cumpănă desăvîrşită, ca aceea dintre mare şi cer la Messembria... Singurătatea nu încurajează nici un compromis. Şi totuşi, nimic nu e mai monstruos decît singurătatea trăită fără vocaţia singurătăţii. Tot astfel cum nimic nu e mai ridicol decît să te obligi la viaţă publică atunci cînd eşti născut pentru singurătate.
Sublinierea e a mea. Si am facut-o din doua motive. Primul e ca mi-am amintit de mama, care si-a trait ultimul an de viata singura. Si ea, prin excelenta, era o persoana dornica de societate in jur. Dar n-a fost sa fie si pentru asta ma simt nu putin vinovat. Al doilea motiv este ca si eu ma pregatesc sa traiesc in siguratate. Si nu stiu daca am aceasta vocatie. Cel mai degraba inclin sa cred ca imi lipseste - daca ar fi sa ma gandesc numai la frica fara obiect de care sunt cuprins de indata ce raman singur undeva.


marți, 25 octombrie 2011

Omul-zeu

Am o cunoştinţă care s-a lăsat de fumat acum mai bine de zece ani. Carevasăzică, are mai mult decât mine, care m-am lăsat acum nouă ani şi ceva. Oamenii care s-au lăsat de fumat, povestesc din când în când felul în care au făcut-o. Momentele astea apar de obicei atunci când o a treia persoană încearcă să se lase şi relatează chinurile prin care trece. Lăsatul de fumat presupune două etape: luarea deciziei şi trecerea la fapte. Ei bine, cunoştinţa asta a mea relata felul în care s-a hotărât să se lase de fumat. Şi spunea că într-o zi, a avut următoarea revelaţie: "cum adică, eu, care am hotărât că niciodată în viaţa mea nu o să mă las dominat de vreo altă persoană, să mă las dominat de tutun?!?!?!?!?" Şi în acel moment a luat decizia, după care a trecut la etapa a doua, care e altă mâncare de pește.


După mine!