Bradul
Dar bradul ce va face când
se va îndrăgosti de poteca
de dincolo de poiana înflorită?
Cât de mare va fi suferința lui,
cât de mult va putea să-și blesteme
soarta care l-a făcut brad și nu i-a dat
picioare ca să poată merge?
Bradul
Dar bradul ce va face când
se va îndrăgosti de poteca
de dincolo de poiana înflorită?
Cât de mare va fi suferința lui,
cât de mult va putea să-și blesteme
soarta care l-a făcut brad și nu i-a dat
picioare ca să poată merge?
O întâmplare petrecută în Primul Război Mondial, povestită
de Ionel Perlea, pune în ecuaţia incredibilului simboluri comice şi totodată
emoţionante. Consilierii francezi ai armatei române, în frunte cu Generalul
Berthelot, hotărâseră aducerea urgentă din Franţa a unui număr de avioane;
acestea au sosit, împachetate, bine unse cu vaselină. Atâta doar că la montarea
lor trebuia şi un aparat de măsurat tensiunea spiţelor ce legau între ele
aripile.
Australia a dat lumii o lecție importantă prin expulzarea lui Djokovic: așa au ocazia să afle ce înseamnă statul de drept și cei care trăiesc la periferia democrației - naționaliștii, rusofilii, conspiraționiștii, extremiștii de toate felurile. Să ne aducem aminte de cazul Ilie Năstase.
Am urcat în 2022. Și am urmărit, pe sărite, programele televiziunilor. TVR nici nu intră în discuție - un fiasco absolut. Ceilalți, cu vechea rețetă: seminuditate și glumițe răsuflate. M-am decis să-mi trag televiziune... banii îmi lipsesc deocamdată...
Crăciunul e pe-aproape și televiziunile au început iar să umple timpul de emisie cu subiecte aiurea, multe din ele ridicole de-a dreptul. Iată ce ne învață azi, 18.12, Digi24 Tv: „Cum alegem bradul perfect de Crăciun.” Imbecilitate mai mare greu de întâlnit. Întâi că nu există nimic perfect, nici măcar un brad. Perfect este numai Dumnezeu. Dar și în cazul în care ar exista, el ar fi vizibil de toată lumea, n-ar mai avea nimeni nevoie de sfaturile televiziunilor pentru dibuirea lui. Asta pentru că perfecțiunea s-ar distinge de orice altceva prin sine însăși.
Așadar PNL și PSD au refăcut USL-ul lui Crin Antonescu. N-am scris despre asta până acum, pentru că efectiv nu am crezut că e posibil. M-am tot gândit că se va întâmpla ceva, un grup de liberali adevărați va declanșa o răzmeriță, îl va alunga pe Câțu cu șuturi în cur, nu știu, ceva... Dar m-am înșelat profund. PNL rămâne alături de PSD-ul pe care nu mai devreme de luna septembrie îl numea „ciuma roșie”.
Așa stând lucrurile, nu-mi rămâne decât să încerc o mică analiză a semnificațiilor acestei uniri contra naturii. Dincolo de sforăielile puturoase ale politicienilor din ambele partide, care o țin langa cu interesul național, cu principiile etc.
Du-te dracului, PNL!
Un articol de Viorel Ilișoi
Partea 2
Despre
următorii președinți liberali, Alina Gorghiu și Raluca Turcan, ce să mai spun?
Au ajuns acolo, purtând tava liberală, doar pentru că așa a vrut Șeful de sală,
Iohannis. Nu ne-am învățat minte să nu mai lăsăm prea multă putere în mâna unui
singur om.
Raluca
Turcan avea deja școala parvenitismului, ea urcând fulgerător, fără vreun
merit, din neant, doar pentru că îi plăcea lui Stolojan de ea, că era tinerică
și moscovițică. Acum s-a mai copt, s-a mai urâțit, nici lui Iohannis nu-i mai
place foarte tare, e posibil să nu mai avanseze politic dacă nu vine vreun moș
pervers care s-o mai salte puțin. Nu mă judecați aspru, nu fac decât să preiau
puțin din discursul lui Orban, care a declarat că în PNL sunt unele doamne care
au avansat doar trecând prin patul șefilor. Eu chiar nu cred că femeia asta are
vreo calitate care s-o fi recomandat la șefia unui mare partid. O provoc la o
confruntare simplă pe teme de cultură generală în materie de istorie și
doctrină liberală. Dacă mă învinge, îmi voi cere iertare, o voi minți că e
frumoasă și voi scrie poezii numai pentru ea toată viața, mama ei de poezie!
Mă revoltă și mă scârbește ceea ce se întâmplă azi în PNL.
Înspre el, din toată turma politică, mi s‑au îndreptat mereu speranțele. În mod
natural, pentru că nici n-aveai cum să vrei altceva decât liberalism, după o
lungă noapte comunistă. Era singurul partid în care m-aș fi înscris, dacă n-aș
fi fost ziarist. Nu pentru că m-ar fi convins vreodată vreun politician
liberal, fiindcă n-a existat vreunul care să se ridice la înălțimea istorică a
partidului, ci fiindcă ideea liberală acoperă cel mai bine convingerile mele și
fiindcă am sperat că mai devreme sau mai târziu, prin forța lucrurilor, fondul
liberal își va forma cumva conținutul uman. Însă acei oameni n-au apărut,
partidul s-a ținut numai în cheutoarea prestigiului istoric.
Permiteţi-mi să vă istorisesc o poveste pe care am auzit-o şi eu.
Era de mult, tare de mult — aşa
încep de altfel toate poveştile —, pe vremea cînd nu existau nici Comitetul de
Artă şi Cultură, nici Uniunea Scriitorilor, nici Secţia Culturală a Comitetului Central, nici edituri
de stat şi redactori-şefi de reviste literare, nici cenzură şi nici chiar
Fondul Literar, deci nici posibilitatea de a se acorda împrumuturi sau avansuri pentru literatura
încă nescrisă. Aşa că nimeni nu îngrădea libertatea scrisului. Trăia pe atunci
un poet — şi cum se spune despre Făt-Frumos — nu împlinise încă nici douăzeci
de ani cînd începu să se creadă aşa de mare cum nu sînt nici poeţii celebri, cu
foarte multe versuri şi cu părul alb ! Şi ca să pară şi mai mare, poetul nostru
se urcă într-un turn înalt — nu ştiu dacă era din lut sau din fildeş — şi
începu să citească dintr-un carneţel. Cîţiva trecători s-au oprit şi l-au
ascultat, dar cei mai mulţi şi-au văzut liniştiţi
de drum. Unul, e drept, cu părul alb, după ce a ascultat, neînţelegînd nimic,
l-a rugat pe poet să traducă cele citite. Supărat, poetul a răspuns:
Ieșisem în soarele alb,
între fațadele calcinate
când am auzit fereastra
deschizându-se în spate
și vocea femeii cu părul
în patruzeci de nuanțe
de negru spunându-mi
POVESTEA PERCEPȚIEI
Hotărât, omul acesta tânăr nu începuse bine cu senzația. În
definitiv, tocmai senzația era cea care îi trezise sentimentul de vid; nu avea
deci rost să încerce a umple vidul tot cu senzații. Senzațiile sunt stări de
suflet, iar stările alunecă ușor spre generalitate (ca la adolescentul lui
Rimbaud). Poate că senzațiile exprimă simpla adolescență a sufletului, ceasul
când, ca în orice adolescență, nimic nu te fixează, când ești disponibil pentru
orice și când lucrurile nu sunt pentru tine lucruri, ci visuri. Dar să n-avem
în noi decât senzațiile acestea simplificatoare?
Talismanul lui Iță
În
fiecare vară, cei care merg în concediu pe litoralul Mării Negre venind dinspre
Brașov, trec prin Ciorani, comună prahoveană pe care te plictisești
străbătând-o cu mașina din cauza prea multor curbe și a lungimii de aproape 19
kilometri a șoselei. Până prin 2005, peste tot de‑a lungul drumului întâlneai
oameni care târau după ei cărucioare cu butelii de aragaz, cartofi sau lemne de
foc, copii care băteau mingea pe carosabil, bețivi care purtau, clătinându-se,
discuții în marginea străzii, riscând în orice moment să cadă în fața vreunei
mașini. În sus și-n jos treceau localnici călare pe biciclete Carpați deșelate
și ruginite, ca să nu mai vorbim de grupurile de vaci care, la anumite ore,
mergeau spre sau se întorceau de la pășunat, ori de căruțele încărcate cu fân,
pe lângă care alergau doi-trei câini cu limbile scoase, așa că unui șofer
prudent îi lua mai bine de jumătate de oră să traverseze comuna. Astăzi
lucrurile s-au schimbat din acest punct de vedere, datorită în special
construirii de trotuare mai largi, dar și faptului că oamenii au devenit mai
conștienți că trăiesc în secolul XXI.
Reducerea normei orare zilnice de lucru stă la originea semnificației zilei de 1 mai, de sărbătoare internațională a lucrătorilor. În anul 1872, circa 100 de mii de lucrători din New York, majoritatea din industria construcțiilor, au demonstrat, cerând reducerea timpului de lucru la 8 ore.