Despre Petre Mongolu auzisem încă de când aveam 10-12 ani. Se zicea că într-o vară, el și alți vreo patru sinăieni (chiar nu mai știu cine erau, dar cred că unul dintre ei se numea Emil Nistor), au plecat la mare, undeva prin Mamaia, Eforie, prin stațiunile acelea pline de turiști străini. Pentru că da, în anii 70 litoralul românesc era înțesat de olandezi, nemți, englezi și alte specii de europeni. Și se ducea trupa de sinăieni în câte un hotel, mergeau la ușa unei camere, ciocăneau și, dacă nu răspundea nimeni, intrau cu ajutorul unui șperaclu și luau tot ce găseau: bani, bijuterii, ce li se arăta atunci. Dacă, însă, ușa se deschidea când băteau ei și ieșea cineva, intra în rol Petre Mongolu, căruia nu prea îi stătea multă lume în față.
Dacă era o femeie, treaba era simplă. Dar dacă era un bărbat, indiferent cum arăta și cât era de solid, Petre îl culca la pământ fără prea multe discuții. Apoi scenariul se repeta la altă camera, în alt hotel. Se spunea că atât de mulți bani aveau cei din gașca de sinăieni, încât, la un moment dat, Mongolu aruncase pe fereastră, în mare, un colier de perle veritabile, numai ca să se distreze. Legenda grupului de sinăieni circula prin Sinaia și toți cei de vârsta mea o povesteau cu mare admirație. Pentru că nouă, oamenii ăia ni se păreau niște eroi care luptau cu miliția, care își puneau pielea la bătaie, care înfruntau pericole, în vreme ce noi nu aveam curaj nici să ieșim din casă după lăsarea întunericului.
Într-o zi eram pe terenul școlii, unde două clase se înfruntau la fotbal, când l-am văzut pe Mongolu. Era așezat pe o movilă de iarbă, într-o latura a terenului, iar eu, împreună cu câțiva colegi, stăteam în picioare, de cealaltă parte. Mie mi-l arătase cineva prin oraș și nu aveam cum să-l mai uit, cu figura lui aspră, fără nicio urmă de zâmbet și cu capul ras pentru că tocmai ieșise din pușcărie. Unul dintre colegi, cred că Ciprian, a zis: „Ai auzit că e Mongolu aici?” Iar eu am zis : „Da”. „Îl știi? Nu mi-l arăți și mie?” „Cum să nu, am zis eu, n-ai decât să te uiți acolo, pe iarbă și, când ai să vezi un cap ca un bec, să știi că ăla e Mongolu”. Am mai stat câteva minute și apoi am vrut să plec, pentru că eu nu am fost niciodată atras de fotbal și mă plictiseam. Însă chiar atunci am auzit niște strigăte și l-am văzut pe Mongolu făcând cu mâna către grupul nostru. „Ia vino mă încoace!” striga el de pe movila de iarbă. Eu m-am oprit și m-am uitat întrebător într-acolo, iar Mongolu a zis: „Tu, ia treci încoa'!” Nu eram, totuși, sigur că e vorba de mine, așa că am dus arătătorul către piept și am întrebat din buze: „Eu?” „Da, da, tu, hai mai repede!” a strigat Mongolu. Eu atunci am început să ocolesc terenul și, în drum spre zona cu iarbă, mă gândeam că treaba e groasă. De ce să mă cheme pe mine Mongolu? Am ajuns lângă el și mi-a zis: „Ia stai jos, aici”. M-am ghemuit în fața lui și m-am uitat la el. Fața nu îi exprima nimic pozitiv. „Ce-ai zis mă despre mine?” a întrebat el și atunci mi-am dat seama că auzise, cumva, ce spusesem despre capul lui ca un bec. „N-am zis nimic rău”. „Spune mă ce ai zis!” a continuat Mongolu și a scuturat scrumul țigării în capul meu. „N-am zis nimic rău” am insistat eu. Apoi nu știu ce s-a întâmplat, că m-a lăsat să plec, cu un simplu avertisment: „Ai mare grijă”.
M-am întors la colegii mei, care erau la fel de pieriți ca și mine. Mă țineam tare, încercam să arăt că nu-mi pasă, dar nu știu dacă mi-a ieșit. Apoi am aflat ce se întâmplase. Una dintre fetele din clasă, Luminița, era verișoară cu Petre și, când a auzit treaba cu becul, a dat fuga și i-a spus. Cred că pe el nu l-au deranjat așa tare vorbele mele, însă a vrut să-i dea satisfacție Luminiței. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce avea fata aia cu mine.
Peste o vreme, când i-am povestit lui Romi întâmplarea, mi-a explicat cât de mult am greșit. „Nu trebuia să-i răspunzi așa”, a zis Romi. „Trebuia să-i zici: băi Petre, dacă ai ceva cu mine, zi așa, dar nu mă lua pe mine cu chestii din astea”. M-am gândit multă vreme la varianta lui Romi și m-am întrebat dacă nu cumva, dacă i-aș fi vorbit astfel lui Petre, m-aș fi ales cu vreun ochi umflat.
Dacă era o femeie, treaba era simplă. Dar dacă era un bărbat, indiferent cum arăta și cât era de solid, Petre îl culca la pământ fără prea multe discuții. Apoi scenariul se repeta la altă camera, în alt hotel. Se spunea că atât de mulți bani aveau cei din gașca de sinăieni, încât, la un moment dat, Mongolu aruncase pe fereastră, în mare, un colier de perle veritabile, numai ca să se distreze. Legenda grupului de sinăieni circula prin Sinaia și toți cei de vârsta mea o povesteau cu mare admirație. Pentru că nouă, oamenii ăia ni se păreau niște eroi care luptau cu miliția, care își puneau pielea la bătaie, care înfruntau pericole, în vreme ce noi nu aveam curaj nici să ieșim din casă după lăsarea întunericului.
Într-o zi eram pe terenul școlii, unde două clase se înfruntau la fotbal, când l-am văzut pe Mongolu. Era așezat pe o movilă de iarbă, într-o latura a terenului, iar eu, împreună cu câțiva colegi, stăteam în picioare, de cealaltă parte. Mie mi-l arătase cineva prin oraș și nu aveam cum să-l mai uit, cu figura lui aspră, fără nicio urmă de zâmbet și cu capul ras pentru că tocmai ieșise din pușcărie. Unul dintre colegi, cred că Ciprian, a zis: „Ai auzit că e Mongolu aici?” Iar eu am zis : „Da”. „Îl știi? Nu mi-l arăți și mie?” „Cum să nu, am zis eu, n-ai decât să te uiți acolo, pe iarbă și, când ai să vezi un cap ca un bec, să știi că ăla e Mongolu”. Am mai stat câteva minute și apoi am vrut să plec, pentru că eu nu am fost niciodată atras de fotbal și mă plictiseam. Însă chiar atunci am auzit niște strigăte și l-am văzut pe Mongolu făcând cu mâna către grupul nostru. „Ia vino mă încoace!” striga el de pe movila de iarbă. Eu m-am oprit și m-am uitat întrebător într-acolo, iar Mongolu a zis: „Tu, ia treci încoa'!” Nu eram, totuși, sigur că e vorba de mine, așa că am dus arătătorul către piept și am întrebat din buze: „Eu?” „Da, da, tu, hai mai repede!” a strigat Mongolu. Eu atunci am început să ocolesc terenul și, în drum spre zona cu iarbă, mă gândeam că treaba e groasă. De ce să mă cheme pe mine Mongolu? Am ajuns lângă el și mi-a zis: „Ia stai jos, aici”. M-am ghemuit în fața lui și m-am uitat la el. Fața nu îi exprima nimic pozitiv. „Ce-ai zis mă despre mine?” a întrebat el și atunci mi-am dat seama că auzise, cumva, ce spusesem despre capul lui ca un bec. „N-am zis nimic rău”. „Spune mă ce ai zis!” a continuat Mongolu și a scuturat scrumul țigării în capul meu. „N-am zis nimic rău” am insistat eu. Apoi nu știu ce s-a întâmplat, că m-a lăsat să plec, cu un simplu avertisment: „Ai mare grijă”.
M-am întors la colegii mei, care erau la fel de pieriți ca și mine. Mă țineam tare, încercam să arăt că nu-mi pasă, dar nu știu dacă mi-a ieșit. Apoi am aflat ce se întâmplase. Una dintre fetele din clasă, Luminița, era verișoară cu Petre și, când a auzit treaba cu becul, a dat fuga și i-a spus. Cred că pe el nu l-au deranjat așa tare vorbele mele, însă a vrut să-i dea satisfacție Luminiței. Nici până în ziua de azi n-am aflat ce avea fata aia cu mine.
Peste o vreme, când i-am povestit lui Romi întâmplarea, mi-a explicat cât de mult am greșit. „Nu trebuia să-i răspunzi așa”, a zis Romi. „Trebuia să-i zici: băi Petre, dacă ai ceva cu mine, zi așa, dar nu mă lua pe mine cu chestii din astea”. M-am gândit multă vreme la varianta lui Romi și m-am întrebat dacă nu cumva, dacă i-aș fi vorbit astfel lui Petre, m-aș fi ales cu vreun ochi umflat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu