Stie cineva cu adevarat cum face un cal?

Îmi aduc mereu aminte de discuţiile în contradictoriu cu mama. Ne certam uneori pe câte o chestie minoră şi, fiind amândoi foarte încăpăţânaţi, nu cedam pentru nimic în lume. Până la urmă, mama căpătase obiceiul să finalizeze discuţiile cu următoarea frază: „tu nu o să ai niciodată copii şi nu o să înţelegi prin ce trece un părinte când copilul se poartă aşa ca tine”.
Destinul meu a fost totuşi diferit de ceea ce credea mama, aşa că mi-a dat o fetiţă minunată. Mama a fost fericită, şi cred că apariţia (sau sosirea) Mariei i-a luminat puţin bătrâneţile.

Una din cele câteva poze cu mama și Maria pe care le am

Ceva mai târziu, când Maria începuse să recunoască obiectele şi să răspundă, în felul ei, la anumite întrebări, i-am făcut o vizită mamei. Am mers la mănăstirea Prislop, unde stătea ea pe acea vreme, şi am luat-o şi pe Maria cu noi. Eram tare mândri că fetiţa noastră ştie deja câteva cuvinte şi abia aşteptam să-i facem mamei o surpriză. Aşa că am întrebat-o pe Maria: „cum face calul?” şi ea ne-a răspuns cu acel sunet care imită copitele unui cal izbind un caldarâm, un fel de „clonc, clonc”, nu ştiu să-l descriu mai bine. Noi eram foarte mulţumiţi cu acest clonc, ni se părea că nu e un lucru chiar mărunt pentru un copil de nici un an să înţeleagă ce-l întrebi şi să-ţi dea răspunsul adecvat. Mama, însă, a avut o reacţie la care nu mă aşteptam. „Asta e tot?” a întrebat, oarecum dezamăgită. „Păi ce ai vrea să mai fie?” am replicat eu. Probabil că îşi închipuise că Maria o să înceapă să necheze.

Au mai fost şi alte asemenea întâmplări. Mama avea nişte aşteptări prea mari. Cred că în sinea ei îşi spunea că Maria, fiind fetiţa mea, trebuie să fie mai grozavă decât oricare alt copil. Nu ştiu dacă e bine să crezi aşa ceva, pentru că sigur vei fi dezamăgit, mai devreme sau mai târziu.