Vise

Intaia noapte singur, dupa multa vreme. De obicei ma apuca frica, una venita direct din adancurile copilariei, cand ma vizitau tot felul de monstri. De cate ori raman singur, incepe - intr-o forma mult atenuata, desigur. Mi se pare ca e ceva in spate, ori dupa usa etc. Nu o sa uit niciodata frica de la Sinaia, din Calea Codrului, cand mama plecase la manastire, la Prislop, iar Luminita la Bucuresti. Ma bagam in pat si instantaneu incepea groaza. Nu avea niciun obiect, dar ma cuprindea pe de-a-ntregul. Luam si citeam degeaba dintr-o carte de rugaciuni. Dar insistam, seara de seara citeam pana oboseam, uneori cu voce tare. Apoi stingeam lumina, dar imediat ma cuprindea si mai tare, asa ca lasam veioza aprinsa. Ma faceam ghem sub plapuma grea, tineam afara numai nasul, ca sa respir aer rece si, pana la urma adormeam. Oh, sa fi stiut lumea pe la Protoculul de Stat cum sunt serile domnului director.....

Apoi frica s-a tot dus, s-a tot dus, pana a ramas umbra asta palida care ma face sa merg atent prin casa atunci cand raman singur. Interesant e ca daca dorm in alta parte, nu am nicio treaba. Acolo insa unde locuiesc multa vreme, acolo se intampla toate.

Cum spuneam, azi noapte nici urma de frica. Am visat, in schimb, tot felul de persoane care mi-au populat anii sinaieni. Luminita, un oarecare Costica zis "Putere", Petre Mongolu', nea Marian - barmanul de la Furnica si multi altii. Un vis placut, pana la urma, chiar daca destul de absurd, ca mai toate visele.

Variante de raportare la ispita

Saptamana trecuta, la Bucuresti, m-am reintalnit cu un vechi amic - Mirel. Nu ne-am vazut de 18 ani, ceea ce nu-i deloc putin. M-a invitat la el - casa mare, frumoasa, amenajata cu gust. O placere sa locuiesti acolo. Am discutat cate-n luna si-n stele, in special despre copiii nostri (are si el o fetita de 9 ani). Apoi, in nu stiu ce context, mi-a povestit o intamplare frumoasa. E vorba de o familie de batrani instariti pe care i-a cunoscut el acum niste ani. Aveau un fiu, de-o varsta cu Mirel. Doamna, de moda veche, l-a indragit pe Mirel si il invita destul de des la cate o dulceata, prilej sa-i povesteasca din vremuri apuse. Pana la urma, intr-o buna zi, doamna i-a facut cadou caseta ei cu bijuterii. Mirel a luat-o, frumos, i-a multumit si a plecat. S-a dus direct la fiul doamnei, i-a spus despre ce e vorba si i-a restituit caseta. Din acel moment, fiul doamnei era avertizat ca mama lui este dispusa sa dea lucruri din casa unor oameni care nu fac parte din familie.

Mirul ca deodorant

Când am plecat de la schit, părintele Isaia mi-a dat două sticluțe cu mir - una pentru mine, una pentru Maria. Poate nu știți, dar în ziua de azi mirul se îmbuteliază în flacoane cu bilă, exact ca deodorantele tip stick. Așa că e foarte simplu: dimineață, dacă dorești, îți treci bila pe frunte, de sus în jos și apoi de la dreapta la stânga, făcând astfel semnul crucii. Zicea părintele că l-a preparat din mai multe feluri de mir, luat de la diverse mănăstiri. Așadar, e vorba de un mir puternic. Interesant e că Maria îmi tot ceruse, dacă sunt la mănăstire, să-i aduc mir. Pe drum, undeva între Sebeș și Simeria, am găsit un călugăr care făcea autostopul. L-am luat și, ce să vezi, era tot un părinte de schit. Venea din Bistrița și mergea la Mănăstirea Prislop - acolo unde își petrecuse mama câțiva ani din viață predând româna la seminarul de fete. Nu o cunoștea, dar parcă auzise de ea. Din vorbă în vorbă, am ajuns la subiectul care îl rodea cel mai tare: schitul lui, unde locuiește împreună cu alți trei frați, doi dintre ei fiind bătrâni și neputincioși. Mi-a povestit cât i-a fost de greu să pună schitul pe picioare, cum, la început, stătea singur, într-o simplă baracă de tip forestier, și noaptea venea „vrăjmașul” și îl ispitea. L-am întrebat cum îl ispitea și mi-a zis că uneori scotea niște sunete lugubre, alteori lovea și bubuia în pereții barăcii. Cred că nu m-aș fi simțit confortabil în creierii munților, noaptea, singur într-o baracă, ascultând cum bubuie „cineva sau ceva” în pereți. Am mai vorbit noi de una, de alta și, când aproape să ajungem la locul unde urma să coboare, a scos și el o sticluță cu mir și m-a uns pe frunte și pe spatele mâinilor. Apoi i-am dictat un pomelnic, iar el mi-a scris pe o hârtie adresa schitului și numărul lui de telefon. Chiar mă gândesc să dau o fugă vara asta, eventual și cu Maria.

De la Arsenie Boca la Arsenie de la Hadâmbu

În acest moment stau așezat pe scaunul meu de la măsuța mea din standul meu de la Târgul Internațional de Carte Librex, aflat în Sala Polivalentă din Iași. Am sentimentul liniștitor că poliția nu poate intra în acest mic locaș al meu fără mandat de percheziție. Nu că m-ar căuta, nici vorbă, dar e o senzație plăcută să ai un spațiu doar al tău și să nu poată intra nimeni peste tine. Am făcut câteva poze și o să le urc mai târziu sau mâine. Târgul e mititel în comparație cu Gaudeamus, dar văd că sunt prezente destule edituri. Am venit cu 100 de cărți și sper să regret că n-am luat mai multe.

Mici intamplari semnificative

Seria coincidentelor continua. Cum merg undeva in legatura cu cartea, cum apar tot felul de intamplari nu neaparat ciudate, insa in mod cert semnificative.
Acum circa o luna, m-am intalnit in mall cu Eugen Jurca. El este cel care ne-a cununat religios pe mine si pe Liliana. Tot el a botezat-o pe Maria. Acum nu mai este preot, a terminat facultatea de psihologie si tine cursuri la niste universitati in vestul tarii. Pentru ca este si autor de carti cu tematica teologica, l-am intrebat daca nu are intrari pe la anumite librarii. A pus imediat mana pe telefon si a sunat o doamna pe nume Florica.

Stie cineva cu adevarat cum face un cal?

Îmi aduc mereu aminte de discuţiile în contradictoriu cu mama. Ne certam uneori pe câte o chestie minoră şi, fiind amândoi foarte încăpăţânaţi, nu cedam pentru nimic în lume. Până la urmă, mama căpătase obiceiul să finalizeze discuţiile cu următoarea frază: „tu nu o să ai niciodată copii şi nu o să înţelegi prin ce trece un părinte când copilul se poartă aşa ca tine”.
Destinul meu a fost totuşi diferit de ceea ce credea mama, aşa că mi-a dat o fetiţă minunată. Mama a fost fericită, şi cred că apariţia (sau sosirea) Mariei i-a luminat puţin bătrâneţile.

Una din cele câteva poze cu mama și Maria pe care le am