Tarzan of the apes (8)

Vînătorul din copac
        A doua zi după noaptea Dum-Dum-ului, tribul o porni încet prin pădure, înapoi spre coastă.

 Leşul lui Tublat zăcea în locul unde se prăbuşise, căci supuşii lui Kerchak nu mîncau niciodată morţii din tribul lor.

Marşul era o tacticoasă expediţie pentru agonisirea hranei. Fructe de palmier, prune cenuşii, banane şi mango se găseau din belşug, ca şi ananas sălbatic şi, uneori, mici mamifere, păsări, ouă, reptile şi insecte. Alunele erau sfărîmate între fălcile lor viguroase sau, cînd se dovedeau prea tari, le spărgeau strivindu-le între două pietre.

Tarzan of the apes (7)

Lumina cunoaşterii

           După un timp care i se păru lung cît o eternitate, micul suferind fu din nou în stare să se ţină pe picioare şi, din acea clipă, întremarea lui fu atît de rapidă, încît o lună mai tîrziu era la fel de viguros şi de vioi ca şi mai înainte.

În timpul convalescenţei revăzuse de multe ori în minte lupta cu gorilele şi primul lui gînd a fost să regăsească minunata armă care-l făcuse ca dintr-un nevolnic disperat şi aproape biruit, să ajungă superior acelei puternice fiare — teroarea junglei.

Tarzan of the apes (6)

Lupte in junglă

             Hoinărelile tribului îi purtau adesea în vecinătatea cabanei închise şi tăcute de lîngă golful împrejmuit pe trei laturi de uscat. Pentru Tarzan, cabana era o sursă infinită de mister şi de plăcere. Se zgîia la ferestrele acoperite de perdele sau, căţărîndu-se pe acoperiş, privea în adîncurile smolite ale coşului, încercînd zadarnic să desluşească minunile aflate dincolo de pereţii masivi.

Închipuirea lui de copil făurea nişte fiinţe miraculoase care s-ar fi găsit acolo înăuntru şi imposibilitatea de a afla o cale spre a pătrunde pînă la ele îi sporea înmiit dorinţa de a intra. Îşi pierdea ceasuri întregi urcîndu-se pe acoperiş sau cocoţîndu-se pe ferestre pentru a descoperi un mijloc de acces, dar nu dădea nicio atenţie uşii, deoarece aceasta părea la fel de masivă ca şi pereţii.

Tarzan of the apes (5)

Maimuţa albă         

             Kala îşi îngrijea cu duioşie puiul de pripas, mirîndu-se în sinea ei de ce acesta nu se dezvolta în forţă şi în agilitate deopotrivă cu puii altor mame. Trecuse aproape un an de cînd intrase în posesia ei şi puiul abia de începuse a umbla singur, cît despre căţărat, vai de mine ce neputincios era!

Kala stătea uneori de vorbă cu femelele mai bătrîne despre tînăra ei odraslă, dar niciuna dintre ele nu înţelegea cum poate un pui să fie atît de încet şi de înapoiat în a învăţa să aibă grijă de sine. Cum aşa? Dar nici hrana nu şi-o putea procura singur şi doar trecuseră mai bine de douăsprezece luni de cînd îl găsise Kala.

De-ar fi ştiut maimuţele că pruncul, înainte de a fi intrat în posesia Kalei, împlinise treisprezece luni, l-ar fi socotit un caz lipsit de orice speranţă, căci micile gorile din tribul lor erau la două-trei luni tot atît de avansate cît şi puiul ăsta de douăzeci şi cinci de luni.

Tublat, soţul Kalei, era nedumerit şi supărat şi dacă femela n-ar fi fost mereu cu ochii în patru, el demult i-ar fi făcut de petrecanie copilului.

Tarzan of the apes (4)

 Gorilele

          În inima pădurii, pe-un platou aflat cam la o milă în spatele oceanului, bătrînul Kerchak, gorila, spumega de furie în mijlocul neamului său. Membrii mai tineri şi mai sprinteni ai tribului se căţăraseră pe ramurile de sus ale arborelui uriaş, ca să se ferească de mînia bătrînului; preferau să-şi rişte viaţa pe crengile care abia le suportau greutatea, decît să-l înfrunte pe bătrînul Kerchak într-unul din accesele lui de nestăpînită furie.

Ceilalţi masculi se risipiseră în toate direcţiile, dar nu mai înainte ea bruta aţîţată să fi simţit vertebrele unuia dintre ei plesnind între fălcile-i uriaşe, înspumate de turbare.

Tarzan of the apes (3)

Viaţă şi moarte           

Dimineaţa îi află prea puţin sau aproape deloc odihniţi, deşi încercaseră o nespusă uşurare la ivirea zorilor. De îndată ce-şi încropiră o frugală gustare, alcătuită din carne de porc sărată, cafea şi biscuiţi, Clayton reîncepu munca de construire a locuinţei lor, pentru că-şi dădea seama că nu se puteau aştepta la niciun fel de siguranţă şi la niciun pic de odihnă noaptea, atîta timp cît nu vor fi despărţiţi de viaţa junglei prin patru pereţi trainici. Era o sarcină anevoioasă care-i luă aproape o lună şi nu clădi decît o singură cămăruţă. Îşi dură casa din trunchiuri mici, groase de vreo cincisprezece centimetri, astupînd spaţiile libere cu un soi de lut pe care-l găsi la mică adîncime de la suprafaţa solului.

Tarzan of the apes (2)

Cămin în sălbăticie
         Şi nici nu avură mult de aşteptat, căci a doua zi dimineaţă, cînd Clayton ieşi pe punte să-şi facă obişnuita plimbare înainte de micul dejun, răsună o împuşcătură, apoi încă una şi încă una. Priveliştea care i se înfăţişă ochilor îi confirmă cele mai rele temeri. În faţa micului grup de ofiţeri se ridicase, înfruntîndu-i, întregul echipaj pestriţ de Fuwalda, cu Michael cel Negru în cap.

La prima salvă de gloanţe venită din partea ofiţerilor, oamenii se împrăştiară, căutînd adăpost, apoi, din locurile ferite de după catarge, de după cabina timonierului şi cea a comandantului, porniră să tragă în cei cinci ofiţeri care reprezentau mult urîta autoritate de pe bord.

Tarzan of the apes (1)

1. ÎN LARGUL MĂRII

Povestea ce urmează mi-a fost istorisită de o persoană care nu avea vreun motiv anume să mi-o spună mie sau oricui altcuiva. Faptul că a pornit s-o depene, poate fi pus pe seama influenţei pline de ispite pe care a avut-o asupra povestitorului un cules de vii, ca din bătrîni, iar continuarea pînă la capăt a acestei ciudate poveşti se datoreşte scepticei incredulităţi cu care am întîmpinat-o eu în zilele ce-au urmat. Cînd vorbăreţul meu oaspete şi-a dat seama cît de mult înaintase în miezul povestirii şi că eu înclinam să nu-l cred, s-a lăsat aţîţat de o nesocotită trufie, care a dus mai departe la îndeplinire ceea ce culesul de vii stîrnise doar, aşa încît s-a apucat să dezgroape mărturii scrise, sub forma unor hîrţoage mucegăite sau a unor documente îngălbenite de vreme ale Biroului Colonial Britanic, menite să confirme unele dintre episoadele mai izbitoare ale povestirii sale atît de ieşite din obişnuit. Eu, unul, nu susţin că povestea este adevărată, întrucît nu am fost martor al întîmplărilor pe care le descrie, dar faptul că asumîndu-mi misiunea de a o repovesti în faţa dumneavoastră, am folosit nume fictive pentru personajele principale, constituie o suficientă dovada a sincerităţii convingerii mele că s-ar putea să fie adevărată. 

Tarzan

Pe 20 ianuarie 1984 s-a stins din viata Johnny Weissmüller, un fel de Arnold Schwarzenegger al anilor '30. S-a nascut la Timisoara, dar treaba asta nu i-a preocupat nici pe comunisti, nici pe tradatorul revolutiei Ciuhandu, care in cei 16 ani de mandat ar fi putut sa puna cumva in valoare acest lucru. Presupun ca americanii ar fi facut din Freidorf - cartierul unde s-a nascut Johnny - loc de pelerinaj pentru fani, ar fi inaugurat parcul Weissmuller, unde toti copiii ar fi putut veni sa-l vada pe Tarzan luptandu-se cu fiarele salbatice etc. 

Imi aduc si azi aminte cum ma uitam, duminica dimineata prin anii '60, la filmele cu Tarzan. Johhny era magistral: calatorea pe liane, ca maimutele, scotea niste strigate specifice, care infiorau jungla si, mai ales, se lupta in parte cu orice fel de animal din jungla. N-as fi pierdut niciun episod, ma infiintam cu cinci minute inainte pe scaun, fata in fata cu televizorul si nu ma mai clinteam de-acolo pana nu se termina si ultima secventa din film - inclusiv genericul.

Johnny a murit in 1984, chiar daca fusese un om cu sanatate de fier, sportiv, campion, actor, idol, faimos etc. etc. Sic transit gloria mundi....

In 2011 a murit cimpanzeul Cheetah, prietenul nedespartit al lui Tarzan in filmele din anii '30.

In 1998 a murit Maureen O'Sullivan - interpreta lui Jane - partenera de aventuri si iubita lui Tarzan, cea care trebuia salvata mai tot timpul din tot felul de situatii fioroase. 

In cinstea lor, o sa urc in serial cartea lui Edgar Rice Burroughs, Tarzan of the Apes. Pana atunci, uite-i pe toti trei intr-o poza din vremea cand erau in plina glorie:

Recitarea lui Gogol

In adolescenta, desigur ca iubeam poezia. Cea care-mi vine acum in minte este "O sa ploua" a lui Marin Sorescu. Nu stiu, sincer, de ce imi placea poezia asta. Dar imi placea, asta e important si imi mai placea felul in care o recita Gogol. Intotdeauna incepea cu un cascat. Dar, fiind vorba de un cascat dumnezeiesc, el trebuia sa fie colosal. Asa ca Gogol il lungea cat putea de mult, de parca ar fi fost Pavarotti, iar sunetul in sine era un fel de muget modulat, in genul celor scoase de Tarzan. Cei care nu stiau despre ce e vorba si se nimereau pe-acolo, intepeneau. Inchipuiti-vi-l pe Gogol, cogeamite galiganul, stand cu picioarele departate, bine infipte in dusumea, ducand mana la gura si lasand sa izbucneasca acele sunete. Am vazut oameni care efectiv nu mai stiau ce sa faca: sa fuga, sa se ghemuiasca, sa planga, sa rada? Cand, in sfarsit, urletul lua sfarsit, incepea si poezia:

- O sa ploua,
Isi zice Dumnezeu, cascand,
Si privind la cerul fara pic de nor,
Ma cam incearca reumatismul
De vreo patruzeci de zile si patruzeci de nopti.
Ehe, se stica vremea!
Noe, ma Noe,
Ia vino pana la gard sa-ti spun o vorba!

De prisos sa amintesc ca si acel "Noe, ma Noe" era racnit ca sa se auda peste munti, vai, oceane si iarasi munti. Cel mai frumos era la sfarsit. Unii credeau ca mai urmeaza ceva, altii schitau un zambet, iar altii isi pastrau expresia de stupoare: "Ce-o fi fost asta, frate?"