Trei milenii de umor (15)

Într-o seară, era prin 1898, Sully Prudhomme asista la dineul lunar care-i aduna la Marguery pe membrii Societăţii Oamenilor de Litere. Şugubăţul Aurelien Scholl a fost însărcinat să în­chine un toast în onoarea acestuia; dar în toiul cuvîntării, a gesticulat mai mult şi a trîntit pe dusumea un vas de compot care se afla pe masă. Parodiind „La Vase brisee“, Scholl opri gestul chelnerului, acela de a aduna de pe jos cioburile şi, cu o voce sugrumată de emoţie murmură:

N’y touchez pas! (Nu-l atingeţi)

Il est brise. (E spart.)

Un rîs homeric a izbucnit în sală...

Trei milenii de umor (14)

Spre necazul lui, Mark Twain era oprit pe stradă de nenu­măraţi admiratori, care îi ofereau drept omagiu fotografiile lor. Unui asemenea donator scriitorul i-a mulţumit cu următoarele cuvinte:

—    Poza dumneavoastră îmi seamănă atît de mult încît o confund cu a mea însămi. Am dat-o la înrămat şi de acum o voi utiliza ca oglindă cînd mă voi bărbieri!

Trei milenii de umor (13)

Mark Twain conducea o doamnă la masă. Aflîndu-se într-o dispoziţie deosebită el i-a zis:

—    Ce frumoasă sunteţi!

Mai puţin amabilă, doamna i-a răspuns:

—    Îmi pare rău că nu pot să vă întorc acest compliment!

—    O, a rîs Mark Twain, de ce nu procedaţi la fel ca mine, scumpă doamnă? Minţiţi!

Trei milenii de umor (12)

Pe vremea cînd o ducea foarte greu, tînărul Mark Twain se oprise în faţa unui restaurant şi studia preţurile listei de bucate. Atunci s-a apropiat de el un splendid cîine de vînătoare. Animalul şi-a lipit capul de genunchiul lui Twain şi a început să dea din coadă, de parcă îl cunoştea de cînd lumea.

Un ofiţer s-a îndreptat spre tînăr şi i-a spus:

—     Aveţi un cîine minunat! Nu este cumva de vînzare?

—     Aveţi trei dolari? era curios Twain.

Ofiţerul a scos imediat trei dolari şi a apucat cîinele de zgardă intrînd cu el în restaurant.

Peste cîteva clipe, de după primul colţ a apărut un om ner­vos, care îşi arunca privirile în toate direcţiile.

—     Nu cumva căutaţi un cîine? — l-a interogat Twain.

—  Ba da, s-a lamentat domnul. Un cîine de vînătoare cafeniu cu pete albe. L-aţi văzut cumva?

—     Dacă îmi daţi trei dolari, mă angajez să-l scot chiar de sub pămînt.

Trei milenii de umor (11)

Pe vremea cînd nu era decît farmacist, Theodor Fontane a găsit o nouă gazdă. În prima dimineaţă, după ce a servit micul dejun, el i-a zis gazdei sale:

    —  Stimată doamnă, dacă ce-am băut eu acum a fost cafea, atunci începînd de mîine doresc ceai. Dacă însă a fost ceai doresc de acum înainte cafea!

Trei milenii de umor (10)

Thackeray candida în alegerile pentru parlament. Într-o zi l-a întîlnit pe contracandidatul din circumscripţia lui electo­rală. Au discutat amical, iar la despărţire celălalt a încheiat astfel:

—    Doresc să învingă cel mai bun!

Thackeray a răspuns c-o reverenţă:

—    Oh, asta, sincer, n-o doresc!

Trei milenii de umor (9)

Balzac îşi batea veşnic capul cu întreprinderi despre care presu­punea că l-ar îmbogăţi peste noapte. Într-o zi l-a întîlnit pe amicul său, pictorul Monnier, şi a început să-i povestească:

— În sfîrşit! Evrika! Am găsit un mijloc eficace de îmbo­găţire. Încep o afacere serioasă şi încă ce serioasă!  O să vînd floricele de porumb! Nu rîde. Am fost recent prin Austria şi-am văzut acolo ce afacere minunată poate fi asta. Acolo nu e prînz la care să nu fie floricele şi vin de Tokay. Vreau să introduc şi la Paris obiceiul acesta. Sunt sigur că publicul parizian se va îmbulzi cînd va vedea firma „Honore de Balzac, scriitor de romane şi vînzător de floricele". Ce cîştig mă aşteaptă! Ia să fac un calcul: dacă la fiecare franc îţi rămîn şaptezeci de centime, atunci la o sută de franci cîştig  şaptezeci de franci, la o sută de mii de franci şaptezeci de mii, la o sută de milioane, şaptezeci de milioane...

Trei milenii de umor (8)

Cu vădita dorinţă de a-l pune pe poet în încurcătură, un in­divid i-a pus lui Puşkin următoarea întrebare:

—  Alexandr Sergheievici, ce tangenţă este între mine şi soare?

Răspunsul a fost spontan şi ironic:

—  Nici la dumneavoastră, nici la soare, omul nu poate privi fără să se încrunte!

Trei milenii de umor (7)

Ajuns celebru prin lucrarea „Discurs asupra universalităţii limbii franceze", Rivarol era un scriitor care nu-şi cruţa duşmanii, dar nici prietenii, încondeindu-i deopotrivă. Iată ce-a notat despre Condorcet: „Scrie cu opiu pe foi de plumb", iar despre Mirabeau: „Mirabeau este singurul om din lume care seamănă leit-poleit cu reputaţia de care se bucură: e într-adevăr un om groaznic - este capabil de orice pentru bani, chiar şi de o faptă buna".

Aflat în refugiu la Londra, Rivarol a fost întrebat de un amic ce părere are asupra poeziei prezentate şi scrisă în hexa­metri.

—    Hexametrii sunt buni, a spus Rivarol, dar au lungimea lor...

Trei milenii de umor (6)

Samuel Johnson, ajuns în culmea gloriei, a izbutit să aibă o lojă la Teatrul Naţional din Londra. Un general, care avea foarte mare influenţă la curtea regală, a reuşit să-l înlăture pe John­son şi să acapareze loja. A doua zi, jignit pînă la sînge, John­son a scris în ziarul său: „Caesar a cucerit Galia, Pompei Iudeea, Carol cel Mare Saxonia, Wilhelm Cuceritorul Anglia, Henric al Vl-lea Parisul şi Ludovic al XlV-lea Alsacia. Ce-a cucerit generalul X? O lojă!

Autorul care şi-a făcut o intrare triumfală în saloanele lon­doneze, o dată cu apariţia ciudatului său roman „Tristram Shandy", Laurence Sterne, discuta cu un ministru.

  —    Geniile n-au niciun strop de talent în afaceri, observa, nu fără maliţiozitate, omul de stat.

   —    Mylord, a răspuns Sterne liniştit, un geniu nu este prea mic, ci prea mare pentru o afacere oarecare!

Trei milenii de umor (5)

Abuzînd de răbdarea şi bunăvoinţa lui Voltaire, un tînăr autor i-a înmînat acestuia o piesă spre lecturare. Peste cîteva zile, după ce a terminat de citit opera tînărului confrate, Voltaire i-a adresat următoarele cuvinte:

— Stimate şi încă tinere domn! Aveţi voie sa scrieţi o ast­fel de piesă numai dacă sunteţi celebru. Pînă atunci însă, tre­buie să scrieţi piese bune!

Trei milenii de umor(4)

Aflat, în primăvara anului 1744, la Twickenham, orăşel la sud-vest de Londra, Alexander Pope a căzut grav bolnav la pat. Autorul poemului „Essay on Man“ avea o constituţie plăpîndă. Starea sa era foarte gravă şi Pope nu-şi făcea iluzii. Un medic, prieten al familiei, a încercat să-i insufle curaj:

—   O serie de simptome vorbesc de vindecare!

—   Eu însă, a răspuns poetul, am să plec pe lumea cealaltă cu simptome cu tot!

Trei milenii de umor(3)

Ultima mare personalitate a epocii lui Ludovic al XlV-lea, poetul şi criticul Boileau-Despreaux, primise pe un curtean căruia îi era dator cu o vizită. La o primă ocazie, cavalerul a adus vorba de această încălcare a uzanţelor perioadei respective. Boileau i-a răspuns astfel:

— Între dumneavoastră şi mine există o deosebire, care mă împiedică a face vizite. Dumneavoastră faceţi acest lucru ca să vă treacă timpul, pe cînd eu, făcînd vizite, aş pierde timpul.  Le temps fuit irreparable! (Timpul nu se întoarce!)

Trei milenii de umor(2)

În perioada cînd era poet al curţii engleze, Ben Jonson a întîlnit un bărbat care a avut o căsătorie nereuşită şi care toc­mai rămăsese văduv. Acesta i-a spus lui Jonson:

—  O, minunate fiu al muzelor, aveţi în faţa dumneavoastră un monument al triumfului speranţei asupra răbdării!

Avînd treizeci de ani şi suferind de paralizie, Paul Scarron a obţinut totuşi mîna frumoasei şi inteligentei Frangoise d’Aubigne, viitoarea regină morganatică a Franţei. În casa lor se mînca modest, dar cu toate acestea oaspeţii veneau cu plăcere. Oarecum exista o compensaţie: discuţiile spirituale şi darul povestirii, care nu-i lipseau doamnei Scarron. 

Trei milenii de umor(1)

Mai tineti minte cartea asta? Eu, unul, n-am uitat nici macar momentul in care tata a scos-o din servieta si mi-a inmanat-o, zicandu-mi: "ia si citeste, guzgane". Si am citit, apoi am recitit, am retinut tot felul de anecdote, le-am spus in diverse imprejurari, unii au ras, dar cei mai multi s-au uitat usor uimiti, pentru ca poantele nu erau din cele obisnuite, pline de aluzii sexuale ori scatologice. Unii credeau ca ma dau mare, ca ii sfidez cu bancurile astea "intelectuale". Dar eu, ce sa fac, asta aveam la dispozitie, o carte. Si intr-o carte din anii 70 nu puteai gasi bancuri cu militieni, cu blonde, cu Alinuta... Ia uite: