O alta poveste a lui Oscar Wilde

Uriaşul egoist

În fiecare după amiază, când se întorceau de la şcoală, copiii obişnuiau să se joace în grădina Uriaşului.

Era o grădină mare şi frumoasă. Aici creştea o iarbă deosebit de fragedă şi verde. Ici-colo în iarbă se zăreau flori gingaşe, asemănătoare stelelor. Cei doisprezece piersici se încărcau primăvara cu flori delicate de un roz sidefiu, iar toamna cu fructe ispititoare, din belşug. Păsările, ascunse în frunzişul copacilor, cântau atât de dulce, încât copiii se opreau din jocurile lor pentru a le asculta.

– Ce bine e aici! îşi spuneau unul altuia copiii.

O poveste a lui Oscar Wilde

Printul fericit

Sus, dominând oraşul, pe un soclu înalt, se afla statuia Printului Fericit. Era placat din cap până-n picioare cu foiţe subţiri de aur fin; drept ochi avea două safire sclipitoare, iar un rubin mare, roşu, scânteia pe mânerul spadei sale. Era, într-adevăr, foarte mult admirat.

— E la fel de frumos ca şi cocoşii de pe acoperişuri, care arată direcţia vântului, grăi unul din edilii urbei, care dorea să dobândească reputaţia de om cu gusturi artistice. Doar că nu e prea folositor, adăugă el temându-se ca nu cumva lumea să-l socotească lipsit de simţ practic, ceea ce nu era cazul.

Dupa 32 de ani

Felul in care se leaga lucrurile este, intr-adevar, uimitor. Deunazi vorbeam cu Dragos, amicul meu de la Sinaia, cel care s-a apucat de ciclism. El imi povestea despre lungile trasee in care pleaca saptamanal si eu ma miram de "nebunia" de a pedala ore intregi, doar cu scopul de a avea de unde sa te intorci. Cand, aici la Brebu, m-am pomenit ca Pol, amicul la care stam, este si el un ciclist inrait. Si el merge zeci si sute de kilometri, lucru pe care il considera foarte placut, important si benefic pentru minte si corp. Greu de inteles, pentru mine cum poate sa te incante ceva atat de monoton. Se pare, insa, ca exista un punct dincolo de care daca treci, capeti un alt gen de perceptie asupa realitatii, inclusiv asupra propriei tale persoane. 

La festival

In jumatate de ora, plecam spre Brebu. Asta vine undeva pe langa Resita. Foarte aproape, e Garana si taman bine prindem festivalul de jazz. Revenim duminica seara.

http://garana-jazz.ro/

Bilingvismul romano-maghiar

Venind spre casa din turneul meu prelungit, undeva intre Targu Secuiesc si Brasov, am descoperit cateva inscriptii bilingve interesante. Nu stiu mai nimic despre limba maghiara, insa daca lucrurile stau atat de simplu ca in cazul inscriptiilor despre care vorbesc, atunci nu ar fi o problema sa invatam rapid, cu totii, aceasta minunata limba.

O strafulgerare

Acum vreo luna, veneam acasa toti trei: Maria, Liliana si cu mine. Am parcat si m-am apucat sa culeg plasele si ce mai aveam de dus. Ele au luat-o inainte, au sunat la Mitza si au intrat in scara blocului. Am venit din urma, am intrat folosind cheia, apoi am inceput sa urc scarile. Dupa cateva trepte am ridicat privirile si am avut un mic soc: Liliana era sus, in capul scarilor, in semiobscuritate si nu zicea nimic. Mi-au trebuit doua secunde ca sa inteleg ca nu avea cheia si ma astepta sa descui, iar Maria intrase la Mitza. Toata treaba mi-a adus aminte de o scena din Amadeus al lui Milos Forman. Iat-o:

O poveste a lui Cartarescu

ZARAZA

Prin 1944, sub cele mai îndîrjite bombardamente ame­ricane, Bucureştiul petrecea la fel ca în anii nebuni rămaşi în urmă cu două decenii. Mîncarea era ieftină, hoteluri­le primitoare, iar grădinile de vară, Raşca, Oteteleşanu şi Cărăbuş, dar şi Bordeiul, încă de pe atunci aşezat la marginea Herăstrăului, răspîndeau pînă în mahalalele mărginaşe mirosul de patricieni la grătar şi sunetul ban­delor de jazz sau al tarafurilor autohtone. 

O poveste a lui Creanga

Cinci pâni

Doi oameni, cunoscuţi unul cu altul, călătoreau odată, vara, pe un drum. Unul avea în traista sa trei pâni, şi celalalt două pâni. De la o vreme, fiindu-le foame, poposesc la umbra unei răchiţi pletoase, lângă o fântână cu ciutură, scoate fiecare pânile ce avea şi se pun să mănânce împreună, ca să aibă mai mare poftă de mâncare.

Tocmai când scoaseră pânile din traiste, iaca un al treile drumeţ, necunoscut, îi ajunge din urmă şi se opreşte lângă dânşii, dându-le ziua bună. Apoi se roagă să-i deie şi lui ceva de mâncare, căci e tare flămând şi n-are nimica merinde la dânsul, nici de unde cumpăra.

Biberoane

Maria si tatal ei, in 2006, band ceai

Rime pentru copii

Soricel, coada vargata,
Ce-ai mâncat smantana toata,
Acum hai la judecata.
Judecata e facuta:
Ia pisica si-o saruta.
Pe amandoua partile,
Sa-i creasca mustatile

 

Seara cand rasare luna
Pe podisul mexican
Mexicanii stau la panda
Ca sa prindã un gascan.
Domnisoara Angelica
A plecat din Bucuresti
Si-a lasat ca amintire
Trei tangouri frantuzesti.

Manele sarate

Am ajuns la Poiana Sarata - hanul - care se afla in Oituz. Am luat bilet pentru la noapte in motel. Costa numai 45 de lei. La receptie, m-au intrebat daca vreau factura, am zis ca nu si le-am dat banii. Sunt curios daca maine ma vor pune sa mai platesc odata.

Am facut o mica tura si pozele de rigoare. Faza e ca nu am retea, dar palpita cand si cand. Ma duc sa mananc niste mici la terasa. O sa fie cam dificil, cand treceam pe-acolo se auzea cam asa:

Aoleu cat esti de sexy
facuta sa innebunesti baietii
toti se uita ca nebuni
la picioare si la sani
si-apoi de nimic nu mai sunt buni

Bicicleta ciumarneza

Intre Moldovita si Sucevita, se gaseste un sat numit Ciumarna. Nu e mare lucru de capul lui, insa am tinut sa ma duc acolo pentru ca mi-a recomandat un amic. Amicul este mare ciclist, desi se apropie de 60 de ani. Merge prin toti coclaurii din tara si se simte excelent. De fapt, chiar arata excelent, zici ca are 40 de ani. Ei, daca mi-a recomandat el Ciumarna, era clar ca nu voi gasi acolo vreun restaurant cu specific vanatoresc sau vreun salon de masaj. Am gasit, in schimb, multe curbe ale soselei in panta, care cred ca fac deliciul ciclistilor. 

Butelca

M-am trezit cu noaptea-n cap. Azi e ziua plecarii. Maria si colegii se duc la Targu Mures, iar eu o tai catre Targu Secuiesc. Adica mergem cu totii la targuri. M-am culcat devreme si cred ca la asta a contribuit putin vinul demisec de Cotnari, care a fost destul de tare, dar si friptura uriasa pe care mi-a dat-o gazda la cina. Dupa friptura aia am baut o tona de apa de la robinet si mi-am adus aminte de Sinaia anilor 70, cand nici nu imi puteam imagina ca voi ajunge vremuri in care sa cumpar apa plata de la magazin. Aveam o ulcica din lut, ceva de genul celor pe care le-am cumparat ieri de la Marginea, careia ii ziceam "butelca". Beam apa numai si numai cu ea si nimeni altcineva nu avea voie sa o foloseasca. O umpleam pana la gura cu apa rece de la robinet si nu ma lasam pana nu o goleam. Cu cat era apa mai rece, cu atat mi se parea mai buna. Cred ca am folosit butelca aia cel putin zece ani. Pana la urma s-a intamplat ceva cu ea. Nu numai ca s-a ciobit, dar partea dinauntru a capatat alta consistenta, de parca lutul s-ar fi transformat in ceva alunecos, care ramanea jilav si dupa ce nu mai era in contact cu apa. Are si lutul durata lui de viata.

O poveste a lui Marquez

Un domn foarte bătrân, cu nişte aripi uriaşe

După trei zile de ploaie omorâseră atâţia crabi în casă, încât Pelayo a fost nevoit să străbată curtea inundată ca să-i arunce în mare, fiindcă nou-născutul avusese toată noaptea fierbinţeală şi se părea că era din cauza duhorii. Lumea era tristă începând din ziua de marţi. Cerul şi marea erau un amestec de cenuşă, iar nisipul ţărmului, care în martie strălucea ca pulberea de lumină, se prefăcuse într-o mocirlă de fructe de mare stricate. Lumina era atât de molcomă la amiază, încât atunci când s-a întors acasă, după ce-a aruncat crabii, lui Pelayo i-a venit greu să desluşească ce anume se mişca şi se tânguia în fundul curţii. A trebuit să se apropie foarte mult ca să descopere că era un bărbat bătrân, trântit pe burtă în noroi şi care, cu toate că se străduia din răsputeri, nu se putea ridica, fiindcă-l impiedicau aripile sale uriaşe.

Poze din mers

Am trecut prin Sucevita cu viteza legala si m-am oprit doar cat sa fac cateva poze, dar fara sa cobor din masina. Efectiv nu mai am rabdare sa intru si sa vad aceleasi lucruri. Si nu-i inteleg pe cei care fac turul manastirilor. Nu ii cred, pur si simplu, ca simt o mare evlavie, ori vreun fior oarecare, dupa ce intra in a patra manastire si gasesc inauntru aceleasi chipuri pictate, aceleasi straie cernite si acelasi miros de lumanari.

Eliot Ness la Marginea

Intre Radauti si Sucevita, mergand catre Vama, treci prin localitatea Marginea. Asta e una dintre putinele localitati pe care le cunosc eu si care au un brand. Brandul lor este ceramica de Marginea, dupa cum se poate vedea in poza:

O degustare din mers

Cum ziceam, azi am dat o fugă la Rădăuți. Singurul lucru demn de interes pe care îl pot spune despre acest oraș e că până nu demult, credeam că el se află în Republica Moldova. În rest...nici măcar nu m-am ostenit să fac o poză. M-am învârtit ce m-am învârtit, până mi-au căzut ochii pe un magazin de vinuri. Am intrat și ce să vezi? Un fel de echivalent al magazinelor din Recaș, bazat însă pe vinurile de Cotnari. Am întrebat-o pe tânăra domniță care vindea acolo dacă vinul e bun (știu, întrebare idioată) și mi-a sugerat să gust.

Bacovia la Vama

Am fost in excursie pana la Radauti. O sa pun poze, o sa scriu. Chestia e ca nici nu m-am intors bine si a inceput o ploaie incredibila. Aproape nu se mai aude nici trenul care trece la cativa metri de casa. Bineinteles ca mi-am adus aminte de Bacovia

Ploua, ploua, ploua,

Vreme de betie

Si s-asculti marfarul

Ce melancolie!

O poveste a lui Italo Calvino

Totul într-un punct.

Pornind de la calculele lui Edwin P. Hubble referitoare la viteza de îndepărtare a galaxiilor, se poate stabili momentul în care, înainte de începerea expansiunii ei în spaţiu, întreaga materie a universului era concentrată într-un singur punct.

- Bineînţeles că stăteam cu toţii acolo, - zise bătrânul Qfwfq. Unde să stăm în altă parte? Că ar putea exista spaţiu, nimeni nu bănuia. Nici timp; şi, la urma urmelor, ce să facem cu timpul acolo, înghesuiţi ca sardelele cum şedeam?

Caini batrani si surzi

Deja e prea mult! Nu mai inteleg nimic. Fiti atenti!

La Pestera, satul acela de pe langa Moieciu, am stat la o familie numita Coltea. Am scris de ei, am pus si poze de-acolo. Ce n-am scris, e ca nea Coltea e ajutorul preotului la biserica din sat. Nu stiu cum se numeste asta, dar mi-au povestit ca el intra in altar, rezolva diverse lucruri, etc. N-am reusit sa-i fac decat o poza, ca nu sta: