Doi grei

Chaplin si Einstein. Cel frumos e Chaplin.

Omul cu muste

Exista o trupa de rock alternativ numita "Omul cu Sobolani". Mi-am adus aminte de ea privind trecatorii, potentialii mei clienti, aici, la targul targurilor din Timisoara. La un moment dat a aparut un tip imbracat intr-o helanca bej-maroniu. Avea cu el un baietel lovit la frunte, purtator al unei julituri, sa-i zicem, de forma aproape rotunda si de dimensiunile unei monede de 1 Euro. Ei bine, tot timpul cat acest om a trecut prin fata standului meu, din helanca lui s-au desprins muste. Asa ceva n-am vazut de cand sunt. Acela era "Omul cu Muste" in persoana. 

Trupa Omul cu Sobolani privind o musca

Cum vedea lumea Albert Einstein

Cit de ciudata este situatia noastra, copii ai Pamantului! Fiecare este aici pentru o scurta vizita. El nu stie de ce, dar uneori crede ca o simte. Din punctul de vedere al vietii de fiecare zi, fara o reflectie mai adanca, se stie ca suntem aici pentru ceilalti oameni, mai intai pentru aceia de al caror suras si sanatate atarna in intregime propria fericire, si apoi si pentru cei multi necunoscuti cu a caror soarta ne inlantuie o  legatura a simpatiei. In fiecare zi ma gandesc de nenumarate ori ca viata mea launtrica si exterioara se sprijina pe munca oamenilor de astazi, ca si pe a celor morti, ca trebuie sa ma straduiesc pentru a da in aceeasi masura in care am primit si primesc inca. Simt nevoia de cumpatare si am adesea sentimentul apasator de a pretinde mai mult decat este necesar din munca semenilor mei. Deosebirile sociale de clasa le resimt ca nejustificate si ca sprijinindu-se in cele din urma pe forta - si mai cred ca o viata exterioara simpla si lipsita de pretentii este buna pentru fiecare, pentru corp si pentru spirit.

Oboseala

Pare că încep să obosesc de toate. Nu fac nimic din care să nu mai fi făcut, mă sperie gândul că mereu şi mereu, cât mai am de trăit, voi face aceleaşi lucruri. Sigur, o să mi se spună că pot face multe chestii la care nici nu am visat - să mă duc în Nepal, să mă scufund cu submarinul şi multe altele. Dar eu îmi amintesc ce a spus un călugăr din cei mari - Antonie sau Siluan, nu mai ştiu. El a zis ceva de genul "Unde să te duci? Ce să afli? Toate sunt aici: pământul, apa, aerul, focul. Oriunde te vei duce tot pe astea o să le găseşti". Simt în celule dreptatea acelui călugăr. Apoi, perfid, gândul îmi zboară la Bacovia:

Trei stari poetice ale lui Rilke

De-a oamenilor vorbă îmi e groază 

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.

Ei totul spun atât de desluşit:

asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,

şi-aicea e-nceput şi colo e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,

ei totul ştiu, ce fi-va şi ce s-a întâmplat; 

pentru ei nici un munte nu mai e minunat;

moşia şi grădina, de zei le pun hotar.

Forumul egiptean

Acum ceva vreme (vreun an si jumatate), am descoperit un forum al romanilor din Egipt. Cum sunt extrem de interesat de tot ce tine de aceasta tara, sigur ca am dat sa ma inscriu in comunitate. Am completat formularul si iata ce dialog a urmat intre mine si admin:

Buna ziua. Conform regulamentului de pe forumul www.romaniangatetoegypt.com , id-ul dvs "descapatinatu" este considerat impropriu.Va rog trimiteti un nou id, cu un nume decent, normal, in cazul in care mai doriti acest cont. Pana la primirea unui raspuns din partea dvs. contul dvs va fi dezactivat!
O zi buna !

Base la Bise

Mai stiti ce e ala un almanah? In dictionar scrie ca e vorba de o "publicatie anuală, în formă de volum, care cuprinde un calendar si un bogat material beletristic sau de altă natură, precum si diverse note informative cu caracter enciclopedic". In orice caz, inainte de 89 almanahul era un prilej de a te mai destinde cu diverse snoave mai mult sau mai putin interesante, dar care, de bine de rau, erau altceva decat discursurile lui Ceausescu. Astazi, cuvantul mie mi se parea aproape iesit din uz, cand a fost resuscitat cu mult succes de Vanghelie prin lansarea pluralului "almanahe". Iata, insa, ca mai exista si almanahuri intocmite pe vechiul model, ala ceausist. Cine nu crede, n-are decat sa consulte asa-numitul "Almanah Bisericesc" pe 2010. 

Budiștii și cenușa

Neozeelandezii l-au pus pe Edmund Hillary pe bancnota de cinci dolari, iar regina Angliei i-a acordat titlul nobiliar „Sir”. Gesturi fireşti, când te gândeşti că el a fost primul om din lume care a pus piciorul pe cel mai înalt punct al planetei. Mă gândeam: oare să existe şi oameni care să nu recunoască meritele acestui temerar? Ba bine că nu! Am citit de curând nişte comentarii de genul „Hillary a câştigat bani şi celebritate pentru că s-a plimbat pe munţi”. Adică, nu-i aşa, s-a plimbat şi el pe ici pe colo, pe nişte poteci de munte şi hop, au sărit toţi să-l facă erou şi alte alea...

Inalta aventura

               Încercările pentru descoperirea şi escaladarea vîrfurilor munţilor Himalaya şi Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparţinut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalaţi în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective ştiinţifice sau performanţe sportive, cît descoperirea unor noi căi de comunicaţie între ţinuturile ocupate de colonialiştii britanici în sudul marelui continent estic şi regiunile atît de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expediţiile militarilor englezi, alcătuite din alpinişti cu un antrenament minuţios, au făcut o serie întreagă de ascensiuni pe vîrfurile munţilor Himalaya şi Karakorum, au descoperit cîteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului şi au întocmit lucrări topografice privind în special aşa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la graniţa dintre Nepal şi Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830—1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.

Edmund Hillary si Tenzing Norgay escaladand Everestul

Un blog

Azi e a doua zi de targ. Stiti care, cel pe care l-am decretat eu "Cel mai tare targ din Timisoara" si l-am promovat pe blog. Nu e un targ de carte, dar nici nu e din genul "de toate pentru toti". Imi amintesc cu un tremur de sila targul de cadouri din "Real" la care m-a pus naiba sa ma duc anul trecut, spre Craciun, ca sa fiu asasinat de mirosul oribil emanat de muntii de carnati si cascavele care se vindeau acolo. In sfarsit...

De data asta e un targ pentru copii si mamici, ceva simpatic, unde gasesti multe lucruri atractive, hainute, jucarii, asigurari, carti, cosmetice etc. Nu pot spune ca se imbulzeste lumea la standul meu, dar asa a fost la toate targurile de pana acum. E vineri, nu e nici ora 14, ma rog...

Intre spanioli si englezi

Excursia in Gibraltar face, in opinia mea, toti banii. Atatea ciudatenii ca acolo cred ca e dificil sa intalnesti in alta parte (prin Europa, desigur). Disputa Spania - Marea Britanie pe tema Gibraltarului face ca orice calatorie in zona sa devina extrem de interesanta. Ne spunea ghidul ca in urma cu niste ani, spaniolii au construit in zona lor o fabrica si au avut grija sa o amplaseze in cel mai potrivit loc pentru ca vantul sa duca fumul negru catre zona engleza.

Pe masura ce te apropii de granita, te uimeste modul in care se circula acolo. Daca as fi vazut un tip calare pe camila, nu m-as fi mirat deloc. Unii trec pe jos, altii pe biciclete, apar grupuri de motociclisti, masini de toate marcile si tipurile:

Topirea

La Playabonita, mesele erau, pentru unii oameni, evenimentele principale ale zilei. Unii isi umpleau farfuriile cu varf, le infulecau, apoi mergeau si le mai umpleau odata. Cel mai frumos mi se parea sa vad puse laolalta feluri de mancare fara nicio legatura gastronomica, terapeutica sau metafizica. Oamenii luau din toate cate putin (sau mai mult) apoi, cand nu mai incapea nimic, se duceau la masa, topeau ca si cum ala ar fi fost ultimul lor pranz, dupa care mergeau si repetau procedura. Iata un mic exemplu:

O istorioara a lui Jerome K. Jerome

Lucru foarte curios: ori de câte ori îmi arunc ochii pe vreo reclamă medicală, ajung inevitabil la concluzia că sufăr de boala respectivă, în forma ei cea mai virulentă. De fiecare dată, diagnosticul pare să corespundă întocmai tuturor senzaţiilor încercate de mine. Îmi amintesc cum m-am dus într-o zi la British Museum, ca să mă documentez cu privire la tratamentul unei uşoare indispoziţii ce mă tot sâcâia - cred că era vorba de boala fânului. Mi s-a adus cartea şi-am citit tot ce mă interesa. Apoi, aproape fără să-mi dau seama, am început să răsfoiesc alene paginile şi să studiez, într-o doară, bolile, una după alta.

Ce nu stim, ce nu vrem sa stim...

Un film antipatic (în viziunea lui Andrei Pleşu)

Acum o săptămînă, Televiziunea Română a oferit publicului un film din 2008 al politologului, scenaristului şi regizorului lituanian Edvins Snore. E vorba de un documentar despre istoria sovietică din perioada anterioară anului 1941, mai precis despre stalinismul anilor ’20 -’30 şi despre strînsa colaborare sovieto-germană de la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial. Filmul e cutremurător pentru că pune în circuitul public informaţii trecute îndeobşte sub tăcere, pentru a nu leza onoarea marelui „aliat“ de la Răsărit şi efigia, de un roz triumfal, a comunismului.

Meciul secolului

Se pare ca ieri a avut loc in tara noastra un eveniment sportiv de interes cel putin european. Altfel nu se poate explica insistenta cu care televiziunile difuzeaza stirea cu pricina. Evenimentul s-a petrecut pe plaiuri moldave, acolo unde se intampla cam 90% din cazurile neobisnuite: copii legati cu lanturi de cocina porcului, batrani tinuti in tarcuri printre gratiile carora scot niste maini descarnate, batai intre soti care nu s-au mai trezit din betie de 40-50 de ani si multe multe altele. Ei bine, ieri s-a disputat acolo, in Moldova, meciul de fotbal Gloria Frumusica - Dante Botosani. Cele doua mari echipe s-au infruntat ce s-au infruntat, pana ce jucatorii uneia au considerat ca sunt trasi pe sfoara de catre arbitru si l-au batut de i-au sarit capacele. Presa titreaza in stilul caracteristic: Macel la Frumusica, Arbitru batut cu bestialitate samd.

Sunt curios daca huliganii di pi acel maidan vor fi sanctionati di catri autoritatili compitenti.

Jocul celor care nu se joacă niciodată

In poza asta este nimeni altul decat Joseph Goebbels - Ministrul Propagandei în vremea lui Hitler. Figura lui mi se pare emblematică pentru o categorie de oameni: cei care nu se joacă. 

Cum se iese din cuib

Ma uit si iar ma uit la finalul din "Zbor deasupra unui cuib de cuci".
Pana la urma, Bromden ridica panoul si iese. Bromden, da - ala-s chiar eu! Uite aici.

Observati cum scapa Bromden? Cat de simplu paseste peste pervaz si se tot duce? Daca facea James Cameron filmul asta, plecarea lui Bromden dura jumatate de ora, totul se prabusea si era cuprins de flacari, se tragea dupa el cu arme de toate calibrele, plus ca el lichida vreo 30 de pirpirii experti in karate. Norocul este ca filmul a fost facut de Milos Forman. Si cam de asta Forman e un mare regizor, iar Cameron e doar un mare "butaforist".

JC&MF

O scena dintr-un cuib de cuci

        — Mai las-o naibii, zice McMurphy. M-am săturat să vă privesc pe voi, un adevărat cârd de babe; când Cheswick şi cu mine o să ieşim cu forţa de-aici, pe Dumnezeul meu dacă n-am să bat uşa în piroane după noi. Voi, băieţi, mai şedeţi aici; mămicuţa voastră probabil că nu v-ar da voie să treceţi strada.

         — Zău? Aşa va să zică? Fredrickson s-a apropiat în spatele lui McMurphy. O să-ţi ridici pur şi simplu unul din bocancii ăia de bărbat dat dracului şi-o să culci uşa la pământ? Eşti tare, n-am ce zice.

         McMurphy nici nu se uită la Fredrickson; a aflat că acesta poate face pe nebunul din când în când, dar că nu-i vorba decât de maimuţăreală care păleşte la prima sperietură.

Despre imbecilitatea autorului

Încă de pe când aveam vreo 15 ani, mi-am dorit să beau un vin de Amontillado. Știți care, cel din povestea lui Edgar Allan Poe - "Balerca de Amontillado". 

Ei bine, ieri la Cordoba am ratat această ocazie unică. Am intrat într-un magazin de vinuri si l-am văzut: era chiar el, vinul sec de Amontillado, tras în sticle cu o formă mângâietoare. Costa 29 de euro o astfel de sticlă. Dar eu, în imbecilitatea mea greu de egalat și imposibil de întrecut, nu l-am cumpărat, zicându-mi că o să-l găsesc mai încolo, cu numai 25 de euro. Zgârcenie care nu mă caracterizează și care, de data asta, mi-a fost fatală. Nu am mai găsit nicăieri vinul de Amontillado.

Turnul purpuriu

Una dintre ultimele imagini luate la Granada, ieri, inainte de a pleca spre Benalmadena. Si inainte de a le vedea pe infulecatoarele din postul anterior.

O fi baut aici Albeniz cand a compus piesa cantata de Segovia?

Ascultati