Femeia ca personaj negativ

Zilele trecute, am auzit pe cineva zicând că în legende, basme, povești etc, majoritatea personajelor malefice sunt femei pentru că - țineți-vă bine - toate poveștile cu pricina au fost scrise de bărbați. N-am apucat să spun nici zece cuvinte întru amendarea acestei idei, că am fost rapid taxat drept... ce credeți? Misogin, bineînțeles, altfel nici nu se putea, că doar persoana care emitea teoria era o femeie.

Nils Holgersson (7)

La o fermă

Pe vremea aceea s-a petrecut în Scania un fapt despre care s-a vorbit mult, scriindu-se chiar şi în ziare, dar pe care mulţi l-au socotit drept o născocire, întrucât nu i-au putut găsi explicaţie.

S-a întâmplat anume că o veveriţă a fost prinsă într-un aluniş de pe ţărmul lacului Vomb şi adusă de către cineva la o fermă din apropiere. Toată lumea de la fermă, atât tinerii, cât şi cei vârstnici, se bucurase mult la vederea acelei vietăţi micuţe şi frumoase, cu coadă lungă, cu ochi isteţi şi curioşi şi cu lăbuţe graţioase. Oamenii îşi puseseră în gând să se distreze toată vara privindu-i mişcările mlădioase, sprinteneala cu care spărgea alunele şi jocul zburdalnic. A fost reparată numaidecât o cuşcă veche de veveriţă, care consta dintr-o căsuţă verde, cu o roată de sârmă, şi căsuţa cu portiţă şi fereastră urma să-i servească drept sală de mâncare şi iatac. Apoi s-a aşternut în casă un pat de frunze, iar lângă el au fost puse o strachină cu lapte şi câteva alune. Roata de sârmă urma să fie jucăria veveriţei, pe care să se caţere şi să-şi facă toate ghiduşiile.

Oamenii de la fermă credeau că veveriţa va fi astfel mulţumită de noua ei locuinţă şi se mirau că n-o vedeau zburdând deloc. Dar ea, sărmana, stătea tristă şi mânioasă într-un ungher, scoţând din când în când câte un ţipăt ascuţit şi jalnic.

Nu se atingea de mâncare, iar pe roată nu se căţăra de fel.

— I-o fi teamă, îşi dădeau cu presupusul ai casei. Mâine, după ce s-o obişnui cu viaţa de-aici, o să vedeţi cum o să mănânce şi o să se joace!

În săptămâna aceea, femeile de la fermă pregăteau un ospăţ; în ziua în care fusese prinsă veveriţa erau ocupate cu coacerea pâinii. Fie că aluatul nu dospise încă, fie că gospodinele nu se întreceau cu hărnicia, fapt este că le apucase noaptea demult şi tot nu isprăviseră treaba.

În bucătărie era astfel zor mare şi nimeni nu avea răgaz să privească la veveriţă. Se afla însă acolo şi o băbuţă, a cărei bătrâneţe nu-i îngăduia să ia parte la coptul pâinii. Ea ştia acest lucru, dar nu voia să rămână chiar aşa, fără să facă nicio treabă. Amărâtă şi ca să-i mai treacă urâtul, nu se duse la culcare, ci se aşeză la fereastra odăii ei să privească afară. Din pricina căldurii, uşa bucătăriei fusese lăsată deschisă şi lumina puternică din încăpere ajungea până în curte. Curtea era împrejmuită şi atât de bine luminată, încât bătrâna putea să vadă desluşit crăpăturile şi găurile tencuielii de pe zidul din faţă. Ea zări astfel şi cuşca veveriţei, atârnată într-un loc unde lumina bătea cu mai multă putere, şi băgă de seamă că veveriţa sărea din culcuşul ei pe roata de sârmă şi de pe roată în culcuş, fără să se odihnească o clipă. Se gândi atunci că mica vietate avea, pesemne, un motiv să fie neliniştită, dar pe urmă îşi zise că stătea trează, cu siguranţă, din pricina luminii prea mari.

Între grajdul vacilor şi grajdul cailor se afla, în aceeaşi curte, o poartă mare, acoperită, care era de asemenea luminată. După ce trecu o bucată de vreme, în puterea nopţii, bătrâna observă că pe acea poartă se furişa, tiptil, o făptură omenească cât un ghemuleţ, înalt doar de-o şchioapă, cu galenţi în picioare şi cu nădragi de piele ca orice gospodar. Ea îşi dădu seama numaidecât că era vorba de un spiriduş şi nu se sperie câtuşi de puţin. Deşi nu-l văzuse încă până atunci, auzise mereu vorbindu-se că ar umbla prin partea locului şi era încredinţată că aduce noroc unde se iveşte.

Cum ajunse în curtea pietruită, spiriduşul alergă întins spre cuşca veveriţei. Aceasta era însă atârnată prea sus şi din care pricină el nu putea să ajungă până la ea. Se îndreptă atunci spre şopronul cu unelte şi luă de acolo o prăjină. O sprijini de zid până în dreptul cuştii, apoi se căţără pe ea cum se caţără un marinar pe o frânghie. Ajungând la cuşca cea verde, începu să zgâlţâie portiţa, ca s-o deschidă. Bătrâna stătea însă liniştită, ştiind bine că portiţa fusese încuiată cu lacăt, de teamă să nu se furişeze ştrengarii de la fermele din vecinătate şi să fure veveriţa.

La un moment dat, bătrâna băgă de seamă că veveriţa se suise pe roata de sârmă, văzând că spiriduşul nu poate să deschidă portiţa. Urmă apoi o convorbire lungă între spiriduş şi veveriţă. După ce ascultă tot ce-i spuse mica făptură, spiriduşul coborî pe prăjină şi ieşi pe poartă.

Bătrâna nu se aştepta să-l mai vadă în acea noapte, dar rămase mai departe la fereastră. După câtva timp, spiriduşul se întoarse înapoi. Era aşa de zorit, că abia atingea pământul cu picioarele. El se duse într-un suflet spre cuşca veveriţei. Bătrâna urmărea tot ce face spiriduşul. Ba, la un moment dat, văzu că acesta avea în amândouă mâinile nişte lucruri, dar ce anume erau nu putea desluşi. Spiriduşul se opri, aşeză jos, pe lespezile din curte, lucrul pe care îl ţinea în mâna stângă, iar pe cel din dreapta îl luă cu el şi urcă spre cuşcă. Ciocăni apoi cu un galent în ferestruie până ce sparse geamul şi-i întinse veveriţei ce avea în mână. Pe urmă coborî iar şi ridicând de jos lucrul pe care-l lăsase, îl luă cu sine şi se urcă din nou sus, după care se făcu nevăzut cu atâta repeziciune, că bătrâna abia îl putea urmări cu privirea.

Băbuţa îşi pierdu atunci răbdarea şi se duse tiptil în curte, aşezându-se la umbra cişmelei, ca să-l aştepte pe spiriduş. Şi-l mai aştepta curioasă şi o mâţă, care şi ea îl văzuse la un moment dat. Aceasta se furişase lângă zid, la câţiva paşi de locul unde bătea lumina mai mult, şi pândea.

Aşteptară mult şi bine amândouă în acea noapte friguroasă de martie şi, într-un sfârşit, bătrâna socoti că era vremea să intre iar în casă. Dar chiar în aceeaşi clipă auzi din nou paşi pe lespezile din curte şi-l văzu pe spiriduş ivindu-se iarăşi. Ca şi mai înainte, avea în mâini ceva, dar ceva care scâncea şi se zvârcolea. Abia atunci se lămuri bătrână despre ce era vorba. Pasămite, spiriduşul fugise în mai multe rânduri la aluniş şi-i adusese veveriţei puii, care altfel ar fi murit de foame.

Băbuţa rămase liniştită la locul ei, să nu-l stingherească defel pe spiriduş, care se pare că nici n-o observase. El se pregătea tocmai să lase jos unul din pui ca să-l urce pe celălalt la căsuţa veveriţei, când văzu sclipind lângă el ochii verzi ai pisicii. Neştiind ce să facă, rămase atunci pe loc, ca năuc, cu câte un pui în fiecare mână. Se întoarse apoi în toate părţile, nădăjduind de undeva un ajutor, şi dădu cu ochii de bătrână. Fără să mai stea pe gânduri se duse spre ea şi îi întinse unul din pui.

Băbuţa nu voi să se arate nevrednică de încrederea ce-i fusese acordată. Ea se aplecă să ia puiul de veveriţă şi îl ţinu sub ocrotirea ei până ce spiriduşul se sui cu celălalt la cuşcă şi veni înapoi să-l ia şi pe cel lăsat în seama bunei femei.

A doua zi dimineaţa, când cei de la fermă se strânseră la masă, bătrâna nu se putu stăpâni să nu povestească tot ce văzuse peste noapte. Bineînţeles, începură, cu mic cu mare, să râdă de ea, spunând că totul fusese pesemne doar un vis. Unde s-au mai pomenit pui de veveriţă aşa de timpuriu? o luau ei în zeflemea.

Băbuţa era sigură însă de tot ce spusese şi-i rugă să se ducă la cuşcă să se convingă cu ochii lor. Şi ce crezi? Pe culcuşul de frunze dormeau, într-adevăr, patru pui golaşi şi orbi, fătaţi abia de câteva zile. Când îi văzu, stăpânul gospodăriei nu se putu opri să nu zică:

— Oricum ar fi, eu unul vă spun: ne-am purtat aşa de urât, că ar trebui să ne fie ruşine de animale, ca şi de oameni!...

După ce-şi sfârşi vorbele, scoase din cuşcă veveriţa cu pui cu tot şi puse apoi bietele vietăţi în şorţul bătrânei.

— Du-te cu ele la aluniş – o îndemnă el – şi redă-le libertatea!

Aceasta e întâmplarea despre care s-a vorbit atât de mult şi despre care s-a scris până şi în gazete, dar căreia nimeni nu voia să-i dea crezare de minunată ce era.
P8: Vittskövle

Din povestile lui Vladimir Colin (2)

Undeva, un om

Pe nisipul negru, singur, omul murea. Traiectoria ce străbătuse un cortegiu de forme şi culori, răsucindu-se printre zîmbete şi înfruntînd tăceri, descriind imprevizibile volute într-o imensitate pasivă, amorfă, menită cuceririi ca o femeie indiferentă; traiectoria însemnată de miriadele amintirilor, aşa cum trupul luptătorului trebuie să fi fost tatuat de cicatricile rănilor şi-i era de ajuns să privească steaua albită de pe pulpă pentru a-şi aminti de tropotul cailor, după care nu mai auzise nimic, sau semiluna roşie de pe piept pentru a se trezi din nou faţă-n faţă cu rînjetul nemuritor al celui pe care-l ucisese înainte de a se prăbuşi; traiectoria ce înghiţise grăunţele identice şi nerepetabile ale timpului contabilizînd ani-faptă şi ani-regrete; traiectoria distinctă, unică, a vieţii definită acum pentru totdeauna, devenită brusc străină ca o entitate exterioară supusă judecă­ţii, obiect realizat, neretuşabil; traiectoria vieţii sfîrşea aici, frîngîndu-se în nisipul negru pe care dege­tele lui îl scurmau, agitate de spasme.

Bloody Mary

Mă trezesc de dimineaţă din cauza lui Cindy, care se precipită. Azi, mai devreme decât de obicei. Clar, vrea afară - oh, Doamne, poate că s-a învăţat în sfârşit să nu-şi mai facă nevoile în casă. Cobor, îi dau drumul şi văd lângă uşă pantofii mei plini de noroi. Noroi?!?!?!?!? A intrat cineva azi noapte, s-a încălţat cu ei şi s-a dus până la lac? Începe să mă cuprindă îngrijorarea când, brusc, îmi amintesc: e vorba de Bloody Mary! Să vă spun ce vreau să spun.

Mici intamplari cu animale (116)

Vulpea si apa

Bălătăceste vulpea prin apă tare mică, dar pe cît poate se fereşte să-şi înmoaie bundiţa. Nimeni n-a asistat la manevrele iscusite prin care — după cum spune povestea — vulpea scapă de furnicarul de purici care nu lipseşte din cojocul ei. Se zice că şireata ia în gură un şomoiog de iarbă uscată şi, încet-încet, se cufundă în apă pînă nu-i rămîne deasupra decît gura cu mănun­chiul de iarbă. Ce să facă bieţii purici ? Se trag din faţa apei pînă se adună toţi pe mănunchiul uscat. Atunci vicleana vulpe le zice „drum bun !" şi, deschiându-şi gura, lasă corabia cu pu­rici să călătorească pe rîu în jos. Asta-i poveste cu minciună, ca atîtea altele care au viaţă de veacuri şi răspîndire mare, ajungînd chiar şi prin cărţi.

Cerbul, căprioara, mistreţul, lupul, iepurele, chiar şoarecele mic şi cîte alte vietăţi cu păr, cînd le stă în cale întindere de apă, sar în ea şi o trec înot. Vulpea nu. Şi uneori plăteşte scump pentru asta.

Vînam adeseori, pe atunci cu copoi, într-un zăvoi întins, care era împrejmuit de o parte de rîu, de alta de canalul morii cu apă bogată. Legătura cu această insulă o făcea un singur pod, tras peste canal. În tufele dese ale zăvoiului era vulpărie multă, îndată găseau copoii şi învîrteau şi suceau vulpea prin desime în toate chipurile. Celei gonite i-ar fi fost prea uşor să treacă apa în pădurea de dincolo, aşa cum şi aici făceau adeseori ie­purii. Vulpea nu. După ce vedea că nu este posibil să scape de cîini în cuprinsul zăvoiului, trecea... pe pod. Aici era ţiitoarea cea mai bună. Rar se întîmpla să nu-i cadă vulpe vînătorului care stătea acolo.

De prin China (6)

Faceti-va bine (193)

Morcovul de grădină

Denumire ştiinţifică: daucus carota sativa.

Prezentare. Morcovul de grădină este o plantă legumicolă foarte cunoscută, prezentă zilnic în viaţa fiecăruia dintre noi. Face parte din familia umbeliferelor, fiind cultivat de foarte multă vreme, încă din antichitate. La începuturi, morcovul a fost utilizat ca plantă medicinală, aa cum şi roşia a fost folosită, după întâlnirea sa cu europenii, ca plantă ornamentală. Morcovul de grădină este o plantă bienală, cu o rădăcină foarte puternică. Frunzele sunt penat-sectate, iar florile, de culoare albă, sunt grupate. Pentru uz medicinal se folosesc seminţele, frunzele uscate şi rădăcina. Din rădăcină se extrage suc, frunzele se mărunţesc sau chiar se macină, iar din seminţe se prepară infuzie sau decoct.

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(17)

O emisferă în plete

Lasă-mă să respir mult, îndelung, parfumul părului tău, să-mi scufund în el toată faţa, ca un însetat în apa unui izvor, şi ca pe-o batistă înmiresmată sa-l flutur cu mâna, ca să scutur amintirile în aer.

Dacă ai putea şti tot ce văd, tot ce simt, tot ce aud în părul tău! Su­fletul meu călătoreşte pe miresme ca sufletul altora pe muzică.

Cosmarul atomic al lui Buzzati

Rigoletto

La defilarea militară în onoarea aniversării independenţei a participat pentru prima oară un detaşament al armelor atomice.

Era o zi de februarie, limpede, dar cenuşie şi o lumină uniformă se abătea peste clădirile prăfoase cu steaguri fluturânde de pe corso. În locul unde mă găseam, trecerea formidabilelor tancuri care deschideau cortegiul, bubuind pe pavajul de piatră, n-a avut obişnuitul efect electrizant asupra mulţimii. Puţine şi indiferente aplauze la apariţia maiestuoaselor maşini acoperite de tunuri, a fru­moşilor soldaţi ce se iţeau de la înălţimea turelelor cu căştile lor de piele şi oţel. Privirile se îndreptau toate mai încolo, spre Piaţa Parlamentului, de unde venea coloana, în aşteptarea noutăţii.

Fratele pierdut

Legenda cucului

Erau odată doi fraţi, cărora de mici le muriseră părinţii. Pe unul îl chema Ion, iar pe celălalt Cucu. Într-o zi, cei doi băieţi se hotărâră să plece în lume, ca să-şi caute de lucru. Trecând printr-o pădure, le ieşi în cale un lup. Băieţii se speriară şi o luară Ia fugă: Ion într-o parte, iar Cucu în alta.

Văzând că se lăsase întunericul, Ion se opri din fugă şi începu să-şi caute fratele. Cercetă toată pădurea, dar nici urmă de Cucu. Începu atunci să plângă cu lacrimi amare şi să-l strige cu glas aşa de tânguitor, încât ar fi înduioşat şi pietrele. Timp de o săptămână cutreieră toate drumurile, câmpiile şi pădurile, întrebă toţi oamenii pe care îi întâlni în cale, dar toată osteneala lui fu în zadar. Începu să slăbească şi, după un timp, ajunse aşa de uscat, de nu-l mai recunoşteai. Cu toate acestea, el nu înceta să-şi caute fratele şi striga mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!"

Într-o zi, Dumnezeu şi Sfântul Petre coborâră pe pământ şi întâmplarea facu să treacă chiar pe lângă bietul Ion. Sfântul Petre se înduioşă atât de tare când îl văzu aşa de slab şi de necăjit, încât îi zise lui Dumnezeu:

- Fie-ţi milă de el, Doamne, şi îl uşurează! Fă-l pasăre ca să nu se mai trudească atâta, căci pasăre fiind, poate l-o găsi mai repede!

Dumnezeu nu se lăsă mult rugat şi-l transformă pe Ion într-o pasăre care de atunci cântă mereu prin grădini şi prin păduri şi tot strigă mereu: „Cucu! Cucu! Cucu!".
Culeasa de Rodica Birau

De prin China (5)

Nils Holgersson (6)

Hârjoana gâştelor

În pădure, toate rămaseră neschimbate cam atâta vreme câtă îi trebuie unei gâşte să-şi ia gustarea de dimineaţă. Spre amiază însă, o gâscă sălbatică trecu în zbor jos, pe sub crengile dese ale pădurii. Se uită şovăitoare printre trunchiuri şi ramuri, zburând încet de tot. Când o zări, vulpoiul îşi părăsi locul de pândă de sub fagul cel tânăr şi se furişă spre ea. Gâsca nu se feri deloc, ci zbură foarte aproape de vulpoi. Jupânul făcu o săritură mare, cu gând s-o înşface, dar nu izbuti, iar gâsca îşi urmă zborul spre lac.