Patru versuri

Din toate formele literare, cea mai trista, jalnica si demotivanta mi se pare epigrama. De cate ori imi cad ochii peste asa ceva, mi se cuibareste rapid in suflet o jale de care nu mai scap multa vreme. Parca vad in spatele textului un batran tremurator, care a atins un anumit nivel de intelepciune si se cazneste sa o picure in cate patru versuri, care trebuie neaparat sa fie umoristice. Dar ce umor paraginit... ce imagini prafuite, brrr, nici nu vreau sa ma mai gandesc. Uite un exemplu de epigrama, apartinand batranului turnator liberal Mircea Ionescu Quintus:

Iubita mea, neiertătoare,
Mi-a spus cu vocea-i delicată:
- Am să te judec eu odată!
...Și s-a făcut judecătoare.

Ha, ha, ha, ma tavalesc de ras...Ho, ho, ho...Inca doua astfel de catrene si ma duc sa iau un anti-depresiv.

Argetoianu - Memorii. 3 ianuarie 1937

Liberalii doljeni certandu-se (banda Neamţu si banda Tătărescu Nolică sunt la cutite) si neputandu-se intelege asupra numirii unui prefect, prefectura judetului e girata din octombrie de Victor Deleanu, director in Ministerul de Interne, prin delegatie. Deleanu n-a inventat praful de pusca, dar e unul din rarii nostri functionari de o cinste desavarsita si nepusa la indoiala. Aseara am luat masa cu dansul si mi-a povestit lucruri de necrezut asupra gestiunii ultimului prefect P. Garboviceanu. Gainarul s-a urcat la rangul de bandit.

Un spam

Regula 1: in Bucuresti nu exista reguli.

Regula 2: niciodata nu trebuie sa vorbiti despre faptul ca in Bucuresti nu exista reguli.
Regula 3: orice portiune libera de asfalt constituie un loc ideal de parcare. In aceasta ordine de idei, faptul ca acea portiune de asfalt este in fata unei curti cu garaj, in mijlocul unei intersectii sau pe linia de tramvai, este total irelevant.

Regula 4: oricine isi poate gasi un loc de parcare "platit" in jurul blocului, atata timp cat este primul care isi scrie pe asfalt numarul cu vopsea si isi monteaza gardulet de fier.
Regula 5: In Bucuresti nimeni nu are propriul lui loc de parcare. Primul venit e primul servit. De asemenea, primul sosit are dreptul de a-si marca teritoriul cu urina.

Pictorial napulitan

Suflarea nasului în baie

Există o categorie de oameni care se jenează aproape și pentru că trăiesc. Am cunoscut așa ceva. Nu fac niciun fel de problemă nimănui, cu toate astea se poartă de parcă fiecare gest al lor, fiecare respirație, pot provoca mari neplăceri celorlalți. Din cauza asta, calcă extrem de precaut, aș spune că în șoaptă, ca nu cumva pasul lor să deranjeze urechile celor aflați în preajmă. Nu strănută decât într-o batistă uriașă, specială, iar zgomotul produs seamănă cu cel pe care îl fac pleoapele unui leu care clipește. Nu își ating tacâmurile de farfurie, nu râd, nu se scobesc în dinți, întreaga lor existență e o preocupare continuă pentru a nu se face observați. Delicatețea - acest termen este inadecvat pentru ei, pentru că un om delicat este un luptător de sumo față de unul dintre cei despre care povestesc eu. 

O poveste a Ioanei, de cand era in clasa a opta

AURIUL PLOPILOR

Odata cu vara au venit si fustitele rosii cu buline albe, si buburuzele cu picioruse modelate parca de cine stie ce artist vestit.

A venit ciudata amintire a altor veri, iar soarele si-a risipit buchetul de zambete peste domnisoarele cu palarii albastre, iesite in gradina cu cintezoi.

Pisica neagra s-a apropiat tiptil de o papadie sfioasa, vrand parca sa-si atinga boticul de coronita ei de spori.

Pianul regelui a ramas in gradina.

Regele contempla natura, ca de obicei, cu un ochi exagerat de albastru. Eu, aflat in acelasi dud in care stateam asta-vara, ii desenez figura din profil.

Regele mananca acum cirese si aseaza samburii, unul cate unul, pe pian.

568 de ani

Acum vreo două luni, a fost o sindrofie a copiilor, unde era invitată şi Maria. Muzică, sucuri, prăjituri, pizza... Nu i-a deranjat nimeni, s-au distrat cum au avut ei chef. La spartul târgului, sigur că după fiecare a venit câte cineva, să-l ia acasă. Eu am mers după fiică-mea împreună cu Ali. Am ajuns acolo, am stat câteva minute, după care am cam început să mă enervez, pentru că se auzea muzică de cimpanzei - mă refer la Anda, Panda, Manda şi tot felul de alte maimuţe care spun tot timpul ceva de genul o-o-ouo şi în timpul asta zâmbesc tâmp. În timp ce Maria se pregătea de plecare, a apărut o mămică, una care părea scăpată direct dintr-o ambuscadă. Toate hainele stăteau pe ea ca pe gard, practic nu ştiu cum aş putea-o descrie. Presupun că dacă s-ar fi dus să se aranjeze puţin, să-şi îndrepte bluza, să-şi ridice cureaua (sau ce-o fi fost aia), ar fi arătat cât de cât OK. Dar aşa...chiar că-mi venea să mă ciupesc să văd dacă nu am adormit.

Cam asa ceva, dar mai rau

Gustul

Vorbeam intr-o zi cu un amic si odata m-am trezit ca da glas unui gand care pe mine ma traverseaza periodic si pe care nu am avut prilej sa-l exprim atat de liber ca aici. "Mi-e dor de parizer", a zis amicul meu. Am inteles imediat: era vorba de parizerul ala al lui Ceausescu, facut din tot felul de chestii naturale, printre care destula carne. Parizerul ala avea gust si consistenta, aia e chestia. Acum, daca bagi in gura o bucatica de parizer si il impingi cu limba in cerul gurii, se transforma intr-o pasta scarboasa. Un caine maidanez trebuie sa fie foarte hamesit ca sa inghita asa ceva. Dar parizerul ala, pentru care l-am impuscat pe Ceausescu....

Tin minte ca acum tartinele pe care le faceam. Parca simt mirosul franzelutei pe care o luam de la Cismigiu, pe care o rupeam in doua de-a lungul si inauntrul careia puneam trei-patru felii de parizer, care nu aveau nevoie de nimic altceva, nici macar de mustar. Mancam chestia aia si pana seara nici nu-mi mai trebuia mancare. Dar ce gust...oh, ce gust!

Doua sticle

La hotelul Playabonita, unde am stat acum cateva saptamani, era o regula. O stiu din diverse alte hoteluri si mi se pare o regula de ne-criticat: n-ai voie sa iesi cu mancarea din restaurant. Cine intra acolo, poate manca, intre orele scrise pe usa, cat pofteste. Se poate indopa ca un godac, pate baga in el pana face apoplexie, poate sa roage pe cineva sa-i indese mancare pe gat si dupa ce s-a prabusit la pamant, n-are nicio importanta. In schimb, cand pleaca de acolo, n-are voie sa mai si care mancare sau bautura in camera. Ei bine, in dimineata in care am plecat catre Sevilla, cu grupul, ne-am dus si am mancat cat am avut chef, am baut tone de apa, am scurs prin esofag hectolitri de cafea, dar pentru unii tot n-a fost de-ajuns. Unii, ingrijorati ca la Sevilla vor suferi de foame (acolo, dupa cum se stie, nu se gaseste mancare deloc), au preparat diverse tartine si le-au inghesuit prin posete, borsete, la ciorap, la subrat etc. Asta cu toate ca hotelul ne-a preparat pungi cu hrana rece pentru pranz.

In autocar, m-am instalat in ultimul rand (ca la scoala) si m-am pregatit sa atipesc (aveam ore bune de mers pana la prima oprire). Cand colo, ce sa vezi? Vine un tip si incepe sa povesteasca, pe un ton dispretuitor, cum a manageriat el problema apei pentru drum. Chestia suna cam asa: "Am luat o sticla de apa si cand sa ies pe usa vine unu' si-mi zice ca n-am voie sa plec cu ea. Ha haaaa, adica sa nu ma lase pe mine sa iau o sticla de apa din restaurant? Si atunci m-am dus si am luat inca una!" Ei, asta e romanul, mi-am zis, trebuie sa se faca de neuitat. Apoi mi-am rezemat tampla de geam si am adormit.

Muntele. Partea a patra.

Acest colţ l-am botezat al muzicii, fiindcă acolo se schimbă cîntecul apelor; cînd urci la deal, cel frumos şi simfonic al Ialomiţei se potoleşte şi în vîlcel se aude numai doina izvorului, care curge din luminişul  schitului nou; iar cînd cobori la vale melodia dulce a acestui izvor se contopeşte deodată cu armonia puternică a rîului.

BUCURA DUMBRAVA

Ne găseam aşadar într-o originală cameră de muzică, subterană, în care era instalat un xilofon de stalactite. Amicul meu, care este un mare meloman, se grăbi să tapeze „Kleine Nachtmusik”al lui Mozart. Sînt convins că această capodoperă a literaturii muzicale n-a mai fost executată niciodată, de nimeni, pe un xilofon de stalactite, într-o grotă subterană, care nu cunoscuse pînă atunci nici măcar vibrarea discretă a celor mai slabe raze de lumină.

IANOS XANTUS

De ce acum?

Asta e un post pentru toti cretinii care fac teoria conspiratiei de fiecare data cand se intampla cate ceva neobisnuit in Romania. Acesti cretini au speculat in cel mai mizerabil si mai josnic mod accidentul provocat de Serban Huidu, soldat cu moartea a trei persoane. Ca a mai avut candva un eveniment in aceeasi zona, ca nu era complet restabilit dupa operatia de la Viena, ca asa ii trebuie dupa ce s-a luat de toata lumea la Cronica Carcotasilor, ca totul va fi musamalizat pentru ca socrul lui Huidu e senator PDL si cate si mai cate. Prin manastiri deja se aud avertismente de genul "vezi să n-o păţeşti ca Huidu", diverse maimute siliconate s-au exprimat in stilul lor agramat pe tema in cauza si deja nu mai pot sa scriu despre asta ca mi se face greata. Cretinii care se ocupa cu asa ceva, sunt dintre cei care pun mereu intrebari inteligente de genul: "de ce acum?" si apoi dau raspunsuri geniale de genul: "ca sa se abata atentia de la". Si uite-asa, cu cretini din astia, fac anumite televiziuni rating.

Vreau sa vin in sprijinul acestor cretini si sa le dau o informatie beton: intr-un accident produs azi noapte in Ungaria, un microbuz cu romani a fost spulberat de un tir si 14 oameni au murit (Dumnezeu sa-i odihneasca). Ei bine, asta s-a intamplat, fara doar si poate, ca sa se abata atentia de la accidentul lui Huidu. Acum hai, la treaba cretinilor, umpleti ecranele si ziceti cum e cu conspiratia asta noua, vedeti ce unchi de gradul opt are soferul asasin al TIR-ului prin UNPR si umpleti-ne casele cu razele inteligentei voastre analitice.

Furtul de curent

În ultimele două săptămâni, trei persoane diferite mi-au spus acelaşi lucru, în trei feluri diferite. Prima e o fostă elevă din Sinaia, pe numele ei Cristina, pe care nu am mai văzut-o de peste zece ani în carne şi oase şi cu care am discutat o vreme pe net. Deunăzi, a comentat pe Facebook aşa: "va trebui să faceţi şi un psiho, cred că cel vechi e expirat." Adică trebuie să mă caut, nu de alta, dar aşa e mai bine. A doua persoană este Bunicul Pol, amicul meu cu casa de la Brebu. Discutam cu el acolo, în mod plăcut, după care am spus ceva - din păcate nu mai reţin ce - şi el a zis: "sper că îţi dai seama că eşti dus cu capul". Eu am zis "evident" şi am discutat mai departe. A doua zi, iar am spus ceva şi el a repetat constatarea respectivă. A treia persoană este Adina, veche cunoştinţă şi amică din Sinaia, care acum stă cu părinţii ei în Dărmănești, cu care m-am reîntâlnit anul asta şi cu care am mers pe la schitul din Berzunți, la Părintele Isaiia. Discutând cu ea pe Mess-ul lui Yahoo, am avut următorul schimb de idei: Adina: am impresia că tu ai cam început să furi curent; Eu: ce înseamnă asta? Adina: adică ai luat-o razna.
Acum stau şi mă întreb ce concluzie să trag. Să merg pe varianta că sunt beat şi trebuie să mă culc, sau să ignor aceste mesaje? Eu unul fac altceva: mă simt extrem de bine că mi se spun lucrurile astea şi sper ca ele să reprezinte adevărul. Sincer!  

Statusuri 1

Daca nu stiati, in caz ca discutati pe mess cu diverse persoane si vreti sa afisati tot felul de chestii interesante la status, se gasesc pe net niste liste utile, care va pot ajuta sa inserati statusul potrivit, fara sa mai trebuiasca sa va puneti la contributie neuronii. Iata o prima mostra:

Statusuri de dragoste - love
01. Acela care nu se iubeste pe sine insusi nu stapaneste nimic pe lumea asta
02. Acum cand te iubesc, te rog nu spune NU, doar pentru tine mai traiesc. Te rog iubeste-ma si tu !
03. Ai aparut ca un abur si de atunci imi insotesti pasii precum aerul, nu am uitat primul sarut, inca ii mai simt amprenta lui.   

O vorbă tembelă

Ştie toată lumea celebrul îndemn: "când doi îţi spun că eşti beat, du-te şi te culcă". În opinia mea, e vorba despre una dintre cele mai tembele găselniţe din câte au existat vreodată pe linie de "înţelepciune". Să explic de ce. Dacă vorba asta s-ar aplica exclusiv pentru starea de ebrietate, ar fi destul de OK. Numai că ea se foloseşte în fel de fel de situaţii în care un tip are altă părere decât alţi doi sau mai mulţi. Cu alte cuvinte, ar trebui ca un om, de îndată ce crede că - vorba lui Costică - "ceva este cumva" şi vin doi indivizi să îi spună că nu e aşa, ar trebui să plece capul în pământ şi să zică: "OK, mă dau bătut, e cum ziceţi voi". Ia să ne imaginăm că un Galileo, declarat eretic de către Inchiziţie pentru că a pretins că Pământul se mişcă în jurul Soarelui şi nu invers, ar fi renunţat la ideea asta şi ar fi scris noi cărţi, în care să susţină ce dorea Biserica. Noroc că el nu a ţinut seama de îndemnul despre care zic eu aici şi s-a rezumat doar la a retracta de ochii Inchiziţiei teoria heliocentrică, dar a murmurat în barbă, în timp ce semna hârtia: "e pur şi muove!"
Eu, dacă văd doi tipi că vin să-mi spună "eşti beat", mă gândesc mai degrabă că e vorba de o măgărie pusă la cale de vreunul dintre în-amicii mei, sau, în cel mai bun caz, de o farsă.
PS Aproape opt milioane de români (42%) cred că Soarele se mişcă în jurul Pământului...

Carambolul pe gat

Cand am scris de biliard si de kegle, nu m-am gandit ca poate unii vor intelege ca e vorba de snooker si se vor mira: ce naiba sunt alea kegle? Ei bine, in vremea aia se juca biliard pe o masa fara buzunare. Fiecare jucator avea bila lui si exista si o a treia, rosie, numita carambol. In mijlocul mesei se puneau cinci bete, pe care noi le numeam kegle si fiecare valora cate doua puncte. Scopul era sa darami cat mai multe kegle si sa lovesti si carambolul - care valora si el patru puncte.Dar nu puteai sa le darami oricum, ci numai cu bila adversarului, pe care, de multe ori, nu o vedeai direct, pentru ca era ascunsa in spatele keglelor. In astfel de situatii, trebuia sa o gasesti lovind marginea mesei si calculand unghiul dupa care se va duce bila ca sa-si atinga tinta. Era ceva interesant, unii loveau inclusiv la 5 mante, ceea ce era deosebit de spectaculos.

Kegle

Ce p...la mea

Cred ca aveam vreo 15 ani si eram un furios. Asa, cam cum se vede in filmele englezesti de genul lui "Trainspotting". Jucam biliard la disco-barul din Furnica si ma credeam cel putin campion mondial. De fapt, luam bataie, dar mai castigam si eu din cand in cand. N-am ce sa mai comentez acum. Regula, acolo, era ca daca aveai chef de joc, trebuia sa cumperi o ora, doua sau cate aveai tu nevoie. Te duceai la tejghea, ii dadeai banii barmanului, el iti dadea tacul, bilele si keglele si apoi te duceai sa joci. Si jucai asa, dupa buget, pana te plictiseai. Cand aparea cate unu' doritor sa joace, se ducea la bar si intreba: "pana la cat are Baz?" I se zicea: "pana la 6". OK, daca-i convenea, lua el de la 6, daca nu, se carabanea in alta parte.

O ora in plus

In noaptea asta se schimba ora! La 4 dimineata, ne sculam, ne uitam la ceas, il dam inapoi pana arata ora 3 si ne culcam la loc. Asadar, prindem o ora de somn in plus. Foarte frumos, alteori pierdem o ora.

Actiunea asta pe care o exercitam noi asupra timpului, prin lege, poate da nastere la multe intamplari ciudate. Ma gandeam cum ar fi sa existe un testament in care sa scrie ca in data de 25.03.2012, la ora 3:00, eu devin mostenitorul unei averi de un milion de lire sterline. Clauza e ca nu pot ridica banii decat intre 3 si 3:30 si daca nu am facut asta, adios bani. Dar vezi ca la data aia, la ora 3:00, ceasul sare brusc la ora 4:00. Executorul se uita la ceas si constata ca m-am prezentat la 4 si un minut, asadar nu-mi mai da nimic, imi anuleaza testamentul, eu il strang de gat, ajung la puscarie etc.

Pentru cei care vor sa faca testamente, iata o lista a schimbarilor de ora pana in 2020. 

Muntele. Partea a treia

Brazii suri şi neclintiţi, cu trunchiuri netede şi goale se ridicau încremeniţi şi drepţi pînă la înălţimi ameţitoare; iar din bolta ciuruită de umbra neagră-verde, alcătuită din crengile îmbrăţişate sus de tot, ca prin o sită deasă, se cerneau în liniştea largă a pădurilor picături de cer albastru şi fulgi nestatornici de lumină aurie cădeau peste mine de pretutindeni...

CALISTRAT HOGAŞ

Munţii uriaşi înalţă în aer piscuri învăluite în troiene sclipitoare, iar la poale poartă gheţari măreţi, ce umplu văile cu masele lor străvezii şi pătrund în mare cu frunţi prăpăstioase brăzdate de albastru.

EMIL RACOVIŢĂ

Vederi din ocol

Poze facute saptamana trecuta, la intoarcerea din Brebu. Daca vreti sa va destindeti in acest peisaj mirific, la acest neasemuit popas turistic, poftiti, nu mai stati pe ganduri!