TÂRZIU, CÂND ZĂPEZILE SUNT ALBASTRE
Băiatul se numea Bănică, iar căţelul, pentru că fusese prins
de două ori cu botul într-o cratiţă, primise porecla Tocănel.
Era februarie, ninsese o zi şi o noapte — acum zăpezile
acopereau geamul până la două palme distanţă de marginea de sus a cercevelelor
şi ei şedeau în odaie — Bănică în pat, iar Tocănel lângă uşă, vârât într-un
ciorap de lână, căruia băiatul îi deşirase laba, transformându-l astfel într-un
costum pe care căţelul îl privea cu mândrie ori de câte ori ieşea afară, la
aer. Soba frigea — ardeau în ea lemne de brad cu miros de cetină — şi
undeva, într-o spărtură a peretelui cânta un greier, parcă bătându-şi joc de
vântul care gonea pe sub streşini, răsucind zăpada şi aruncând-o peste coama
salcâmilor.