Pär Lagerkvist in vizita la Lindgren

Subsolul

L-am văzut şi-l vedem aproape în fiecare zi. Nu-l băgăm în seamă însă, deşi uneori trecem pe lîngă el, acolo unde zace, dar nu-i dăm atenţie; ci este ca şi cum ar trebui să fie acolo, ca şi cum ar ţine de lumea noastră. Mă refer la Lindgren, bătrînelul cu picioarele betegi, acela care se tîrîie pe străzi şi în parc cu ajutorul mîinilor, pe care are nişte mănuşi de piele, iar picioarele le are de asemeni încălţate în piele. Obrazul, cu barbă scurtă, este marcat de o suferinţă care nu poate fi definită exact, ochii sînt mici şi supuşi. L-am întîlnit cu toţii, îl întîlnim mereu, ne-am învăţat cu el, e ca şi cum ar face parte din noi înşine. În trecere, strecurăm cîte un gologan în mîna lui uzată; trebuie să trăiască şi el.

Însă despre el nu se ştie nimic decît că trăieşte. De aceea am să vorbesc mai pe larg despre bătrîn, pentru că îl cunosc.

Deseori m-am oprit o clipă să stau de vorbă cu dînsul – şi se întîmpla cu noi ceva plăcut, odihnitor, ceva de care tocmai aveam nevoie. Făcusem asta atît de ades, încît desigur că se credea că o fi vreo rudă nefericită de-a mea. Nu-i adevărat. În familia noastră nu este mizerie, doar o durere care-i specific a noastră şi nimic altceva, durere pe care o purtăm neîncovoiaţi, însă simţeam nevoia să stau cîteodată de vorbă cu el pentru el, ca să nu se simtă ca un proscris, dar şi pentru mine însumi, pentru că şi el avea ceva să-mi spună. Şi nu mi se părea că ar fi vreo prăpastie între noi; ba, deseori gîndeam chiar că, dacă n-aş avea picioare cu care să merg şi ar trebui să mă tîrîi pe pămînt ca el, nu m-aş simţi prea rău şi n-aş avea niciun motiv să mă mir că s-a întîmplat aşa. În felul acesta exista ceva pe care îl aveam amîndoi în comun.

O dată, toamna, într-o seară, am dat de el într-un parc unde obişnuiesc să se întîlnească îndrăgostiţii. Stătea sub un felinar ca să poată fi văzut mai bine, întindea mîna lui bătucită, deşi nu venea nimeni; s-o fi gîndind că dragostea îi face pe oameni mai darnici, la drept vorbind însă, el nu ştia prea multe despre lumea asta, stătea doar şi întindea, acolo, mîna, doar

trăia şi el pe lume. Plouase – şi bătrînelul, înnoroiat de pămîntul muiat, privea în sus, obosit, simţindu-se rău.

– Ei, Lindgren, cred că ar fi mai bine s-o porneşti spre casă, am spus eu, e tîrziu.

– Da, da, a răspuns el, ar fi bine.

– Am să te întovărăşesc un pic, am zis eu. Unde locuieşti?

A numit strada şi am descoperit că nu locuiam departe unul de altul. Aveam acelaşi drum. Am traversat o stradă.

– Nu-i riscant, l-am întrebat eu, cînd treci dintr-o parte în cealaltă?

– Da de unde, mi-a răspuns el, toţi sînt atenţi la mine. Ieri, un agent a oprit toată circulaţia, ca

să pot trece eu, însă mi-a spus să mă grăbesc, ceea ce nu-i de mirare. A, toţi mă cunosc pe-aici, ca şi cum ar avea impresia că aparţin locurilor ăstora.

Am continuat să mergem încet. Trebuia să fac cîte o jumătate de pas, şi uneori chiar să mă opresc ca să se poată ţine de mine. Începu să plouă mărunt. Jos, la picioarele mele, el îşi mîna trupul; mîinile lui înnoroiate rîcîiau pavajul, corpul său se ridica şi cobora. Era ca un animal care se tîrîie acasă, la vizuina lui. Şi totuşi, era vorba de un om ca mine şi-l auzeam vorbind şi

respirînd, acolo jos, ca mine însumi; însă abia îl puteam vedea, pentru că era ceaţă şi felinarele de pe stradă aproape că nu mai luminau de loc. Mi-era aşa de milă cînd îl auzeam acolo, jos, cum gîfîie să se ţină după mine.

– Nu ţi se pare, Lindgren, că-i tare greu să ai de îndurat soarta asta? am întrebat eu; deseori trebuie să ţi se pară foarte amară viaţa.

– Nu, răspunse el de jos, e ciudat, dar nu-i aşa de greu cum crede lumea. Te înveţi. Şi eu aşa m-am născut; nu simţi la fel ca atunci cînd eşti zdravăn şi întreg şi deodată ţi se întîmplă ceva la care nici nu te-ai gîndit. Nu, nu mi se pare că ar trebui să mă plîng de ceva, dacă stau şi mă gîndesc bine. Sînt mulţi care o duc şi mai rău decît mine. Eu scap de multe prin care trebuie să treacă ceilalţi, sunt în siguranţă şi am linişte în lumea asta, caritabilă cu mine. Trebuie să vă gîndiţi, domnule, că sunt în legătură doar cu bunătatea.

–  Da? m-am mirat eu.

– Da, am a face doar cu oamenii buni, numai ei se opresc şi-mi dau un gologan. Despre ceilalţi nu ştiu mai nimic, ăia doar trec pe lîngă mine.

–  Ei, Lindgren, te pricepi să întorci lucrurile pe partea lor cea bună! am răspuns şi mi-a venit să rîd.

–  Ba e adevărat, a spus el serios, şi ăsta-i un lucru căruia merită să-i dai importanţă.

În realitate şi eu luasem lucrurile acelea în serios, înţelegînd că are dreptate şi ce mare binecuvîntare este să poţi cunoaşte numai părţile bune ale vieţii.

Am continuat să mergem. Se vedea lumină dintr-o prăvălie de la subsol.

– De aici am să-mi cumpăr pîine, spuse el, tîrîndu-se pînă la fereastră şi ciocănind. Ieşi o fată cu un pachet gata pregătit.

– Bună seara, Lindgren, spuse ea, uf, ce vreme! Acuma trebuie să te întorci acasă.

– Da, chiar aşa şi fac, spuse bătrînul.

Îşi luă rămas bun şi fata trase uşa după ea.

– Eu cumpăr întotdeauna de la subsol, zise în timp ce mergeam mai departe.

– Înţeleg, am spus.

– Da, pentru că acolo oamenii sînt întotdeauna amabili.

– Da. S-ar putea.

– Chiar aşa este, întări el, ferm.

Ne străduiam să mergem prin cîteva ulicioare dosnice, întunecoase.

– Şi eu locuiesc la subsol, după cum v-aţi gîndit poate, domnule, continuă el, îmi vine mai la îndemînă. Proprietarul casei noastre m-a aranjat astfel. E un om minunat.

Şi aşa, a mers stradă după stradă, înaintînd pe dibuite. Niciodată nu-mi dădusem seama cît de lung e drumul meu pînă acasă. Mă simţeam obosit, epuizat. Ca şi cum m-aş fi tîrît şi eu prin întuneric, greoi şi penibil, cu toate că nu eram schilod, ci umblam drept, aşa cum se umblă. Lîngă felinare îl vedeam tîrîndu-se acolo, jos, pe urmă dispărea din nou, îi auzeam doar respiraţia gîfîitoare.

În sfîrşit, am intrat pe strada lui, în faţa casei unde locuia. Era mare şi falnică. Aproape la toate ferestrele ardea lumina; la etajul doi se părea că-i o petrecere, lustrele sclipeau, muzica răzbătea afară, în toamna posacă... pe perdele treceau umbrele perechilor de dansatori. El se tîrî pînă la scara lui care, cu trei-patru trepte, ducea jos, acolo unde locuia. Alături era o fereastră cu o bucată de perdea şi o cutie de conserve cu bulbi de flori.

– O să coborîţi şi dumneavoastră, domnule, să vedeţi cum e, zise.

Nu mă gîndisem la asta. Nu pricepusem că trebuia să fac şi asta. M-am simţit buimăcit şi ciudat de abătut. De ce trebuia să cobor acolo, nu eram atît de apropiaţi, încît relaţiile noastre să constituie un motiv; îl însoţisem o bucata de drum pentru că aveam aproape aceeaşi cale, nu avusesem intenţia să merg cu el acasă, de ce trebuia să cobor cu el? însă acum trebuia s-o fac.

Mi-a venit în minte familia de deasupra, care avea o petrecere, o cunoşteam bine, era de mirare că nu mă invitaseră, desigur că uitaseră.

– Domnule, socotiţi poate că nu se cade să vă invit jos, la mine? mă întrebă batrînul ca şi cum

ar fi fost îngrijorat de tăcerea mea.

– Nu, am răspuns.

Mă înţelesese greşit. Voiam să merg jos, la el, să văd cum stă, de aceea îl însoţisem; voiam să

fiu invitat.

El se transportă în josul scărilor, scoase cheia şi o băgă în broasca. Am remarcat că fusese mutată mai jos, ca să ajungă.

– Proprietarul nostru a aranjat aşa, spuse el, dînsul se gîndeşte la toate.

Uşa s-a deschis şi am intrat. După ce a a-prins lampa, m-am uitat prin cameră. Era mediocră şi mică, pardoseală de lespezi reci, cu cîteva bucăţi de covor pe ea. în mijloc era o masă, căreia i se scurtaseră picioarele şi două scaune joase. într-un colţ era soba, unde putea să-şi gătească şi mîncare, iar alături o poliţă pe care o folosea drept bufet; borcanele erau aranjate după înălţime, cu etichete pe ele, în borcane erau aranjate frumos bucăţele de pîine rămase. Desigur că le ţinea ca să le moaie în cafea; de jur împrejurul poliţei era hîrtie albă, dantelată. Lîngă unul dintre pereţii din faţă îşi avea culcuşul: un pat de campanie un pic mai înalt decît pardoseala. Cuvertura era curată şi îngrijită. Cu toată sărăcia, era totuşi ceva drăguţ şi îngrijit în toate colţurile camerei. Nu ştiu de ce, dar parcă toată ordinea asta mă făcea să mi se strîngă inima. De ce erau toate aşa? Dacă aş fi fost eu în locul lui, aş fi vrut să fie murdar şi oribil, doar o gaură în care să mă tîrîi şi să uit de mine, ca o fiară: atunci mi s-ar fi părut că viaţa e mai uşor de îndurat. Însă totul era drăguţ şi ordonat. El se tîra pe acolo ca într-un cămin mic şi drag, aranja şi punea toate la loc, se întinse după o vază cu flori de pe masă şi o umplu cu apă, lunecă jos din nou, căută o faţă de masă într-o lădiţă vopsită în albastru, o întinse şi puse pe ea ceşti şi farfurioare. Mi se rupea inima văzîndu-l ocupîndu-se ou treburile astea, îşi scoase apărătorile de piele şi am observat că mîinile îi erau plate, cu pielea palmei îngroşată. Aprinse focul, se lungi pe jos şi suflă, iar flăcările trosniră în burlan; băgă cărbuni, pe urmă dădu jos cafetiera şi o puse pe plită. Nu mi-a îngăduit să-l ajut, nu, el ştia mai bine ca oricine ce trebuia să facă. Făcea toate cu atîta obişnuinţă şi atîta îndemînare, încît se putea vedea cît de mult îi plac, cît de dragi i-au devenit aceste mici ocupaţii. Din ćînd în cînd, se uita la mine cu bonomie, avînd ceva atît de cald şi încrezător în el, aici, în casa lui; era cu totul altfel ca afară, în stradă. Curînd, cafetiera de pe foc începu să clocotească, şi aroma se răspîndi în cameră. Cînd a fost gata, s-a căţărat cu greutate pe scaunul său, s-a aşezat comod, surîzînd satisfăcut. A turnat în ceşti şi am început să bem. Ne încălzea plăcut. S-a gîndit că trebuie să mănînc şi pîine, însă nu voiam să i-o iau. A mîncat doar el, cu o anumită solemnitate, rupînd bucăţică după bucăţică şi adunînd cu grijă firimiturile. Era un fel de reculegere, cina lui. Ochii îi sclipeau, niciodată nu văzusem un chip strălucind ca al lui, niciodată ceva atît de limpezit de linişte.

Mă simţeam emoţionat şi răscolit în acelaşi timp, văzîndu-l în mizeria lui. Cum putea? Eu, care trăiam viaţa normală, eu, care stăteam aici ca un oaspete ocazional, ca să văd cum o duce

în gaura lui – nu-mi găseam liniştea. Da, gîn-deam în sinea mea, probabil că are altceva în care îşi pune nădejdea, face parte desigur dintre cei care cred în Dumnezeu şi aşa mai departe,

şi astfel poate să suporte totul, nimic nu-i este prea greu. Şi îmi amintii că tocmai despre asta voiam să-l întreb, ceva care mă apăsa şi pe mine, ceva care niciodată nu-mi îngăduia să-mi găsesc liniştea, ceva care mă atrăgea în adîncurile în care nu voiam să rămîn; da, de aceea îl însoţisem, ca să-l întreb despre lucrurile astea. Eu nu aparţineam lumii lui, voiam doar să-l întreb.

– Spune-mi, Lindgren, i-am zis, cînd viaţa cuiva este ca a unui Lindgren, cînd ai de purtat o asemenea suferinţă, simţi poate mai tare decît noi ceilalţi nevoia să crezi în ceva dincolo de lumea aceasta, într-un Dumnezeu care ne conduce şi care are intenţii înalte cu povara pe care ne-o dă?

Bătrînul cugetă un moment.

– Nu, răspunse el ezitînd, nu cînd viaţa cuiva e aşa ca a mea.

Mi se păru ciudat, penibil. Nu-şi dădea seama de mizeria lui, nu ştia cît de bogată şi de minunată poate fi viaţa!

– Nu, reluă el, cufundat în gînduri, nu noi sîntem aceia care avem nevoie de el. Şi, dacă el există, ar putea doar să ne spună ceea ce am înţeles singuri şi pentru care îi sîntem recunoscători. Am vorbit deseori cu proprietarul nostru despre asta, continuă el, şi el m-a învăţat multe. De, dumneavoastră poate că nu-l cunoaşteţi pe proprietarul casei noastre, însă ar trebui s-o faceţi, e un om minunat.

– Nu, nu-l cunosc.

– Nu, desigur, pricep eu asta însă ar trebui să-l cunoaşteţi, domnule.

Da, da, gîndeam, aşa ,o fi, nu ştiu despre ce fel de proprietar minunat vorbeşte, poate că o fi ceva deosebit, însă eu locuiesc într-o altă casă. Mă mulţumeam să gîndesc asta doar pentru mine însumi, nu spuneam nimic tare.

– Mă mir, răspunse bătrînul. El are multe case, mai pe toate, o posedă şi pe a dumneavoastră, domnule. Da, continuă el, este extraordinar cum le conduce şi le organizează toate. Gînd am venit şi l-am întrebat dacă nu cumva ar putea să mă găzduiască aici, pentru că trebuie să locuiesc şi eu undeva, s-a uitat lung şi scrutător la mine. „Da, pe tine am să te pun la subsol, mi-a spus, tu nu poţi locui sus, în casa propriu-zisă." „Nu, am răspuns eu, înţeleg prea bine." „Cred că ai să te împaci la subsol, sper că nu m-am înşelat în privinţa ta? Tu ce zici?" „Cred că acolo va fi convenabil pentru mine." „Da. Pricepi bine că n-aş vrea să am pe oricine acolo. Nici amărăciune şi ură, nici răutate şi oameni dubioşi. Sus, în casă, trebuie să accept cîte un pic din toate, pe mulţi despre care nu ştiu mare lucru, însă în subsol vreau să am oameni cumsecade şi de nădejde, din cei pe care îi cunosc şi care-mi sînt apropiaţi. Ce zici, eşti şi tu dintre ăştia?" „Aşa îmi place să cred, am spus eu bucuros." „Ei, atunci toate-s bune şi frumoase. Dar chirie poţi să plăteşti? a mai spus, pentru că e un om foarte strict, aşa-i el. Toţi trebuie să plătească, nu poţi scăpa de asta, ori-cît ai fi de prăpădit. Are să fie ieftin, pentru că tu nu prea poţi da mare lucru. Ceva însă tot trebuie să plăteşti, în orice caz. Cum ai s-o scoţi la capăt?" „Eu trebuie să trăiesc de pe urma oamenilor buni de pe lumea asta." „Sînt şi din ăştia?" se miră el uitîndu-se ţintă la mine. „Trebuie să fie mulţi, se înţelege doar." „E drept, zise, ar putea fi număraţi cu uşurinţă, doar să vrei. Tu eşti un om înţelept, ai să locuieşti la mine." Da, e un om remarcabil, deşi atît de simplu şi de natural. M-a ajutat în multe privinţe. Fără el, n-ar fi mers treaba. Deseori trece pe la mine, stă o clipă de vorbă. Asta te întăreşte întotdeauna. Preţuirea lui te înalţă. „Lindgren e un om care înseamnă ceva", spune el. E plăcut să auzi asta. Se uită mulţumit şi fericit la mine. Sunteţi un om care înseamnă ceva, domnule? Întrebă el.

N-am răspuns şi am privit în pămînt, pentru că n-am vrut să-i întîlnesc privirea.

– Trebuie să fiţi, zise el. Te ajută să treci peste multe cînd ştii că eşti cineva.

Camera sărăcăcioasă şi tihnită ne adăpostea în ea. Lumina lămpii se împrăştia peste masa joasă, cu picioarele tăiate, peste faţa de masă pe care zăceau resturile pîinii lui economisite, peste culcuşul în care trebuia să se odihnească. El nu păru a observa că rămăsesem tăcut. Stătea şi se gîndea la ale lui, după cum am putut să remarc. Pe urmă s-a coborît de pe scaun, a privit la foc, a spălat ceştile şi le-a aşezat pe poliţă, acolo unde trebuiau să stea. S-a tîrît pînă la patul de campanie şi 1-a aranjat, a strîns cuvertura, însă după ce a pus-o îndoită pe spătarul unui scaun şi a netezit-o bine, a rămas nemişcat în genunchi.

– Ce bine e cînd s-a sfîrşit ziua, zise el. Şi se putea observa la el o oarecare oboseală.

– Tocmai Lindgren spune asta, el, a cărui viaţă e atît de bogată şi atît de plină de însemnătate?

– Da, răspunse, privind liniştit în gol, viaţa e bogată. Înţeleg foarte bine asta, o cunosc cu certitudine şi tărie înlăuntrul meu. Însă fiecare zi în parte e greu de suportat. Vă spun asta, domnule, pentru că văd că ne înţelegem atît de bine unul pe altul. Şi nu trebuie să te faci mai bun decît eşti.

Respiră adînc. Cînd îl vedeai aşa, prăbuşit în genunchi, ai fi putut să crezi că stă şi se roagă, însă el era astfel creat.

M-am ridicat tăcut, ca să plec. M-am dus lîngă el, i-am mulţumit şi i-am spus noapte bună. El

a fost de părere că ar trebui să mai vin, cînd am plăcere, şi o voi face bucuros. Pe urmă s-a tîrît cu mine pînă la uşă şi am ieşit din nou în stradă.

Acum toată casa era în întuneric. Şi etajul al doilea, unde mai înainte străluciseră lustrele.

Poate că nici nu fusese o petrecere, dacă se terminase atît de repede. Numai acolo jos, la bătrîn, ardea o lampă care mă lumină aproape pînă acasă.