De-ale lui Zoscenko (27)

Suferinţele tînărului Werther

   Mergeam odată cu bicicleta.

Pe bulevardul Kamenoostrovski. Cotesc pe o alee laterală, paralelă cu bulevardul, şi-mi văd de drum.

Natura mi se înfăţişează în veşmîntul ei de toamnă. Iarba a îngălbenit. Florile din rond s-au ofilit. Pe alee s-a aşternut un covor de frunze veştede. Deasupră-mi, cerul şi-a pierdut cu­loarea.

Ciripit de păsărele. O cioară scormoneşte în­tr-o movilă de gunoi. În faţa unei porţi, un că­ţeluş cu părul sur latră de zor.

Privesc tabloul acesta autumnal şi deodată mi se înmoaie inima, şi n-aş vrea să mă gîndesc la lucruri neplăcute. Mintea mea zugrăveşte o viaţă minunată. Oameni amabili, înţelegători. Respec­tul persoanei. Maniere civilizate. Iubire de aproapele. Fără ocări şi mitocănii.

Năpădit de aceste gînduri, mi-a venit deodată aşa să-i îmbrăţişez pe toţi, să le spun ceva bun. Îmi venea să strig: „Fraţilor, ce-a fost mai greu a trecut. Mai e puţin şi ne aşteaptă o viaţă de conte”.

Deodată, aud un ţignal.

„Un contravenient - îmi zic. O fi trecut cineva strada pe unde nu e voie. Cred că în viitor o să dispară şi asta. În viitor n-o să mai auzim aşa de des ţignalele astea asurzitoare, care amintesc de contravenţii şi de amenzi.”

Undeva, aproape, aud iar ţignalul, prelung, însoţit de strigăte şi ocări.

„Cred că au să dispară şi strigătele astea gro­solane. Poate or mai striga unii, dar fără să în­jure aşa urît.”

Aud pe cineva fugind în urma mea. Omul strigă eu o voce răguşită:

— De ce fugi, fir-ai tu să fii! Opreşte ime­diat!

„Urmăresc pe cineva” - îmi zic şi continui să pedalez agale, dar destul de stăruitor.

— Leoşka - aud - ia-o la stînga. Nu-l scăpa din ochi!

În stînga mea văd alergînd un băietan. Agită un băţ şi ameninţă cu pumnul.

Întorc capul. Pe alee aleargă un paznic vene­rabil, cu părul alb. Urlă în gura mare:

— Pune mîna pe el! Leoşka, nu-l scăpa din ochi!

Leoşka mă ia drept ţintă şi îşi repede băţul în roata bicicletei mele.

Atunci încep să-mi dau seama că chestiunea mă priveşte. Sar jos de pe bicicletă şi rămîn în aşteptare.

Iată că m-a ajuns paznicul. Din pieptul lui iese un hîrîit. Răsuflă zgomotos.

— Pune mîna pe el! ţipă paznicul.

— Fraţilor - zic eu - ce, aţi căpiat? Ce, v-aţi ieşit din minţi laolaltă cu prostul ăsta bătrîn?

Paznicul zice:

— Cînd ţi-oi arde una peste bot, ai să ştii cum să mai insulţi cetăţenii în exerciţiul func­ţiunii... Ţineţi-l bine... Nu-i daţi drumul... Obrăznicătura!

Se strînge lume. Cineva întreabă:

— Ce-a făcut?

Paznicul zice:

— Am cincizeci şi trei de ani, şi nemernicul ăsta m-a băgat în boală. Merge pe unde nu e voie... Merge pe o alee unde circulaţia biciclete­lor e interzisă... Şi doar e pus un aviz. Ei nu, dumnealui o ia pe-aici, ca un zănatic... Fluier după el. Dumnealui dă din picioare. Chipurile, nu pricepe. Parc-a picat din lună... Noroc de ajutorul meu că l-a oprit.

Leoşka îşi face loc prin mulţime, mă apucă strîns de încheietura braţului şi zice:

— Voiam să-i rup mîna, nemernicul, ca să nu mai meargă pe bicicletă.

— Fraţilor - zic eu - nu ştiam că pe-aici nu e voie. Eu nu voiam să fug.

Paznicul exclamă gîfîind:

— Cică nu voia să fugă! Auzi obrăznicie! La miliţie cu el! Ţine-l bine! De-alde ăştia îmi scapă întotdeauna.

Zic:

— Fraţilor, plătesc amendă. Nu mă pun contra. Dar nu-mi mai răsuciţi aşa mîinile!

Cineva intervine:

— Legitimează-l şi ia-i amenda. Ce să-l mai duci degeaba la miliţie?

Paznicul şi cîţiva voluntari au însă chef să mă care la miliţie. Dar sub presiunea celor­lalţi mar-tori, paznicul, înjurînd de mama-focului, ia amen-da şi-mi dă drumul cu vădită părere de rău.

Merg clătinîndu-mă, cu bicicleta de ghidon, îmi vîjîie capul şi înaintea ochilor îmi răsar cerculeţe şi puncte. Aiurez, cu sufletul răvăşit.

Înfierbîntat cum sînt, zic: „Doamne-Dumne- zeule!”, îmi masez braţele şi lansez în spaţiu un „pfui!”

Ies pe chei şi încalec iar.

— Ei, haide-haide... - zic. Şi ce dacă mi-au răsucit mîinile! Iaca na, contele...

Merg încet pe chei. Încep să uit scena aceea violentă. Închipuirea îmi zugrăveşte privelişti superbe din viitorul apropiat.

Iată-mă, bunăoară, călare pe bicicletă. Cotesc pe aleea cu bucluc. Aud pe cineva rîzînd. Mă uit, şi văd că vine spre mine un paznic, cu pălărie de fetru şi pantaloni de postav. Ţine în mînă o floricică - o nu-mă-uita sau o lalea de toamnă. Suceşte floarea în mînă şi zice cu un surîs pe buze:

— Unde te bagi, amice? Vezi c-ai luat-o razna! Gură-cască ce eşti! Ia, înapoi, că te amendez şi nu-ţi dau floarea asta.

Şi-mi întinde floricica, rîzînd discret. Schim­băm o privire galeşă şi ne despărţim.

Scena asta înduioşătoare îmi alină suferin­ţele. Pedalez de zor şi-mi zic: „Nu-i nimic. Las' că nu mă prăpădesc eu dintr-atît. Sînt tînăr. Sînt dispus să aştept”.

Bucuria şi iubirea de oameni îmi umplu iar inima. Iar aş vrea să spun ceva bun, ori să strig: „Tovarăşi, noi construim o viaţă nouă, noi am învins, am trecut peste greutăţi colosale; hai, fir-ar ea a dracului de treabă, să ne respectăm unii pe alţii!”