Călătorie prin lume, precum si alte minunate aventuri
Dacă ar fi să mă iau după privirile domniilor voastre, mai degrabă
aş obosi eu povestindu-vă neobişnuitele întîmplări ale vieţii mele, decât
dumneavoastră ascultându-mă.
Bunăvoinţa pe care mi-o arătaţi mă măguleşte prea mult ca să
închei şirul povestirilor mele, aşa cum îmi propusesem, cu călătoria mea în
lună. De aceea, mai ascultaţi, dacă aşa vă e placul, încă o poveste care
seamănă cu cea de mai înainte în privinţa adevărului ei, dar este şi mai
minunată, şi mai extraordinară ca cea dintâi.
Călătoriile lui Brydon în Sicilia, pe care le-am citit cu multă
plăcere, mi-au deschis pofta să văd Muntele Etna. În drumul meu spre Etna nu mi
s-a întâmplat nimic mai de seamă. Asta o spun eu, fiindcă dacă ar fi vorba de
alţi călători, apoi s-ar afla destui care să găsească cine ştie ce lucruri, cu
totul deosebite, după părerea lor. Şi apoi s-ar apuca să le povestească
celorlalţi, ca să-şi scoată cheltuielile de călătorie. Pentru mine însă toate
astea sunt nimicuri obişnuite, cu care n-aş pune la încercare răbdarea vreunui
om de ispravă.
Aşadar, într-o dimineaţă pornii dintr-o cabană de la poalele
muntelui, deplin hotărât să caut şi să cercetez alcătuirea lăuntrică a acestei
căldări de foc, chiar dacă ar trebui să-mi dau viaţa pentru asta.
După un drum anevoios, care a ţinut vreme de trei ceasuri, am
ajuns în vârful muntelui. L-am găsit în plină fierbere; de trei săptămâni tot
clocotea neîncetat. S-au scris atâtea despre înfăţişarea Etnei în asemenea
împrejurări, încât chiar dacă s-ar mai putea face vreo descriere, socot că ar
fi cu totul de prisos. Iar dacă domniile voastre, după cum îndrăznesc s-o spun
din câte vă cunosc, nu sunteţi în stare s-o faceţi, apoi cu atât mai cuminte ar
fi ca nici eu să nu-mi mai pierd vremea încercând ceea ce e cu neputinţă, şi
nici domniile voastre să nu vă pierdeţi buna dispoziţie.
Am făcut de trei ori ocolul craterului - pe care rogu-vă să vi-l
închipuiţi ca pe o pâlnie uriaşă -şi dându-mi seama că nu sunt cu nimic mai
lămurit decât înainte, m-am hotărât în cele din urmă să mă azvârl în el. Dar
nici n-apucase bine s-o fac, când mă simţii ca într-o baie turcească îndrăcit
de fierbinte, iar bietul meu trup a fost ars şi lovit în părţile mai nobile, ca
şi în cele mai puţin nobile, de cărbunii aprinşi, care săreau neîncetat în sus.
Oricât ar fi fost însă de mare puterea care arunca în afară cărbunii,
greutatea trupului meu în cădere era mult mai mare, aşa că în scurtă vreme
ajunsei cu bine la fund. Dar acolo, primul lucru de care luai cunoştinţă a fost
o răbufneală înspăimântătoare, o larmă şi nişte zbierete şi ocări ce se
iscaseră chiar lângă mine. Deschisei ochii, şi ce să vezi? Mă găsii dinaintea
lui Vulcan şi a ciclopilor săi. Domnii aceştia, pe care mintea mea luminată îi
aruncase de mult în împărăţia Minciunilor, se certau de trei săptămâni. Nu se
înţelegeau care-i mai mare şi care trebuie să se supună, şi cearta lor adusese
pacostea în lumea de sus. La ivirea mea însă se făcu deodată pace şi bună
înţelegere printre ei.
Vulcan porni şchiopătând spre un dulap, de unde luă plasture şi
alifii. Apoi mi le puse chiar cu mâna lui, vindecându-mi în câteva clipe
rănile. După aceea îmi dete ca întăritoare o sticlă de nectar, cât şi alte
băuturi alese de care au parte numai zeii şi zeiţele. Când văzu că mi-am mai
venit puţin în fire, el mă înfăţişă soţiei sale, Venus, poruncindu-i să-mi
ofere tot confortul cerut de starea în care mă aflam. Măreţia încăperii în care
mă dusese, precum şi dumnezeiescul farmec al zeiţei întrec orice putinţă de a
fi arătate prin vorbe.
Vulcan îmi făcu o descriere amănunţită a Muntelui Etna. El îmi
spuse că muntele acesta n-ar fi altceva decât un maldăr de cenuşă zvârlită din
colivia lui; îmi mai spuse că nu o dată a fost silit să-şi pedepsească
lucrătorii; că, în asemenea împrejurări, el aruncă în ei cu cărbuni aprinşi,
dar că ciclopii se apără adeseori cu mare îndemânare, zvârlind cărbunii în
lume, ca să scape.
- Certurile noastre ţin uneori chiar timp de mai multe
luni-continuă el. Fenomenele la care dau ele naştere pe pământ, voi, muritorii -
după cum aud - le numiţi erupţii. Şi Vezuviul este unul din atelierele mele. Mă
leagă de el un drum pe sub mare, lung de cel puţin trei sute cinzeci de mile.
Şi acolo, aceleaşi neînţelegeri dau loc la aceleaşi erupţii.
Mult mi-au plăcut cele învăţate de la zeu, dar şi mai mult mi-a
plăcut să mă găsesc împreună cu soţia sa. Şi poate că n-aş fi părăsit niciodată
palatele lor subpământene, dacă nişte intriganţi zeloşi nu i-ar fi şoptit la
ureche lui Vulcan anumite lucruri, aprinzând în inima lui bună cumplitul foc al
geloziei. De aceea, fără să-mi dea nimic a înţelege, mă luă într-o bună
dimineaţă, mă duse într-o încăpere pe care n-o mai văzusem până atunci şi
aplecându-mă peste un puţ tare adânc, după câte mi s-a părut, îmi zise:
- Muritor nerecunoscător, întoarce-te în lumea din care ai venit!
Şi cu aceste cuvinte, fără a-mi da putinţa să mă apăr, îmi făcu
vânt în adâncime.
Şi m-am dus, şi m-am tot dus, cu iuţeală tot mai mare până ce
înfricoşarea sufletului îmi răpi în cele din urmă cunoştinţa. Mă trezii însă
deodată din leşinul meu, căzând într-o mare luminată de razele soarelui. Să înot
bine şi să fac tot felul de giumbuşlucuri în apă ştiam încă din tinereţe. Aşa
că mă simţii ca la mine acasă. Faţă de primejdia înspăimântătoare din care
tocmai scăpasem, mi se părea acum că mă găsesc într-un adevărat rai.
Îmi rotii privirile în toate părţile, dar din nenorocire nu văzui
decât apă şi iar apă. Şi clima de aici era neplăcută, deosebindu-se cu totul de
aceea din covălia meşterului Vulcan, în sfârşit, la o oarecare depărtare zării
ceva ce părea a fi o stâncă uriaşă, care înainta spre mine. Curând îmi dădui
seama că am înainte un gheţar plutitor. După cercetări îndelungi găsii, în
sfârşit, un loc pe care să pun piciorul şi mai apoi putui să mă caţăr până în
vârf. Dar spre marea mea deznădejde, nici de aici nu mi-a fost cu putinţă să
descopăr vreun ţărm, în cele din urmă, însă, cu puţin înainte de a se însera,
se ivi un vas care venea spre mine.
Când vasul se apropie îndeajuns, începui să strig. Mi se răspunse
în limba olandeză. Atunci sării în mare, înotai până la vas şi fui luat pe
bord. Întrebând în ce loc ne găseam, mi s-a răspuns: în Mările Sudului.
Descoperirea aceasta îmi lumină deodată întreaga taină - aşadar, nu mai putea
fi nici urmă de îndoială că mă prăbuşisem din Muntele Etna tocmai în Mările
Sudului, trecând prin miezul Pământului. Un asemenea drum, orice s-ar spune, e
cu mult mai scurt decât un ocol în jurul lumii. Nimeni înaintea mea nu l-a
întreprins, iar dacă ar fi să-l mai străbat o dată, atunci fără îndoială că
m-aş pregăti să fac observaţii mai detaliate.
După ce luai niscai întăritoare, mă culcai. Dar olandezii sunt
neciopliţi de felul lor. Le povestisem ofiţerilor aventurile mele, aşa, cu
totul firesc şi simplu, cum vi le-am povestit şi domniilor voastre. Şi cu toate
astea, unii dintre ei, şi îndeosebi căpitanul, făcuseră nişte mutre de parcă ar
fi pus la îndoială adevărul spuselor mele. Totuşi, mă primiră cu prietenie pe
vas, şi eu - fiindcă trăiam din mărinimia lor - am fost silit, vrând-nevrând,
să închid în sinea mea jignirea.
Bineînţeles că îi întrebai încotro au pornit. Îmi răspunseră că
fac o nouă călătorie de cercetări şi că, dacă povestea mea ar fi adevărată,
atunci şi ţelurile lor ar fi atinse. Ne aflam exact pe drumul străbătut
odinioară de căpitanul Cook şi a doua zi dimineaţa am sosit la Botany-Bay, un
ţinut în care guvernul englez n-ar trebui să surghiunească pungaşi, ci oameni
de ispravă, pentru a-i răsplăti, într-atât de darnică a fost natura pe
meleagurile acelea.
Am stat acolo trei zile. În a patra, curând după ce am plecat, s-a
stârnit o furtună înspăimântătoare, care ne-a sfâşiat în câteva ore toate
pânzele şi ne-a sfărâmat bompresul. Vijelia ne-a dărâmat şi catargul cel mare
al perochetului care, căzând peste cutia busolei, a prefăcut-o în ţăndări - şi
cutie şi busolă. Oricine a călătorit pe mare îşi dă seama ce urmări nefericite
poate avea o asemenea pierdere. Nu mai ştiam încotro s-o luăm. În cele din urmă
furtuna s-a potolit şi s-a pornit un vânt bun şi prielnic. Am navigat trei
luni, bătând un drum grozav de lung, când am văzut deodată că în preajma noastră
se petrece o schimbare uluitoare. Am început să ne simţim uşori şi veseli, iar
nările ni s-au umplut cu cele mai plăcute miresme. Până şi marea îşi schimbase
culoarea: nu mai era verde, ci albă.
La puţină vreme după această schimbare minunată se zări şi
uscatul. Nu prea departe, în faţa noastră, se ivi un port spre care ne îndreptarăm
fără să mai zăbovim. Locul era larg şi adânc, cum nu se poate mai potrivit
pentru aruncat ancora. Dar în loc de apă era plin cu lapte deosebit de gustos.
După ce am tras la mal, ne-am dat seama că insula nu era de fapt decât o bucată
uriaşă de brânză. Şi poate nici n-am fi observat asta, dacă nu s-ar fi
întâmplat ceva cu totul neobişnuit.
Pe vasul nostru se afla un marinar căruia, din născare, îi era
nesuferită brânza. De cum am pus piciorul pe ţărm, el a căzut leşinat. Când s-a
trezit, ne-a rugat să-i luăm brânza de sub picioare. Şi într-adevăr, cercetând,
văzurăm că avea întru totuldreptate, întreaga insulă, după cum am mai spus, nu
era decât o bucată uriaşă de brânză. Din ea se hrăneau de altfel şi localnicii.
Ceea ce mâncau ziua, creştea noaptea la loc. Am văzut şi multă viţă de vie cu
ciorchini mari şi frumoşi, din care însă, când îi storceai, ţâşnea lapte curat.
Localnicii erau frumoşi şi drepţi ca nişte brazi. Cea mai mare
parte dintre ei atingeau înălţimea de nouă picioare. Fiecare avea trei picioare
şi un braţ. Vârstnicii purtau un corn în frunte, pe care se pricepeau să-l
folosească cu multă dibăcie. Le plăcea să se ia la întrecere pe suprafaţa
laptelui şi se plimbau deasupra lui fără să se cufunde, aşa cum ne-am plimba
noi într-o livadă.
Pe insulă sau, mai bine-zis, pe brânza aceasta, creştea de asemeni
din belşug grâu cu spicele cât mânătărcile, în care se găseau pâini coapte de-a
gata şi bune de mâncat. Umblând în cercetare pe întinsul brânzei, am dat peste
şapte râuri cu lapte şi două cu vin.
După o călătorie de şaisprezece zile, am ajuns la ţărmul opus
celui pe care debarcasem. Acolo am găsit un ţinut întreg din brânza înverzită,
care place atât de mult unora. Numai că în loc să fi făcut viermi, după cum se
întâmplă de obicei, pe brânza aceasta creşteau pomi fructiferi dintre cei mai
aleşi: piersici, caişi şi mii de soiuri pe care nu le cunoşteam măcar. Pomii
erau uluitor de mari şi între crengile lor se aflau o mulţime de cuiburi.
Aşa, de pildă, printre altele, ne-a atras luarea-aminte cuibul
unui pescăruş, de cinci ori mai mare decât acoperişul bisericii Sfântului Paul
de la Londra. Cuibul, împletit cu multă măiestrie din nişte buşteni uriaşi,
avea înăuntru cel puţin - staţi un pic, fiindcă vreau să fiu cât se poate de
precis - da, avea cel puţin cinci sute de ouă, fiecare ou fiind cam de mărimea
unui butoiaş. Nu numai că puteam vedea puii din găoace, dar îi şi auzeam cum
fluieră.
Când, după multă trudă, am izbutit să spargem un asemenea ou, a
ieşit din el un pui golaş care, fără să mint, era mai mare decât douăzeci de
vulturi pleşuvi ajunşi la maturitate şi puşi laolaltă. Dar de îndată ce i-am
dat drumul puişorului, iată că s-a şi coborât asupra noastră pescăruşul cel
bătrân, l-a înşfăcat în gheare pe căpitan, l-a înălţat cam o milă, l-a bătut
straşnic cu aripile şi apoi i-a dat drumul în mare.
Dar, după cum se ştie, olandezii înoată ca şobolanii, aşa că după
câtva vreme căpitanul ne-a ajuns din urmă şi ne-am întors cu toţii la vas. Şi
fiindcă n-am luat-o pe drumul cel vechi, am putut întâlni încă o mulţime de
lucruri noi şi ciudate. Aşa, de pildă, printre altele, am împuşcat doi boi
sălbatici, cărora le creştea un singur corn, şi acela între ochi. După ce i-am
împuşcat însă ne-a părut rău, aflând că localnicii îi îmblânzesc şi-i folosesc
şi la călărie şi la ham - cum folosim noi caii. Carnea boilor - din câte mi s-a
spus - pare a fi deosebit de gustoasă, dar nu poate fi de niciun folos unui
neam care nu trăieşte decât cu lapte şi brânză.
Când mai aveam de mers încă vreo două zile până la corabia
noastră, am văzut trei indivizi spânzuraţi de copaci, cu picioarele în sus. Întrebând
care poate fi pricina unei atât de straşnice cazne, mi s-a răspuns că ei ar fi
colindat prin ţări străine şi că, întorcându-se acasă, şi-ar fi minţit
prietenii povestindu-le despre lucruri pe care nu le văzuseră şi care nu se
petrecuseră. Am socotit că pedeapsa e dată pe bună dreptate, ştiut că e o
datorie a fiecărui om, dar mai cu seamă a călătorilor, de a nu se depărta cu
nici o iotă măcar de la cel mai curat adevăr.
O dată ajunşi la vas, am ridicat ancora şi am plecat cu pânzele
întinse din ţara aceasta fără seamăn pe lume. Iar când am pornit, toţi copacii
de pe ţărm - printre care erau şi unii foarte groşi şi înalţi s-au ploconit ca
la comandă de două ori în faţa noastră. Apoi s-au îndreptat, reluându-şi vechea
lor poziţie. După ce am plutit timp de trei zile în cruciş şi-n curmeziş -
Dumnezeu mai ştie pe unde, că noi busolă tot n-aveam - am ajuns într-o mare cu
totul şi cu totul neagră. Am gustat din presupusa apă neagră, şi ce să vezi?
Era cel mai bun vin! De acum a trebuit să veghem ca nu cumva să ni se îmbete
marinarii.
Dar bucuria n-a ţinut mult, fiindcă peste câteva ceasuri ne-am
pomenit împresuraţi de balene, ca şi de alte animale, nespus de mari. Printre
ele se afla una al cărei capăt nu l-am putut vedea nici cu ajutorul ocheanelor.
Spre nenorocul nostru, ne-am trezit cu namila asta când se afla la câţiva paşi
de noi. Şi deodată matahala ne-a înghiţit corabia, cu catarge cu tot. Am ajuns
cu pânzele întinse în gâtiţa ei, trecând printre dinţi, pe lângă care catargele
celor mai mari vase de război ar fi părut abia nişte beţişoare.
După ce am stat câtva timp înfipţi în gâtlejul namilei, ea
deschise deodată botul şi înghiţind un iureş de apă împinse corabia - care vă
puteţi închipui că nu era chiar o firimitură - până în stomac. Acolo am rămas
tot atât de neclintiţi, ca şi cum ne-am fi găsit ancoraţi în locuri fără pic de
vânt. Nu pot tăgădui însă că aerul era destul de cald şi de neplăcut. Am găsit
acolo ancore, parâme, bărci, barcaze şi un însemnat număr de corăbii, parte
încărcate, parte neîncărcate, toate înghiţite de dihania asta. Nu ne mai puteam
mişca decât la lumina torţelor. Nu mai exista pentru noi nici soare, nici lună
şi nici vreun alt soi de planetă. Apa creştea, în mod obişnuit, de două ori pe
zi, şi tot de două ori ne duceam la fund. Când animalul bea, aveam flux, iar
când îşi scotea apa din el, cădeam la fund. După cât am putut socoti, namila
înghiţea mai multă apă decât lacul Geneva, care se întindea pe vreo treizeci de
mile.
În a doua zi de când ne găseam ca ostatici în împărăţia aceasta a
întunericului, îndrăznii, împreună cu căpitanul şi câţiva ofiţeri, să încerc o
ieşire pe timp de reflux (aşa numeam noi timpul în care corabia se afla pe
fund). Fireşte, ne înarmarăm cu torţe şi, pornind la drum, întâlnirăm cam vreo
zece mii de oameni aparţinând tuturor naţiunilor; unii locuiau de mai mulţi ani
în stomacul animalului. Ei tocmai se pregăteau să ţină o consfătuire asupra
felului în care şi-ar putea redobândi libertatea.
Dar tocmai în clipa în care preşedintele începuse să ne aducă la
cunoştinţă motivul pentru care ne strânsesem cu toţii, blestematului de peşte i
se făcu sete şi începu să bea. Apa năvăli cu atâta furie, încât a trebuit să ne
retragem în mare grabă pe vasele noastre, altminteri ne-am fi înecat. Unii
dintre noi abia putură să scape înotând.
După câteva ore ne-am simţit ceva mai bine. De cum s-a golit
namila, ne-am adunat iar. Fiind ales preşedinte, am făcut propunerea să prindem
unul din altul două din cele mai mari catarge, şi când namila va căsca gura, să
i le împlântăm de-a curmezişul, împiedicând-o să şi-o închidă la loc.
Propunerea mea a fost primită fără împotrivire şi am ales o sută de oameni
zdraveni ca să o aducă la îndeplinire.
De-abia ne pregătiserăm catargele, că s-a şi ivit ocazia să le
folosim. Namila căscă, şi atunci i-am proptit îndată între fălci catargele
noastre bine prinse. Un capăt îi străpunse limba şi se înfipse în falca de jos,
iar celălalt se înţepeni în cerul gurii. Acum nu mai era chip să-şi închidă
gura, şi tot aşa ar fi fost chiar dacă i-am fi pus catarge mult mai şubrede.
Când totul a fost readus la linia de plutire înăuntrul stomacului,
am echipat câteva baleniere şi am pornit spre uscat. După cele paisprezece zile
cât am socotit că ne ţinuse namila ca ostatici, lumina zilei ni s-a părut
nespus de plăcută ...
Odată eliberaţi cu toţii din uriaşul stomac de peşte, am alcătuit
o flotă de treizeci şi cinci de vase ale tuturor naţiunilor. Catargele le-am
lăsat înfipte în gura dihaniei, ca să-i ferim şi pe alţii de groaznica
nenorocire de a rămâne închişi în genunea aceea de întuneric şi îl lăsarăm.
Prima noastră dorinţă a fost să aflăm în ce parte a lumii ne
găseam, fiindcă la început nici nu puteam bănui măcar. După numeroase
observaţii, am descoperit în cele din urmă că am fi în Marea Caspică. Dar cum
marea aceasta este o mare închisă şi n-are nici o legătură cu alte ape, nu
puteam pricepe cum de am ajuns acolo. Atunci unul dintre locuitorii insulei de
brânză, pe care-l luasem cu mine, mi-a dat o lămurire cum nu se poate mai
înţeleaptă. După părerea lui, namila - în al cărei stomac am stat închişi atâta
vreme - ne adusese în Caspică, pe vreun drum subpământean. Bine că am ajuns
până aici. Ba chiar ne-a bucurat vestea asta şi am făcut tot ce ne-a stat în
putinţă ca să ajungem şi la mal. Iar eu am fost cel dintâi care a pus piciorul
pe uscat.
Dar abia m-am văzut pe pământ, când s-a năpustit asupra-mi o
câtămai dihanie de urs. "Aha, gândii eu, sosişi la timp!", îi apucai
cu câte o mână labele de dinainte şi atât de drăgălaş i le strânsei în chip de
bun-venit, încât ursul începu să urle înspăimântător.
Eu, însă, fără să-mi simt inima câtuşi de puţin muiată de urletele
lui, îl ţinui atât până ce ursul muri de foame. De atunci îmi ştiu de frică toţi
urşii, şi niciunul n-a mai îndrăznit să se dea la mine.
De acolo am plecat la Petersburg, unde un vechi prieten mi-a făcut
un dar pe care l-am preţuit deosebit de mult. Mi-a dat un câine de vânătoare
din neamul vestitei căţele care, după cum v-am mai povestit odată, şi-a făcut
căţeii pe când gonea un iepure. Din nenorocire, însă, puţin după aceea, un
vânător nedibaci mi-a împuşcat câinele. În loc să tragă într-un stol de păsări,
el a tras în câinele care le stârnise. Drept amintire, am pus să mi se facă
vesta asta din pielea câinelui. Şi ori de câte ori plec să vânez pe câmp,
această vestă mă scoate, cu sau fără voia mea, drept la locurile unde se
găseşte vânatul. Şi cum ajung la o bătaie de puşcă de unul din locurile acelea,
îmi şi sare un nasture de la vestă şi cade drept în locul unde să găseşte
sălbăticiunea. Iar eu, care stau întotdeauna cu cocoşul puştii ridicat şi cu
magazia plină, nu scap niciun vânat.
După cum vedeţi, nu mai am decât trei nasturi la vestă. Dar de
îndată ce se va deschide iar sezonul de vânătoare, am să pun să mi se coasă
încă două rânduri de nasturi noi.
Vă poftesc, aşadar, atunci şi vă asigur că o să petreceţi cât se
poate de bine. Iar pentru astăzi, mă închin în faţa domniilor voastre,
dorindu-vă somn uşor.
SFÂRŞIT
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu