Cuvântul îngropat - poveste din Puchenii Mari

În ziua de 16 iulie a anului 1861, la sfințirea celei de-a doua biserici din satul Răstoaica, în rândul din față puteau fi văzute două personaje înveșmântate în straie cernite – o femeie impunătoare, cu părul roșu care stătea să izbucnească de sub năframa de doliu, în pofida conciului cu care era strâns și un tânăr peste măsură de slab, îmbrăcat în smoking cu jacheta dreaptă, pantaloni reiați și papion negru. Nu erau alții decât Smaranda și Iorgu, văduva și fiul răposatului Neculae Niculescu -Dorobanțul, trecut la cele veșnice cu un an înainte, din pricina mușcăturii unui păianjen. Acest trist destin făcuse ca împlinirea dorinței lui de suflet – construirea bisericii din centrul satului, să se amâne. Pe patul de moarte, Neculae îi ceruse Smarandei să ducă lucrarea la bun sfârșit și îi încredințase o taină, cerându-i să nu vorbească despre asta înainte ca slujba de sfințire să ia sfârșit. Era vorba despre un cuvânt care îi fusese revelat în timpul rugăciunilor pentru terminarea cu bine a construcției, prin intermediul unui vis. Îl rostise în fiecare dimineață, conform poruncii primite și, exact în ziua în care, luat cu multele lui treburi, lăsase să treacă ora prânzului fără a-l rosti, fusese mușcat de păianjen. Smaranda trebuia să continue ritualul până când biserica va fi gata și, prin sfințire, cuvântul avea să devină unul ca oricare altul. Dar până atunci, nu avea voie să vorbească despre asta nici măcar cu Iorgu, fiul lor.

Din seria „Lecturi obligatorii” - Depozitul de hârtie

KARL WEB: „Depozitul de hîrtie" 

 Walther intrase funcţionar la marea fabrică de hîrtie din Spessig pe Rin. Cu trecerea anilor se îmbolnăveşte şi, pentru că nenorocirea se datorează proastelor condiţii de muncă, prinde o ură neîmpăcată faţă de patron. Cu preţul vieţii, el acceptă să lucreze în continuare, hotarît insă să-şi ruineze cît mai grabnic patronul. Sustrage în fiecare zi, prin oamenii săi, prin subtile şi ingenioase procedee, zeci de topuri de hîrtie. Admirabilă pagina în care este descris eroul în momentul cînd ajunge acasă: din servietă, din buzunare, din ciorapi, el scoate şi iar scoate hîrtie. De neînchipuit: în buzunărelul pentru ceasornic a izbutit să înfăşoare şi să ascundă opt metri de hîrtie igienică. Începe să aibă satisfacţii necunoscute: face sortări, zăboveşte pînă noaptea tîrziu spre a-şi pune în ordine topurile, după format şi calităţi, mapele şi deşeurile. Ca să nu fie descoperit, amenajează într-o pivniţă încăpătoare un adevărat depozit, exemplu de organizare şi sistematizare a materialului. 

Grota lui Robin - poveste din Valea Doftanei

În ziua de 03.02.1915 se năștea în comuna Teșila – azi Valea Doftanei, cel de-al șaselea copil al familiei Milu, Nicolae. Mama lui, Stanca, era casnică, iar tatăl, Iancu, lucrător forestier. Pe vremea aceea, Teșila făcea parte din Plasa Peleș, cu reședința la Sinaia, ceea ce explică faptul că mulți teșileni se duceau la muncă în Perla Carpaților. Printre ei se număra și Iancu Milu, un om impunător, cu o forță ieșită din comun, care, după ce tăia copaci în zonele cu exploatări forestiere din munții Gârbova și Grohotișu, îi transporta cu pluta pe râul Doftana, apoi, în amonte, la edec, pe Prahova, până la Gara Sinaia, unde tot el îi încărca în trenuri. O muncă titanică, însă bine plătită, care-i permitea să țină o gospodărie cu atâtea suflete. 

Din seria „Lecturi obligatorii” - Cartea apelor

MARIO SALVA GOTTINGEN: „Cartea apelor“ — Este vorba de o maşină de smîntînit care, în vara lui 1916, a mers cîteva zile în gol, satul pe care-l deservea fiind pustiit de război. Autorul ne conduce cu măiestrie în faţa smîntînitorii. Maşina este frumoasă, are două ţevi, una care intră şi o alta care iese, două butoane, roşii amîndouă. Ni se demonstrează că, la nevoie, ele pot fi răsucite cu plăcere.

Iată, pe cărări şi prin vecinătăţi, locuitorii satului se întorc din bejenie. La început, toţi cad de acord, în urma studiului amănunţit al celor două butoane, că smîntînitoarea merge în gol. Se dau explicaţii: un dezertor a încercat să producă unt fără să fi turnat mai înainte lapte, lucru interzis chiar şi în condiţii de pace; un obuz a explodat în apropierea agregatului, smulgîndu-i maneta cu care se punea în mişcare bătătorul; o pasăre şi-a făcut cuib în rezervor, mai puţin îndemnată de confortul căuşului cît de semnificaţia locului; în fine, maşina merge în gol pentru că nu are prospect.

Mama - o proză a lui Dimitrie Anghel

Mamă! Ce puţin am rostit numele tău şi cât de vag îmi aduc aminte de tine... O negură te învăluie şi parcă din neguri e urzit şi conturul tău. In fața mării, unde am stat privind neîntrerupta goană a talazurilor, acolo m-am apropiat mai mult de tine şi am căutat să te rechem. Din fundul orizontului aceluia ce-l hotărăşte linia curbă a mării, de acolo ai venit tu. Pe o noapte dulce cum e aceasta, un vas legănat ce şi-a scris pieritoarea dungă pe cer te-a adus, desigur. Şi pe cheiul acesta singuratic, unde întîrzii eu, visând uneori, au coborît paşii tăi, de bună seamă. Ca şi acum, neastîmpăratele talazuri se ridicau ca nişte fantome din mare şi alergau de-a lungul digului de piatră sură ca să privească portul. O semilună pală, brodată pe un steag, lucea şi atunci pe înaltul unui catarg, şi tu desigur, cu fața întoarsă peste umăr, a trebuit să priveşti tristă pe largul întinselor valuri ce te despărţeau de ţara ta... 

Alergarea

Dacă poți merge mai departe bine, dacă nu e același lucru. Reușești să ții pasul? Perfect, du-te, nu sta după nimeni, nu te gândi că dacă tu te oprești pentru altul, se va opri și pentru tine cineva, măcar o secundă. Nu, nu se împiedică nimeni de tine, nu se oprește nimeni să te întrebe dacă te doare ceva, dacă mai poți, dacă mai vrei. Înainte, aleargă, șuvoiul nu poate fi oprit, lasă-i pe cei care se poticnesc și vezi-ți de alergarea ta, gândește-te doar la cei care ți-au luat-o înainte, la cei care te depășesc, teme-te să nu rămâi ultimul, să nu pierzi vreo ocazie, să nu ratezi vreo curbă, vreo traversare secretă. 

Un proces verbal verde

 Undeva, într-un oraş, trăia un pictor pe nume Uteşaev1). Acesta picta zîmbete. El dăruia neapărat cîte un zîmbet fiecărui chip pe care-l zugrăvea. Cînd e vorba de un „Intîi Mai,” de o nuntă, de o horă, sau de fel şi fel de coruri şi jocuri — aşa ceva nu este de mirare. Copii, fete, prieteni re­găsiţi, vişini în floare, soare strălucitor — cum să nu zîmbeşti!

Uteşaev îşi alegea însă subiecte ceva mai grele: o fetiţă care sparge un ulcior cu lapte şi care adună cioburile rîzînd. Un călător care scapă trenul şi care, cu chipul plin de veselie, rămîne cu boccelele pe peronul pustiu...

Cum se ajunge la cazul Caracal - un exemplu

O întâmplare excepțională s-a petrecut la Breaza acum câțiva ani. Era iarnă, cu zăpadă destul de mare, dar o zi relativ călduroasă. O doamnă, o să-i spun D, lăsase ușa deschisă către bucătărie și urcase în pod ca să recupereze niște cărți care-i trebuiau unei prietene. În timp ce căuta pe-acolo, un cetățean care trecea pe stradă, a observat ușa deschisă, a pătruns în curte, de-acolo în bucătărie, a deschis frigiderul și a luat tot ce a putut, după care s-a făcut nevăzut.

Omul nou

Multă vreme, cartierul dintre Piaţa Victoriei şi „Lupoaică” a fost un cartier decorativ şi paşnic. Se născuse pe un teren – Parcul Bonaparte – aflat la marginea orașului, aşadar într-o zonă aerisită, nezgomotoasă, foarte atrăgătoare pentru burghezia prosperă care îşi dorea case pitoreşti şi confortabile. Comunismul n-a adus, în acest peisaj, decât decrepitudine şi, la capătul dinspre „Externe” al străzii Paris, o linie mizeră de troleibuz, cu staţie pe „Louis Blanc”. Când se strica ceva pasagerii trebuiau să coboare şi m-am trezit de multe ori cu murmurul tenace dar fără efect al indignării lor. 

Un caz de ignoranță crasă

Am găsit, pe un site unde lumea discută câte-n lună și-n stele, o întrebare pusă de un ignorant perfect în chestiuni elementare de matematică. Ea sună așa: „What would happen if a supercomputer calculated pi out and discovered that it does end finitely?” Cu alte cuvinte: ce s-ar întâmpla dacă într-o zi un supercomputer ar descoperi că pi are un număr finit de zecimale?

Viermele - o poveste a lui Roberto Bolaño

Părea un vierme alb, cu pălăria lui de pai şi un trabuc Bali atârnându-i de buza de jos. În fiecare dimineaţă îl vedeam stând pe o bancă din parcul Alameda în timp ce eu intram la Librăria de Sticlă să răsfoiesc cărţi. Când îmi ridicam capul, prin pereţii librăriei, care într-adevăr erau de sticlă, îl vedeam acolo, calm, printre copaci, privind în gol.

Locuri unde ar fi putut ajunge Dragnea dacă nu se desființau înainte să fie el arestat

Blestemul ursarilor - poveste din Vâlcănești

În 1881, pe un teren închiriat de la moșierul Dimitrie Păcurețeanu, a început să funcționeze prima școală din localitate, sub conducerea învățătorului Vasilache B. Frînculescu din Țipărești. Acest minunat dascăl trecea printr-o dramă despre care astăzi doar câțiva dintre bătrânii locului își mai amintesc, și asta numai din poveștile auzite de la părinți și bunici. Este vorba despre singurul copil pe care-l avea, o fată înfiată (el fiind burlac), pe nume Elena și care se îndrăgostise de un țigan ursar, pe nume Ghiță. Frânculescu plănuia să-și mărite fata cu Marin, fiul profesorului de matematică Gheorghe Tudor, numai că Elena amenințase că dacă nu este lăsată să se iubească cu Ghiță, își va pune capăt zilelor. Bietul Frânculescu nu mai știa ce să facă. Frumoasa lui fată să stea încurcată cu un țigan ursar? Era ceva de neconceput. 

Apa e ca lumina - o poveste a lui Marquez

De Crăciun, copiii cerură din nou o bărcuţă cu vâsle.

— De acord, zise tăticul, o să v-o cumpărăm când ne întoarcem la Cartagena.

Totó, de nouă ani, şi Joel, de opt, erau mai hotărâţi decât credeau părinţii lor.

— Nu, spuseră în cor. Avem nevoie de ea acum şi aici.

— Să fie clar, zise mama, aici nu-i altă apă de navigat decât cea de la duş.

Alfabetul misterios - poveste din Cerașu

Au trecut aproape 140 de ani de la moartea unuia dintre marii patrioți români, fruntaș al revoluției de la 1848, pe numele lui Cezar Bolliac. Viața acestui om a fost un șir neîntrerupt de aventuri, care l-au purtat prin Constantinopol, Atena, Londra, Paris și, în cele din urmă, l-au trimis în exil pentru că îi susținuse, împreună cu Bălcescu, pe revoluționarii unguri ai lui Lajos Kossuth. A fost poet, gazetar, politician, iuncher în miliția pământeană, vornic al capitalei. A fost anchetat și închis pentru participare la „Conspirația Filipescu” din 1940, care urmărea împroprietărirea țăranilor pălmași, s-a implicat, alături de Petrache Poenaru, în Comisia pentru dezrobirea țiganilor, a fost surghiunit la Schitul Poiana Mărului, a fost membru activ în societatea secretă Frăția a pașoptiștilor. Și, lucru în general mai puțin cunoscut, a fost unul dintre primii arheologi ai României.

Răzbunarea - Poveste din Blejoi

Pe 8 martie 1910 se năștea, la Blejoi, Nicolae Bogza, ca fiu al Elenei și al lui Alexandru Bogza. Mama lui era casnică, iar tatăl funcționar. Nicolae mai avea doi frați: Alexandru, născut în 1895 și Geo, care văzuse lumina zilei cu doi ani înainte, în 1908. La acea vreme, extrem de puțini oameni știau atâta istorie universală încât să poată face niște legături ca acelea pe care le-a stabilit, șaptezeci și cinci de ani mai târziu, inginerul Păun, omul care conducea de facto abatorul de păsări din Blejoi. Fost fotbalist, relativ mic de statură, cu o privire pătrunzătoare, inginerul Păun era pasionat de legăturile oculte dintre lucruri, în special de felul în care evenimentele petrecute în anumiți ani le influențau pe cele care aveau să aibă loc după unul sau mai multe secole. Așa se face că el a observat o înlănțuire incredibilă de fapte care au condus, în cele din urmă, în mod absolut firesc, la nașterea lui Nicolae Bogza și nu oriunde, ci exact pe teritoriul satului Blejoi. Iată despre ce este vorba:

Vaiere

Cînd deschise uşa, îl lovi un aer gros, stătut, înăbuşindu-l. Sub ţol se zvîrcolea, vînătă de durere, cu ochii holbaţi, o femeie în vîrstă.

— Valeo-oo, valeo-oo, picioru...

— Vai de capu ei, părinte! Da’ s-o auzi noaptea... Gîndeşti c-o muşcă şerpii! Ce chinuri, Doamne, ce păcate!

Femeia care chemase pe popa la bolnavă îşi frîngea mînile, îngrozită.

— Da’ cum ţi-a venit, leleo Sofio, durerea la picior?

— Vezi că-s... patru săptămîni de-atunci. Tăiam le... valeo-oo, picioru, valeo...

Şi se frămînta de credeai că-i e să-şi iasă din piele.

Lanțurile roșii (Editorial apărut în Ziar de Sinaia)

În aceste momente, România a cârmit din nou spre democrație. La alegerile europene, ai noștri au dat de pământ cu PSD și ALDE, iar Dragnea, acest furuncul pe fruntea politicii social-democrate, a fost condamnat și arestat. Așa cum mulți observatori și analiști au comentat, dacă Dragnea rămânea la putere, țara noastră s-ar fi îndreptat către o dictatură de tipul celei din Turcia unde, mai nou, Erdogan a început să aresteze și scriitorii care nu sunt „pe linie”. Dar justiția și-a făcut datoria și, mai mult, românii s-au orientat masiv către partidele europene. 

Merii Îmbulziți - poveste din Telega

Printre prahovenii care s-au ocupat cu dăruire de păstrarea unor manuscrise în care sunt consemnate fapte, date și întâmplări din localitățile în care s-au născut, o aflăm pe Eufimia Georgescu din Telega. Această bravă femeie a găsit printre documentele aflate în posesia tatălui său, învățătorul Antonie Georgescu, o lucrare scrisă în 1943 de elevul Mihail Popescu pentru examenul de absolvire a clasei a 8-a normală, care poartă titlul „Monografia comunei Telega”. Acum 25 de ani, mai precis în 1994, când învățătorul Georgescu a repausat întru Domnul, Eufimia nu a aruncat nimic din lucrurile acestuia. A păstrat la loc sigur monografia scrisă de elevul Popescu, cu gândul că vreodată cineva o va pune în valoare. Acest lucru s-a întâmplat cu adevărat în 2015, când profesorul Gh. Bâlgă de la colegiul ploieștean Spiru Haret a publicat, în Anuarul Societății de Științe Istorice, articolul „Telega, într-o sursă istorică inedită”. Cei interesați găsesc acolo textul monografiei, din care pot afla lucruri extrem de interesante, cum ar fi faptul că din cele 1746 de gospodării, „1500 au closete din lemn în stare bună” sau că fetele, „cu unele excepţii, au o conduită demnă. Se observă însă la ele o tendinţă de lux exagerat, căutând să copieze în port pe orăşeni”.

Răspunsul unui polițist pentru un politician

Deputatul PSD Cătălin Rădulescu, zis „Mitralieră”, a scris, după alegeri, următoarele:

„A fost o ură generală împotriva preşedintelui Dragnea. PSD a greşit că a acceptat referendum împreună cu alegerile europarlamerntre. Sigur că PSD câştiga. Lumea a ieşit la vot împotriva lui Dragnea. PSD renaşte din cenuşă. Vom  face un Congres pentru că trebuie schimbate multe lucruri. Nu poate fi un singur om vinovat pentru ce s-a întâmplat în PSD. Medicii care au primit salarii de patru ori mai mari să le dea înapoi şi să plece din ţară. Pensionarii, la fel. Şi fermierii să dea subvenţia înapoi la USR. Dacă le place ce măsuri propune PNL şi USR să rămână cu ele“