Despre flacără

 „Nu demult – le povestea odată Zacharias Lichter câtorva prieteni într-o după-amiază cu lumină dulce, mă îndreptam cu o bucată de pâine în buzunar şi cu un borcan de iaurt în mână spre o grădină publică; eram obosit, mi se făcuse foame şi abia aşteptam să mă aşez pe-o bancă şi să mănânc. Neatent cum mergeam, n-am observat că la un moment dat asfaltul trotuarului era spart: m-am împiedicat, am căzut, iar borcanul de iaurt s-a făcut ţăndări şi mi-a împroşcat hainele. Parcă spre a spori ridicolul situaţiei, am început să strig şi să mă zbat, cuprins de-o inexplicabilă spaimă, ca şi cum m-aş fi prăbuşit nu pe-o stradă oarecare, ci într-o prăpastie fără fund.

Sufletul omului în socialism - un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea III)

 Individualismul este deci acel lucru pe care-l vom atinge prin socialism. Drept rezultat firesc, statul tre­buie să renunţe la ideea guvernării. Trebuie să renunţe pentru că, aşa cum a spus un înţelept cu multe secole înaintea lui Christos, omenirea poate fi lăsată în voia ei – acest lucru e posibil pentru că există. Dar faptul de a guverna omenirea nu există. Toate modalităţile de guvernare sunt eşecuri. Despotismul este nedrept faţă de oricine, inclusiv faţă de despotul care, probabil, este făcut pentru lucruri mai bune. Oligarhiile sunt nedrepte faţă de mulţi, iar olocraţiile sunt nedrepte faţă de puţini. Democraţia a trezit mari speranţe odată, dar demo­craţia înseamnă pur şi simplu terorizarea poporului de către popor pentru popor. S-a descoperit că aşa este. Aş zice că era şi timpul, pentru că orice formă de autoritate este destul de degradantă, îi degradează pe cei care o exercită şi îi degradează pe acei asupra cărora se exer­cită. Atunci când este folosită într-un mod violent, brutal şi crud, are un efect bun: creează sau, în orice caz, aduce la suprafaţă spiritul de revoltă şi indivi­dualismul care o va ucide. Atunci când este aplicată cu un anume grad de blândeţe şi însoţită de premii şi răsplăţi, este teribil de demoralizantă. În acest caz, oamenii sunt mai puţin conştienţi de presiunea teribilă la care sunt supuşi, petrecându-şi viaţa într-un fel de confort grosolan, asemeni animalelor preferate, fără să-şi dea seama că, de fapt, gândesc cu gândurile altora, trăiesc după standardele altora, poartă, practic, ceea ce s-ar putea numi haine de mâna a doua, nefiind o clipă ei înşişi. „Cel care doreşte într-adevăr să fie liber”, spune un gânditor subtil, „nu trebuie să se conformeze”. Iar autoritatea, ademenindu-i, mituindu-i pe oameni să se conformeze, creează un tip brutal de barbarism suprasaturat.

Cinci întâlniri cu diavolul - poveste din Valea Călugărească

   În anul 1859, în comuna Valea Ialomiței, aflată la granița dintre județele Ialomița și Brăila, se năștea, într-o familie bogată de aromâni, Nicolae Pișculescu. În vremea aia, zona era împânzită de lacuri, multe dintre ele fiind azi secate din cauza irigațiilor masive. Afacerile locale se învârteau mai toate în jurul pescuitului și o parte însemnată din ele aparțineau familiei Pișculescu, mai precis tatălui lui Nicolae, care controla producția de pește din lacurile Râzea și Porcul.

   Așa se face că Nicolae, începând de pe la 17 ani, călca pe urmele tatălui și era implicat în multe combinații cu pește, câteva dintre ele destul de periculoase. În 1878, una dintre aceste combinații l-a obligat să plece din Valea Ialomiței. El s-a stabilit în Dideștii Teleormanului, la 300 de kilometri distanță de locurile unde copilărise și la numai 13 kilometri de Roșiorii de Vede.

Pasărea cu aripile scrise - Poveste din Secăria

 În vara anului 1944, la Secăria a avut loc o serie de evenimente din cele care te pot marca pentru tot restul vieții dacă asiști la desfășurarea lor. Zilnic, începând de marți 01.08 și până sâmbătă 05.08,  la ora 12:00, o pasăre imensă, albă, s-a rotit deasupra satului în cercuri largi, timp de zece minute, după care s-a odihnit alte patru minute pe acoperișul casei lui Gheorghe Stoica, pentru a zbura apoi, cu o viteză incredibilă, în direcția Comarnicului.  Cel care a văzut-o primul a fost copilul Stelian Tăbăraș, care i-a spus bunicii sale că avea pe aripi niște cuvinte scrise cu negru, ceea ce a făcut-o pe bătrână să exclame: „aoleu, n-or fi fost în rusește?”. Stelian, în vârstă de numai cinci anișori, a întrebat: „ce înseamnă rusește?”. Iar bătrâna i-a explicat: „limba pe care o vorbesc rușii, cei mai îngrozitori oameni care trăiesc pe pământ.”

Remember Zacharias Lichter

Mulţi dintre cei care au avut prilejul să-l vadă, chiar întâmplător şi în treacăt, l-ar putea recunoaşte dintr-o descripţie cât de sumară: făptura lui ciudată, de o urâţenie neverosimilă, se întipăreşte până şi în memoria oamenilor cu un simţ al observaţiei slab dezvoltat, ca una dintre acele amintiri marginale, dar tenace care, multă vreme acoperite de umbră, pot oricând reveni cu prospeţimi şi precizii uimitoare.

Onoruri postume - o poveste a lui Danilo Kiš

Faptele s-au petrecut cam pe la o mie nouă sute douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru. Şi cred că a fost vorba de Hamburg. Era în perioada crahului financiar şi a inflaţiei galopante, cînd cîştigul zilnic al unui docher se ridica la şaptesprezece miliarde de mărci, iar oficiile unei prostituate de lux se plăteau de trei ori pe-atît. (Marinarii hamburghezi îşi ţineau „mărunţişul" în cutii de carton, la subsuoară.) Intr-una din cămăruţele rozalii din preajma portului se stingea fulgerător din viaţă, de aprindere de plămîni, o prostituată pe nume Marieta. Ucraineanul Bandura, marinar şi revoluţionar, susţinea că „se mistuise din dragoste". Trupu-i divin nu se putea căptuşi cu o chestie ordinară, apoi oftica era o „boală burgheză".

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea II)

S-ar putea pune întrebarea în ce mod individua­lismul, care este mai mult sau mai puţin dependent de existenţa proprietăţii private pentru a putea să se dezvolte, va beneficia de abolirea proprietăţii private. Răspunsul este foarte simplu. Este adevărat că, în con­diţiile existente, extrem de puţini oameni, cum ar fi Byron, Shelley, Browning, Victor Hugo, Baudelaire şi alţii, care au avut mijloace proprii de întreţinere, şi-au putut desăvârşi personalitatea în mai mică sau mai mare măsură. Nici unul dintre aceştia nu a lucrat o zi ca angajat. Toţi au fost scutiţi de sărăcie. Cu toţii au fost extrem de avantajaţi, întrebarea este dacă înlătu­rarea unui asemenea avantaj ar servi individualismul. Să presupunem că este înlăturat. Ce se va întâmpla atunci cu individualismul ? Ce foloase ar trage acesta?

Cancerul învățământului(1)

În postarea de față va fi vorba despre meditații. Un subiect de mare actualitate, care poate fi abordat din perspectiva elevilor, a profesorilor, a părinților sau a ANAF-ului. Cel mai simplu e pentru fisc: meditațiile contra cost generează venituri care ar trebui impozitate. Așadar, profesorii ar trebui să dețină case de marcat, să le dea elevilor bonuri fiscale și să țină contabilitatea. Altminteri, devin evazioniști.

Cicluri de sentiment

Martin Armstrong, cel mai bun analist de cicluri de sentiment, susține că războiul din Ucraina va escalada și va deveni mondial la începutul anului viitor. Guvernele statelor vestice ar dori să mascheze deficitele bugetare cronice, impasul datoriilor și falimentul sistemului de pensii din Europa antrenând o conflagrație planetară, este opinia acestuia. Băncile centrale au pierdut controlul asupra economiei.

Îmblânzirea hienelor

 Am găsit pe undeva, în oceanul Internetului, un text care se vrea cu morală, dar care suferă, în opinia mea, o fractură logică. Iată-l:  
„Indiferent cât de mult trăiește, Leul cel Mare va muri în cele din urmă, într-un mod deplorabil. Așa e întocmită lumea. La apogeul lor, leii conduc, urmăresc alte animale, le prind, le devorează și lasă resturile pentru hiene. Dar bătrânețea vine repede.

Ion - cel mai scurt dintre dialogurile lui Platon

  

PLATON
ION
394 – 391 î.Hr. (?)
traducere de Constantin Noica

 [sau Despre „Iliada”]

SOCRATE: Fii binevenit, Ion. De unde soseşti pe meleagurile noastre? Nu cumva din oraşul tău, din Efes?
ION: Nicidecum, Socrate, vin din Epidaur, de la sărbătorile lui Asclepios.
SOCRATE: Fac epidaurienii şi întreceri între rapsozi, în cinstea zeului?
ION: Fireşte, şi chiar întreceri în alte arte [1].
SOCRATE: Ia spune, ai luat parte la vreo întrecere? Şi cum ai sfîrşit?
ION: Am luat premiul întîi, Socrate.
SOCRATE: Frumos lucru. Acum vezi să învingem şi la Panatenee [2].
ION: Aşa are să fie, numai să vrea zeul.

Sufletul omului în socialism - Un eseu al lui Oscar Wilde din 1891 (Partea I)

 

Principalul avantaj care ar apărea în urma instaurării socialismului este, fără îndoială, faptul că socialismul ne-ar elibera de necesitatea sordidă de a trăi pentru alţii, ceea ce în prezent apasă atât de greu aproape asupra tuturor.

În decursul secolului, câteodată, un mare om de şti­inţă cum este Darwin, un mare poet cum este Keats şi un spirit critic fin cum este Renan, un artist desăvârşit ca Flaubert au fost capabili să se izoleze, să se ţină deoparte de pretenţiile zgomotoase ale celorlalţi, să stea „la adăpostul zidului”, cum spune Platon, şi să atingă astfel perfecţiunea interioară, spre propriul câştig unic şi spre câştigul unic şi durabil al lumii întregi. Majo­ritatea oamenilor îşi ruinează viaţa printr-un altruism nesănătos şi exagerat – sunt forţaţi, într-adevăr, să se ruineze. Se văd înconjuraţi de o sărăcie dezgustătoare, de o urâţenie dezgustătoare, de o foamete dezgustă­toare. Sunt astfel, inevitabil, adânc tulburaţi de toate acestea. Omul este stârnit mai curând emoţional decât intelectual; şi, aşa cum am subliniat acum câtva timp într-un articol despre funcţia criticii, e mai uşor să ai înţelegere faţă de suferinţă decât faţă de gândire. În consecinţă, având intenţii admirabile, deşi greşit direcţionate, ei se înhamă la modul foarte serios şi cu mult sentiment să remedieze relele pe care le întâlnesc. Dar remediile concepute de ei nu vindecă boala, o prelungesc doar. Într-adevăr, remediile lor sunt o parte a bolii.

O viziune a războiului

Pentru că nu mai e loc nicăieri, au început să întindă trupurile soldaților pe tarabele din piața centrală de flori... Aici veneam nu demult să cumpăr colțunași pentru jardiniere, narcise aduse din munte și liliac alb.

Acum, printre tarabe, aruncate pe ciment, putrezesc dalii și garoafe, alături de trandafiri, bujori, crizanteme și frezii, iar sub o masă pe care stă chircit, ca în uter, trupul unui colonel găsit cu mațele revărsându-i-se din burtă, văd două orhidee cu carnea roasă de niște șobolani lucioși și hulpavi.

Când și când, cadavrele se destind aproape imperceptibil, se aud clipoceli discrete care amintesc de micile erupții ale vulcanilor noroioși și gândul mă duce la plajele înțesate de morse adormite pe nisip.

Trupurile sosesc fără încetare și încep deja să fie înghesuite câte două pe o tarabă. Paznicii se prefac că nu văd siluetele celor veniți după medalii, epoleți, centuri, nasturi, bocanci, baionete, chipie...

Curând, toate tarabele au câte trei morți dezbrăcați și piața de flori se închide. Două femei cu figuri abrutizate dau cu mături de nuiele și strâng grămezi de flori. Siluetele fac din ele buchete pe care le leagă cu șireturi de la bocancii morților.

Apuc și eu un bidon de doi litri, cu husă, pentru apă și un binoclu prins între două hoituri. Mă îndrept spre ieșire. Trupurile deja se colorează în grena, în albastru închis, unele prind nuanțe de galben... cine știe cât au zăcut pe maidane până să fie aduse aici...

Mă aplec să iau o orhidee - una pe care șobolanii încă n-au dibuit-o. Are și ghiveci de plastic, o să o pun în dormitor, unde îmi va aminti de iubita mea cu părul în patruzeci de nuanțe de negru.

Mirosul devine greu și mă întreb cum e posibil ca putrezirea să înceapă atât de brusc. Pare că totul e pus pe repede înainte.

Am ieșit. Mă îndrept către casă, furșându-mă pe lângă pereții clădirilor istorice. Când și când se aude un șuierat și o săgeată se înfige în caldarâm.

Din spate vine o dogoare. Mă întorc și văd piața de flori în flăcări. Trupurile pocnesc ca niște cartofi ținuți în jar. În curând vor rămâne doar oase prăjite, pe care le vor strânge femeile cu mături de nuiele. Grăbesc pasul, o rup la fugă.

Am ajuns acasă. Urc scara în spirală, descui, intru, îmi văd chipul în oglinda din sufragerie: Doamne, incredibil cât de mult am îmbătrânit de azi dimineață...

Arama pe față

Timp de două decenii, Vladimir Putin și-a construit încet, cu atenție și în secret rețele de influență online și offline. Aceste eforturi au dat roade, ajutând Rusia să devină mult mai influentă decât ar fi fost permis pentru o țară atât de coruptă și fragilă sub aspect instituțional: prin afaceri în Europa și Africa, prin vasta rețea de idioți utili pe care i-a ajutat să fie aleși pentru a se putea, ulterior, baza pe susținerea lor și prin controlul asupra narativelor cotidiene din varii țări cu ajutorul dezinformării online. Mulți oameni nu au conștientizat nimic din toate acestea, scrie Wired.

Pentru a nu uita

 „Îi aşteptăm pe toţi liberalii de caracter, pe toţi liberalii din PNL care nu acceptă acest compromis major care a înroşit la faţă PNL, nu de ruşine, ci din cauza vecinătăţii, deşi în mod normal ar fi trebuit să le crape obrazul de ruşine celor care au făcut această ticăloşie. Aşteptăm membrii liberali de calitate, dar mai ales aşteptăm oameni care nu au mai făcut politică până acum. (...) Mă bazez pe liberalii de caracter, de calitate care nu mai acceptă să fie conduşi de oameni care nu au nicio legitimitate să-i conducă. (...) Nu au ce să caute în Forţa Dreptei pseudo-lideri precum Rareş Bogdan, Alina Gorghiu. Lista este lungă..." zice Orban.

Să reținem aceste bălării împuțite și să le scoatem la iveală atunci când jegurile vor fuziona „pentru interesul național” etc. Exact cum au făcut PSD și PNL sub comanda lui Plăvannis.

Patru poezii scrise înaintea evanescenței

Bradul

Dar bradul ce va face când 

se va îndrăgosti de poteca 

de dincolo de poiana înflorită?

Cât de mare va fi suferința lui,

cât de mult va putea să-și blesteme 

soarta care l-a făcut brad și nu i-a dat 

picioare ca să poată merge? 

În stil românesc

O întâmplare petrecută în Primul Război Mondial, povestită de Ionel Perlea, pune în ecuaţia incredibilului simboluri comice şi totodată emoţionante. Consilierii francezi ai armatei române, în frunte cu Generalul Berthelot, hotărâseră aducerea urgentă din Franţa a unui număr de avioane; acestea au sosit, împachetate, bine unse cu vaselină. Atâta doar că la montarea lor trebuia şi un aparat de măsurat tensiunea spiţelor ce legau între ele aripile.

Ilie Năstase și Djokovic - doi indivizi care se cred mai presus de lege

 Australia a dat lumii o lecție importantă prin expulzarea lui Djokovic: așa au ocazia să afle ce înseamnă statul de drept și cei care trăiesc la periferia democrației - naționaliștii, rusofilii, conspiraționiștii, extremiștii de toate felurile. Să ne aducem aminte de cazul Ilie Năstase. 

Un gând despre televiziuni

Am urcat în 2022. Și am urmărit, pe sărite, programele televiziunilor. TVR nici nu intră în discuție - un fiasco absolut. Ceilalți, cu vechea rețetă: seminuditate și glumițe răsuflate. M-am decis să-mi trag televiziune... banii îmi lipsesc deocamdată... 

Bradul perfect la televiziunile cocalare

Crăciunul e pe-aproape și televiziunile au început iar să umple timpul de emisie cu subiecte aiurea, multe din ele ridicole de-a dreptul. Iată ce ne învață azi, 18.12, Digi24 Tv: „Cum alegem bradul perfect de Crăciun.” Imbecilitate mai mare greu de întâlnit. Întâi că nu există nimic perfect, nici măcar un brad. Perfect este numai Dumnezeu. Dar și în cazul în care ar exista, el ar fi vizibil de toată lumea, n-ar mai avea nimeni nevoie de sfaturile televiziunilor pentru dibuirea lui. Asta pentru că perfecțiunea s-ar distinge de orice altceva prin sine însăși.