Sambata pe la pranz, a sosit o familie de intelectuali, ambii pe la 65-70 de ani. Doamna purta palarie si mergea ceva mai greau. Cand au ajuns in dreptul nostru, Rodi tocmai il dascalea pe un tatic sa nu cumpere numai culegeri de matematica, sa mai incerce si niste povesti pentru baietelul sau. Doamna cu palarie s-a oprit, oarecum intrigata. "Dar ce-o avea dumneaei impotriva matematicii?" a intrebat dansa retoric. Eu am prins momentul si i-am spus ca sunt unii parinti obsedati de stiintele exacte si care uita ca oamenii mai au nevoie si de povesti frumoase. Mi-a dat dreptate si am inceput sa discutam pe tema invatamantului.
Curand mi-am dat seama ca doamna trebuie sa fi fost, candva, cel putin profesor de liceu. Am intrebat-o si mi-a confirmat: fusese lector la catedra de mecanica a unei facultati bucurestene. Atat mi-a trebuit: "doamna, dar si eu am terminat matematica". Am invitat-o sa ia loc si am vorbit despre fostii mei profesori. II cunostea pe toti, fara exceptie, asa ca a fost o reala placere sa ii evocam, pe rand. Dupa o vreme, doamna profesoara a cumparat o carte si a tinut cu tot dinadinsul sa primeasca si autograful meu. L-am scris cu mare placere, chiar imi aduc aminte ca a fost unul atipic. In general, intrebam care este numele copilului care va citi cartea, mi se spunea, de exemplu, George si scriam standard: "Pentru George, cu drag de la tatal Mariei". De data asta, insa, am scris altceva, legat de matematica si povesti. Doamna mi-a multumit, s-a ridicat, si-a luat sotul de brat si au plecat amandoi, incet, ca niste oameni care nu au niciun motiv sa se grabeasca.
Aveam s-o revad a doua zi pe doamna profesoara. Venise din nou, ca sa cumpere cartile pentru care nu ii ajunsesera banii cu o zi inainte. Si mi-am spus ca, poate, atunci cand cumparase cartea mea de povesti, renuntase la un tratat de mecanica, sau la o monografie a Universitatii. Asa imi place mie sa cred, ca oamenii sunt capabili de gesturi frumoase.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu