Scrâșnetul filosofului

Scriam la un moment dat despre Cioran și Friedgard Thoma - cea pe care Liiceanu o denumea "Capra Metafizică". Astăzi, prin intermediul unui amic mai mult virtual, mi-am amintit din nou de cuplul Cioran - Thoma, dar mai cu seama mi-a revenit în minte măgăria lui Liiceanu. De ce, adică, să vorbeşti de o femeie în termenii ăştia?

Cateva ganduri ale lui Cioran, amintite mie de sederea in Spania

Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost - nimeni nu se va supăra. Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.

Aşa sîntem cu toţii: ne scoatem din cauză cînd e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osînde?

Tot secretul vieţii se reduce la atît: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.

Pasiunea pentru sfinţenie înlocuieşte alcoolul în aceeaşi măsură ca muzica. Tot aşa, erotica şi poezia. Forme diferite ale uitării, perfect substituibile. Beţivii, sfinţii, îndrăgostiţii şi poeţii se află iniţial la aceeaşi distanţă de cer sau, mai bine zis, de pămînt. Numai căile diferă, deşi toţi sînt pe cale să nu mai fie oameni.

Un text al lui Cioran, din vremea cand mai avea o urma de poezie in suflet

Adesea mi-am luat rămas-bun de la viaţă. Îmi ziceam întru inima mea: firea e pecetluită. Ce să mai cauţi în ea? Pentru tine nu e loc: desparte-te de toate, fă o cruce pe ce-ai fost şi una şi mai mare pe ce-ai fi putut să fii, trînteşte-ţi trupul de pămînt, sfîşie-ţi veşmintele şi fostele credinţe, smulge-ţi părul dintr-o glăvăţînă(1) asasină de speranţe, şi cu braţe crîncene deznodînd încheieturile suprimă pomenirea întîmplării tale.

Căpcăunul și mangalița nerușinată

Pentru că dimineața fac o mică revistă a presei și citesc câteva articole, dau, invariabil peste niște fenomene stranii și amuzante. Unul dintre acestea este modul de reacție al unor cititori la apariția articolelor lui Andrei Pleșu - zis și Căpcăunul Cumsecade.

O culme de netrecut

Nu-mi pot imagina ceva mai oribil decât înşelarea încrederii. Şi este singura lovitură pe care, odată ce mi-a fost aplicată, nu o pot ierta nicicum. Dacă vine cineva şi mă bate, sau mă fură, îl iert. Dar dacă înainte de a mă bate sau a îmi fura banii îmi spune că mă iubeşte, atunci s-a terminat. Poate că alţii sunt capabili să ierte şi asta, eu însă trebuie să recunosc că aici mi-am atins limitele. Mă gândesc la un individ care cheamă la el un căţel. Căţelul e cam fricos, dar omul se aşează pe vine, îşi bate genunchii cu palmele, vorbeşte pe un ton prietenos, până când căţelul capătă încredere şi se apropie. Iar individul, când căţelul a ajuns lângă el, se ridică brusc şi-i da un şut în cap, făcându-l să fugă schelălăind. Îmi închipui că eu sunt câinele ăla. Cum aş putea, după un timp, să simt că l-am iertat pe acel individ? Sincer, nu-mi pot imagina asta.
Când cineva mi-a înşelat încrederea, când eu mi-am pus sufletul în palmele lui şi el m-a lovit, totul s-a isprăvit. Nu ştiu dacă e bine sau rău, dacă e normal sau nu, dar eu aşa simt. Şi aşa am făcut, inclusiv cu oameni la care am ţinut cândva. Dacă am greşit, probabil o să plătesc. Poate plătesc deja. Dar, vorba mamei lui Cioran: „orice-ar face omul, până la urmă tot va regreta”.

Singuratatea absoluta

CAT DE DEPARTE SUNT TOATE!

Nu ştiu absolut deloc pentru ce trebuie să facem ceva în lumea aceasta, pentru ce trebuie să avem prieteni şi aspiraţii, speranţe şi visuri. N-ar fi de-o mie de ori mai preferabilă o retragere într-un colţ îndepărtat de lume, unde nimic din ceea ce alcătuieşte zgomotul şi complicaţiile acestei lumi să nu mai aibă niciun ecou? Am renunţa atunci la cultură şi la ambiţii, am pierde totul şi n-am câştiga nimic. Dar ce să câştigi în lumea aceasta? Sunt unii pentru care orice câştig n-are nicio importanţă, care sunt iremediabil nefericiţi şi singuri. Suntem toţi atât de închişi unul altuia! Si dacă am fi atât de deschişi încât să primim totul de la celălalt sau să-i citim în suflet până în adâncuri, cu cât i-am lumina destinul? Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane. Este un semn de mare deficienţă în voinţa de a trăi şi a muri în societate. Mai pot exista mângâieri în momentele din urmă? De o mie de ori este mai preferabil să mori undeva singur şi părăsit, când nevăzându-te nimeni poţi să te stingi fără teatru şi poză. Mi-e scârbă de oamenii care în agonie se stăpânesc şi îşi impun atitudini pentru a face impresie. Lacrimile nu sunt arzătoare decât în singurătate. Toţi aceia care se vor înconjuraţi în agonie de prieteni o fac dintr-o frică şi dintr-o imposibilitate de a suporta momentele finale. Ei vor să-şi uite, în momentul capital, de moarte. De ce nu au un eroism infinit, de ce nu încuie uşa ca să suporte senzaţiile acelea nebune cu o luciditate şi o teamă dincolo de orice limită?

Suntem atât de separaţi de toate! Si tot ceea ce este, nu e inaccesibil? Moartea cea mai adâncă şi mai organică este moartea din singurătate, când însăşi lumina este un principiu de moarte. În astfel de momente eşti separat de viaţă, de iubire, de zîmbete, de prieteni şi chiar de moarte. Si te întrebi, paradoxal, dacă mai există altceva decât neantul lumii şi al tău.

Emil Cioran - Pe culmile disperării

Despre îngroparea capului sub fustă

Dacă tot am vorbit de furia lui Liiceanu, m-am gândit să pun aici și un fragment din cele publicate de Thoma și care au stârnit mania filosofului (ah, ah, cât de mult s-ar fi bucurat el să fie cel care să le dea în vileag, mă gândesc eu). Zis și făcut. Iată ce-i scria Cioran „caprei metafizice”:

„Dragă Friedgard, e dimineață devreme. N-am putut să mă zvârcolesc în pat ca un vierme, a trebuit să mă scol, ca să vă trimit o listă a păcatelor mele. Ieri mi-am accentuat lehamitea, un cafard cumplit. Cerul era nefiresc de albastru, am făcut o plimbare inutilă, am vrut chiar să intru într-o biserică (Saint Severin), mi-am cumpărat o carte despre Trappisti și n-am putut s-o citesc (...) Mai bine de o oră în mintea mea s-au derulat scenele cele mai intime cu o asemenea precizie încât a trebuit să mă scol ca să nu-mi pierd mințile. Am înțeles dependența mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că aș vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră. Ce mortale pot fi anumite lucruri. Ați fost oarecum speriată când v-am vorbit de o înclinație perversă pe care mi-o stârnește trupul Dumneavoastră. Perversă nu a fost cuvântul potrivit; am vrut să spun arzătoare”.

Relații metafizice cu câini și capre

Dau peste un blog câinesc, unde, printre altele, este citat Constantin Noica:

Am rămas faţă în față, încordați, cu ochii țintă unul la altul, traşi parcî de firul acesta întins care ne lega privirile, el câinele și eu omul. Simțeam că-i e frică de mine și nu mă puteam împiedica să-mi fie frică de el. Nici unul nu se mișca, spre a nu rupe un anumit echilibru creat. Ceva obscur, ceva originar ne lega într-o asemenea unitate, încât simțeam că suntem, el câinele și eu omul, fețele unui aceluiași act existential. Berdiaev are dreptate: omul poate avea relații METAFIZICE cu câinele.