De-ale lui Zoscenko (38)

Mama şi fiul

Convorbirea asta am consemnat-o întocmai. Să mă scuipe cititorul în ochi dacă exagerez cîtuşi de puţin. Nu exagerez de loc. Totul s-a petrecut exact aşa.

Convorbirea a avut loc la închisoare. La vor­bitor. O mamă a venit să-şi vadă fiul.

Întîlnirea a fost emoţionantă. Mama plîngea cu lacrimi de bucurie. Fiul smiorcăia şi el pe nas.

După primele lacrimi şi primele sărutări fier­binţi, mama şi fiul se aşezară unul lîngă altul pe o bancă.

De-ale lui Zoscenko (37)

Copilărie fericită

Ieri, măi fraţilor, şedeam pe o bancă în Parcul Tavriceski. Îmi răsucesc o ţigară. Mă uit în dreap-ta, mă uit în stînga. În jur — o frumuseţe! E pri-măvară. Soarele dogorăşte. Copilaşii se joacă în nisip. Lîngă mine, pe bancă, văd un puşti de vreo zece ani. Şade pe bancă şi îşi bălă­băneşte un picior.

M-am uitat la el şi în juru-mi.

De-ale lui Zoscenko (36)

Aviatorul

...Măi frate, m-am speriat al naibii. Am în­lemnit, zău aşa! Ba încă şi aparatul s-a aplecat într-o parte şi s-a răsturnat. Hait, s-a zis cu mine! M-am apucat cu mîna de ramă şi am sărit afară...

Mă uit în jos: cad de zbîrnîi! Ehei, îmi zic, ce bine e să cazi cu paraşuta... Aşa, fără para­şută, zău dacă nu te bagă-n boală... Şi cum zic, cad la pămînt şi mai că-mi vine să plîng — şi de mine mi-e milă, da' şi de aparat, mă gîndesc că se face praf... Şi deodată — zdup de pă­mînt... Hait, îmi zic, bucură-te, Născătoare de Dumnezeu, c-am rămas făr-un picior...

— Şi aeroplanul? S-a făcut praf?

— Care aeroplan?

— Aparatul ăla... Nu ziceai c-ai căzut din aparat?

   — Da' de unde! Am căzut de la etaj. Apa­ratul a căzut de pe poliţă, în bucătărie... Cum a dat buzna miliţia în casă, ne-am speriat gro­zav. Am vrut să ascundem alambicul pe poliţă... Şi alambicul a căzut. Ce mai, gălăgie mare! De frică, ne-am repezit la fereastră... Şi am sărit jos... Juma' de picior lipsă...

De-ale lui Zoscenko (35)

Un parazit

 1

E unul — Vasea Kucikin. Trăieşte şi el pe lumea asta. Scriitor. Băiat destul de talentat, nimic de zis. Ţîşneşte talentul din el, nu alta. Se pricepe chiar să scrie romane.

Odată, aşa, într-o doară, Kucikin ăsta a scris un roman. Vezi bine, a luat ceva parale. S-a pus pe trai.

Şi-a cumpărat un paltonaş cu guler de blană şi un pat de fier.

Şade tolănit în pat şi se înveleşte cu paltonaşul. Om bogat, ce mai!

2

„Ehe, Kucikin ăsta al nostru scoate bani din piatră-seacă, pezevenghiul! şi-a zis administra­torul. Scrie romane, nemernicul! Îşi cumpără paltoane cu guler de blană! Ia să-i majorăm noi chiria, parazitul! Ce atîtea fasoane?”

Şi i-a majorat o.

De-ale lui Zoscenko (34)

Din cauza vitezei

Soneria de la scară a zbîrnîit prelung.

M-am repezit să deschid uşa.

Am deschis-o. În antreu a dat buzna un om. Părea buimac. Gura o ţinea căscată, mustăţile le avea pleoştite, privirea îi rătăcea bezmetică, pe bărbie i se prelingea o dîră de salivă.

— Contorul?! a hîrîit omul cu un glas feroce. Repede! Unde e?

Speriat, am rămas perplex şi am arătat cu de­getul în tavan.

Omul a sărit pe măsuţă, călcînd în picioare o superbă pălărie de damă, şi s-a apucat de contor.

De-ale lui Zoscenko (33)

Stimate cititorule, nu ştiu ce fel de ziare au să apară peste osută de ani.

Poate că nici n-au să apară ziare. Poate că fiecare cetăţean va avea prins deasupra patului un mic aparat de radio, prin intermediul căruia va afla ultimele ştiri politice senzaţionale.

Dar poate că va mai exista şi ziarul. Desigur, o să fie altfel decît cel de-acum. O să fie, mă gîndesc, tipărit pe carton Bristol, cu marginile aurite, în 24 de pagini.

Un singur lucru însă se va menţine: rubrica de reclamaţii.

Se zice că nimic nu e veşnic sub soare. Min­ciună! Rubrica reclamaţii va exista în vecii vecilor.

După modesta noastră părere, în anul 2025 rubrica asta va arăta cam aşa:

De-ale lui Zoscenko (32)

O întîmplare în provincie

În viaţa mea am încercat să fac de toate, nu­mai artist de circ n-am fost.

Dar odată, totuşi, s-a întîmplat aşa că publi­cul m-a luat drept unul din aceia care prezintă numere de travestiuri.

Nu ştiu cum o fi acum, dar pe vremuri umblau prin Rusia specialişti din ăştia în ale deghizării. Ieşeau, bunăoară, pe scenă, salutau publicul cu toată stima, apoi, după ce dispăreau pentru un moment în culise, reapăreau, dar în alte haine, cu altă voce şi în alt rol.

Ei bine, odată am fost şi eu luat drept un ar­tist din ăştia.

Era prin 1920 sau 1921.

De-ale lui Zoscenko (31)

Valia

Mai deunăzi mergeam în tramvai şi admiram taxatoarea.

Mă uit la ea: tare drăguţ mai lucrează!

Tot ce face e nespus de bine: uşor, elegant, exact aşa cum trebuie.

Anunţă politicoasă staţiile. E atentă la toate. Discută frumos cu toţi călătorii. Pe cei bătrîni îi ia de braţ. Cu cei tineri face spirite. Zău, mai mare dragul să te uiţi la ea!

Şi drăguţă, foc! Îmbrăcată curăţel. Ochii — ca două steluţe. Voioasă, glumeaţă, grijulie. Intră în toate amănuntele, totul o interesează.

E cîte o taxatoare care mîrîie cînd o întreabă omul ceva şi se fereşte de călători ca de foc. Pe cînd asta — ceva de mirare! Ce mai: o ima­gine din viitorul apropiat.

De-ale lui Zoscenko (30)

Muierea

Judecătorul se uită ţintă la acuzaţi. Sunt doi — soţ şi soţie. Au fost prinşi făcînd basamac.

— Ei bine — întreabă judecătorul — va să zică dumneata, acuzat, te consideri nevinovat?

— Nevinovat — răspunde acuzatul. Toată vina o poartă ea. Ea să răspundă. Eu nu ştiu nimic...

— Cum vine asta? întreabă mirat judecăto­rul. Dumneata stai cu soţia în aceeaşi casă şi nu ştii nimic? Nu ştii nici măcar cu ce se îndeletniceşte soţia dumitale?...

— Nu ştiu, cetăţene judecător... Numai ea singură...

— Ciudat! zise judecătorul. Acuzată, dum­neata ce ai de spus?

De-ale lui Zoscenko (29)

Chibritul

A venit unul la noi să ţină o conferinţă. De unde e, nu ştim: ori de la sindicatul lucrătorilor din ramura prelucrării lemnului, ori de la trus­tul de chibrituri. Mă rog, nu stă scris pe frunte.

A rostit o cuvîntare lungă, frumoasă. A spus multe lucruri bune, simţite. Cică se îmbunătă­ţeşte şi productivitatea. Şi producţia creşte vîrtos, zice. Şi calitatea produselor, zice, devine tot mai bună. Zice că ar cumpăra şi el, dar n-are bani.

A spus lucruri încurajatoare. De vreo două­zeci de ori l-a întrerupt asistenţa şi l-a aplaudat. Pentru că la toţi le face plăcere cînd creşte pro­ductivitatea. Vă daţi seama!

După aia, conferenţiarul a început să dea cifre. Pentru ilustrarea celor spuse.

A dat două cifre şi a răguşit.

A luat paharul cu apă, a sorbit o înghiţitură şi după aia zice:

— Nu ştiu de ce, fraţilor, dar am obosit. Să-mi aprind numai o ţigară şi pe urmă o iau iar cu cifrele.

A scăpărat un chibrit. Dar gămălia chibritu­lui, blăstămata de ea, odată a sfîrîit şi i-a sărit conferenţiarului în ochi.

Omul s-a apucat cu mîna de ochi, a urlat o dată şi a căzut jos. Şi a trîntit de pămînt cutia de chibrituri. De durere, cred.

După aia i-au spălat ochiul şi i l-au legat cu o batistă.

Şi a urcat iar la tribună.

A urcat la tribună şi zice:

— Ce să mai dau cifre şi să mă expun de­geaba? Totul e limpede şi aşa. Consider aduna­rea închisă.

Oamenii l-au aplaudat, vezi bine, şi s-au dus pe la casele lor, zicîndu-şi că cifrele astea n-au nici un rost, cînd şi aşa se vede totul.

De-ale lui Zoscenko (28)

HAINELE DE LUCRU

Uite c-am văzut-o şi p-asta, măi fraţilor! Auzi dumneata, nu mai poate muncitorul să intre într-un restaurant; nu-l lasă ăia. Se uită chiorîş la haine. Cică-s prea murdare şi nu cadrează...

Ca să vezi ce-a păţit pe chestia asta Vasili Stepanîci Konopatov. El în persoană. L-au scos afară pe brînci, măi fraţilor, din restaurant. Uite unde-am ajuns!

Păi să vezi. Vasili Stepanîci, cum a intrat pe uşă, cum a simţit că ceva nu e-n regulă; prea se uita urît portarul la costumaşul lui. Costumaşul, deh, prăpădit rău; ce vrei, haine de lucru, un fel de salopetă. Dar nu asta importă. Ceea ce l-a supărat din cale-afară pe Vasili Stepanîci a fost felul cum l-au tratat. Să-i dea lacrimile nu alta.

De-ale lui Zoscenko (27)

Suferinţele tînărului Werther

   Mergeam odată cu bicicleta.

Pe bulevardul Kamenoostrovski. Cotesc pe o alee laterală, paralelă cu bulevardul, şi-mi văd de drum.

Natura mi se înfăţişează în veşmîntul ei de toamnă. Iarba a îngălbenit. Florile din rond s-au ofilit. Pe alee s-a aşternut un covor de frunze veştede. Deasupră-mi, cerul şi-a pierdut cu­loarea.

Ciripit de păsărele. O cioară scormoneşte în­tr-o movilă de gunoi. În faţa unei porţi, un că­ţeluş cu părul sur latră de zor.

De-ale lui Zoscenko (26)

Norii

Mă urc dăunăzi în tramvai. Rămîn, fireşte, pe platforma din spate, pentru că nu-mi place să călătoresc în vagon.

Stau, care va să zică, pe platformă şi admir panorama.

Traversăm podul Troiţki. În jur — o frumu­seţe! Fortăreaţa Sfinţii Petru şi Pavel, cu să­geata ei de aur. Neva, cu apele ei maiestuoase. Şi soarele în asfinţit. Ce mai — o privelişte di­vină!

Şi cum stau aşa, pe platformă, gust din plin fiece nuanţă, fiece freamăt, fiece clipă.

De-ale lui Zoscenko (25)

LA COMEMORAREA LUI PUŞKIN

Aş vrea să remarc, cu un simţămînt de mîndrie, că în aceste zile casa noastră nu se tîrăşte în coada evenimentelor.

Întîi şi-ntîi, noi am cumpărat cu 6 ruble şi 50 de copeici un volum de opere alese de Puşkin, pentru folosinţa tuturor. În al doilea rînd, în bi­roul administraţiei a fost pus un bust de ghips al marelui poet, ceea ce, la rîndul său, trebuie să amintească unor răi platnici că n-au achitat chiria.

De-ale lui Zoscenko (24)

O întîmplare în miez de noapte

Mai dăunăzi mergeam noaptea pe stradă. Mă întorceam de la nişte cunoştinţe.

Strada era pustie. Aerul înăbuşitor. Undeva tuna.

Merg eu aşa pe stradă şi-mi scot şapca din cap. Zefirul nopţii îmi adie pe la urechi.

De-ale lui Zoscenko (23)

CĂLUŞEII

Eu zic aşa, mai fraţilor, că o să cam trebuiască să mai aşteptăm cu gratuităţile. Acum nu se poate.

Să zicem că totul e pe gratis. Or, noi nu cu­noaştem nicio măsură. Ne închipuim că dacă e pe gratis, apăi trebuie să luăm totul.
Uite, bunăoară, de Întîi Mai s-au pus în piaţă căluşei. Lumea a dat buzna, vezi bine. S-a nime­rit pe-acolo şi un flăcău. De la ţară, după cum se pare.
— Adică cum — întreabă flăcăul — merge pe degeaba?
— Pe degeaba!
S-a suit flăcăul ăsta pe un căluţ de lemn şi atîta s-a învîrtit, pînă i-a venit rău.
L-au dat oamenii jos, l-au întins pe pămînt şi şi-a venit în fire.
— Mai merge? zice.
— Mai merge...
— Atuncea — zice — mă mai dau odată... Dacă-i pe degeaba...
După cinci minute iar l-au dat oamenii jos de pe cal.
Şi iar l-au întins pe pămînt.
Vărsa ceva de speriat.
Aşa că, măi fraţilor, o să trebuiască să mai aşteptăm.

De-ale lui Zoscenko (22)

LA MULŢI ANI!

Îngăduiţi-ne, stimaţi cetăţeni, să vă felicităm cu prilejul Anului nou.

Vă dorim numai bine şi vă mulţumim din inimă pentru urările pe care ni le adresaţi în gînd.

Permiteţi-ne cu acest prilej să vă relatăm un caz instructiv.

Ne folosim de această istorioară de Anul nou nu fără un gînd ascuns.

Vă relatăm cu acest prilej cazul de faţă, ani­maţi de dorinţa de a-i preveni pe onorabilii cetăţeni ca nu cumva să li se întîmple ceva ase­mănător în anul care vine.

Pe scurt, la o instituţie a apărut pe neaştep­tate un nou director.

Fostul conducător al instituţiei a plecat în con­cediu. Apoi treburile l-au reţinut nu se ştie unde.

De-ale lui Zoscenko (21)

CĂSUŢA SCUFUNDATĂ

Odată, pe cînd mă plimbam prin cartierul Vasilievski-ostrov, văd o căsuţă.

Parter, etaj şi acoperiş. Şi un capăt de burlan. Şi asta-i toată căsuţa.

Mititică. Dacă te urci pe umerii administratorului, ajungi cu mîna la etajul de sus.

Nici n-aş fi luat în seamă căsuţa asta, dacă nu ştiu care imbecil de la etaj nu mi-ar fi vărsat nişte zoaie în cap.

Gata să-i trag o înjurătură, am ridicat capul, dar n-am văzut pe nimeni.

„S-a ascuns, nemernicul!” mi-am zis.

De-ale lui Zoscenko (20)

DICTAFONUL

Deştepţi oameni americanii ăştia! Ce de-a descoperiri, ce de-a invenţii au mai făcut şi ei! Forţa aburilor, lamele de ras „Gilette”, rotaţia pămîntului în jurul axei sale — toate astea au fost descoperite şi inventate de americani şi în parte de englezi.

Şi acum, poftim — altă binefacere pe capul omenirii: americanii au dăruit lumii o maşină specială, numită dictafon.

Mă rog, se prea poate ca maşina asta să fi fost inventată ceva mai înainte, dar nouă acuma ne-au trimis-o.

Cînd ni s-a adus maşina asta, a fost o zi so­lemnă, o zi mare.

O mulţime de oameni s-au strîns să vadă nou­tatea.

De-ale lui Zoscenko (19)

CALITATEA PRODUCŢIEI

Am eu nişte cunoscuţi, familia Gusev. La cu­noscuţii ăştia ai mei a stat un neamţ din Berlin.

A stat într-o cameră cu chirie. Aproape două luni.

Gusevii erau tare mîndri de chiriaşul ăsta şi lăudau faţă de toţi cunoscuţii lor costumele străinului, lucruşoarele lui străine, de o calitate extra.

La plecare, neamţul a lăsat gazdelor sale o mulţime de lucruri. O grămadă de bunătăţi străine. Tot felul de flaconaşe, guleraşe, cutiuţe. Afară de asta, două perechi de chiloţi. Şi un pulover aproape fără nici o ruptură. Şi o groază de mărunţişuri pentru uzul domnilor, şi pentru uzul doamnelor.

Toate astea fuseseră îngrămădite într-un un­gher, lîngă spălător.

Gazda, madam Guseva, femeie cinstită, nimic de zis, i-a adus aminte neamţului, cînd să plece: bitte-schön, nu cumva, aşa, în pripă, aţi uitat marfa asta străină?