miercuri, 28 noiembrie 2012

Mici intamplari cu animale (117)


Dihorul, înrudit de aproape cu nurca, se apropie de aceasta şi în năravuri: îi place să vîneze pe la marginea apelor şi nu se sfieşte să intre în apă după vreo pradă care îl ademeneşte. Dar iată că nici sora lor mai mică, dar nu mai puţin sîngeroasă, hermelina, nu se dă înapoi de la cîte o partidă de vînătoare în apă. 
Hermelina
Pescuiam liniştit într-un rîu din singurătatea muntelui, cu atenţia îndreptată către musculiţele lansate departe, pînă lîngă malul de dincolo. Şuvoiul îşi cînta ciobăitul lui neîntrerupt; obişnuit cu el, nici nu-l mai auzeam. Dar am auzit aici aproape plescăit în apă şi apoi ca un chiţcăit de şoarece. Îndată văd lîngă mal sfîrşitul unei tragedii: în apă, un animal de pradă mic şi-a prins victima. Nu-mi vine să-mi cred ochilor. Fără greş, am re­cunoscut hermelina în haina ei de vară (cafenie). Chiţcanul de apă, numit şi şoarecele cu trompă (Neomys fodiens), îi atîrna din gură moale, mort. Hermelina s-a întors să iasă la uscat şi m-a zărit. Credeam că în spaimă îşi va părăsi prada şi va în­cerca să iasă din rîu pe undeva mai pe alături. De unde ! S-a întors isteţ şi, cu prada relativ mare, a luat-o înot spre ţărmul de dincolo. Singură dacă o vedeam înotînd prin apa rîului re­pede şi încă mă miram, dar aşa cu povara în gură ! Şi a răzbit printre valuri, prin repezişul de la mijloc; uneori o acoperea apa, alteori o răpea vojul, clar nu s-a lăsat. Dincolo, a fost în două salturi pe umărul malului şi a dispărut în tufele de acolo.I-am trimis un gînd de felicitare, şi pentru vitejia şi încăpăţî­narea ei, şi pentru că am văzut că mai răreşte din aceşti chiţcani duşmani ai păstrăvilor, dar şi pentru că m-a învăţat ceva ce nu Ştiam: hermelina vînează şi în apă şi e o înotătoare bună.
Ionel Pop - Instantanee din viata animalelor


Faceti-va bine (194)

Moşmonul
Denumire ştiinţifică: Mespilus germanica.
Denumire populară: moşmoană.
Prezentare. Moşmonul este un arbust originar din Persia, ajuns în Europa în mod treptat, dinspre zona mediteraneană. Aparţine familiei rozaceelor. Înălţimea maximă pe care o poate atinge moşmonul este de cinci metri. Frunzele acestui arbust sunt mari şi au formă eliptică. Florile au o frumoasă culoare albă. 




O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(2)

Nasul - Cap II

    Asesorul de colegiu, Kovalev, se trezi destul de dimineaţă şi făcu un „brrr…“ din buze – aşa făcea el de obicei atunci când se trezea, şi nici el nu putea să-şi explice de ce – se întinse şi îi porunci servitorului să-i dea oglinda de pe masă. Voia să se uite la coşul care-i apăruse, de ieri-seară, pe nas. Spre marea sa uimire, văzu însă că locul în care trebuia să i se afle nasul era complet neted! Speriat, Kovalev ceru puţină apă şi-şi şterse ochii cu prosopul. Nu se înşelase deloc, nasul lipsea de la locul lui! Ca să fie sigur că se trezise de-a binelea, Kovalev începu să se ciupească. Pare-se că nu dormea. Atunci, omul nostru sări din pat, se scutură cu putere şi văzu din nou că-i lipseşte nasul!… Porunci să i se dea imediat haina şi zbură la şeful de poliţie.


Din povestile lui O. Henry (9)

Somaţie de plată
În zilele acelea, văcarii erau atotputernici. Ei erau mai marii ierbii, regii cirezilor, stăpînii izlazurilor, baronii cărnurilor şi ai oaselor. Puteau să meargă în caleşti de aur, dacă aveau poftă. Înotau pur şi simplu în aur. Ba chiar li se părea că aveau mai mult decît era firesc. Pentru că după ce-şi cumpărau cîte un ceas bătut cu nestemate, aşezat într-o cutie voluminoasă de se trezeau cu coastele zdrelite, o şa californiană cu ţinte de argint şi piele angorată şi comandau cîte un rînd de whisky pentru toţi la bar — pe ce altceva să mai dea banii?
Nu acelaşi lucru se întîmpla cu proprietarii lassoului care aveau neveste. Ăştia nu se omorau cu întrebările despre folosirea surplusului de bunăstare. În pieptul sexu­lui făcut dintr-o coastă, talentul uşurării pungii s-ar pu­tea să se domolească odată cu anii de nefolosinţă, dar de stins nu se stinge în veci, fraţilor.
Aşa că, din hăţişuri îşi face apariţia Long Bill Longley de la Bar Circle Branch din Frio — un bărbat în căutare de nevastă — gata să guste din bucuriile urbane ale suc­cesului. Avea cam o jumătate de milion de dolari şi un venit care creştea constant.


Nils Holgersson (8)

Vittskövle
Câteva zile mai târziu avu loc o altă întâmplare, la fel de ciudată. Un cârd de gâşte sălbatice coborî într-o dimineaţă pe un ogor din Scania răsăriteană, nu departe de marea fermă Vittskövle. În cârd se aflau treisprezece gâşte de culoare sură obişnuită şi un gâscan alb, care ducea în spinare un prichindel cu nădragi galbeni de piele, cu vestă verde şi cu o bonetă albă, ţuguiată, pe cap. Nu încăpea îndoială că erau foarte aproape de Marea Baltică. Pe ogorul pe care coborâseră, pământul era amestecat cu nisip, aşa cum e de obicei pe ţărmurile mării. Se pare că în partea locului se aflase înainte mult nisip mişcător, care se fixase în vremea din urmă, căci în multe părţi se puteau observa păduri întinse de pini.



Trenul




Surpriza din cartea lui Cioran

Când eram copil, îmi era o frică teribilă de păianjeni. Îmi amintesc că odată am scăpat o bilă sub pat și, când m-am aplecat să mă uit după ea, am zărit un păianjen monstruos, mult mai mare decât cei obișnuiți, care stătea nemișcat exact acolo unde podeaua se unea cu peretele. N-aveam lanternă, am încercat să luminez cu un chibrit, dar degeaba. Al naibii păianjen nu se mișca deloc, doar aștepta să bag eu mâna după bilă, ca să se repeadă și să mă muște. M-am sucit, m-am învârtit, dar nu mai puteam să fac nimic altceva. Mă gândeam că dacă monstrul stă acolo unde e, aș putea să găsesc un obiect lung, pe care să-l împing sub pat ca să-l strivesc. Așa că din minut în minut mă tot uitam: acolo era, nemișcat, în așteptare. Dacă ar fi plecat, ar fi fost terifiant, pentru că m-aș fi gândit tot timpul că s-a ascuns foarte bine, așteptând noaptea ca să iasă și să mă atace. Dar el stătea bine-merci acolo unde îl văzusem.


De prin China (7)




Moartea micului ritual

Mulţumirea, chiar fericirea pe care le simţi atunci când cineva drag ţie are un succes, ori un motiv de mare bucurie, pot fi întregite, ca să zic aşa, de un ingredient despre care mai nimeni nu vorbeşte, considerându-l semn de egoism: satisfacţia că ai contribuit şi tu. Nu o să mă întind la exemple elaborate, la situaţii complexe. O să vorbesc despre un lucru extrem de simplu, pe care tocmai ce l-am pierdut şi care m-a făcut să înţeleg cele spuse mai sus.


marți, 27 noiembrie 2012

Mici poeme in proza ale lui Baudelaire(18)


Invitatia la călătorie
            E o ţară minunată, o ţară, zice-se, a Belşugului, pe care visez s-o văd împreună cu o veche prietenă. Ţară stranie, înecată în pîclele Nordului nostru, şi pe care am putea s-o numim Orientul Occidentului, China Europei, atît de mult calda şi capricioasa fantezie şi-a dat aici frîu liber, atît de mult,  cu răbdare şi îndărătnicie, a făcut-o vestită prin savantele şi delicatele ei vegetaţii
O adevărată ţară a Belşugului, unde totul e frumos, bogat, liniştit, cinstit; unde luxului îi place să se oglindească în ordine; unde viaţa e îmbelşugată şi are dulce mireasmă; de unde neorînduiala, zgomotul şi neprevăzutul sunt înlă­turate; unde fericirea s-a nuntit cu tăcerea; unde bucătăria e, în aceilaşi timp, poetică, grasă şi excitantă; unde totul îţi seamănă, scumpul meu înger.



O poveste stranie a lui Gogol (Nikolai Vasilievici)(1)


Nasul - Cap I
La 25 martie, la Petersburg, s-a petrecut o întâmplare cam stranie. Frizerul Ivan Iakovlevici (numele lui de familie s-a pierdut şi nici pe firma frizeriei – pe care este desenat un domn cu obrazul săpunit şi pe care stă scris: „Se ia şi sânge“ – nu există vreo menţiune), care locuia pe bulevardul Voznesenk, se trezi destul de devreme şi simţi miros de mâncare caldă. Ridicându-şi capul din aşternut, el îşi văzu soţia, o cucoană impunătoare şi mare amatoare de cafea, care tocmai scotea din cuptor pâinile ce abia se rumeniseră.
— Praskovia Osipovna, azi eu nu vreau cafea, spuse Ivan Iakovlevici, dar aş dori, în schimb, să mănânc nişte pâine caldă cu ceapă.
(De fapt, Ivan Iakovlevici ar fi vrut şi una, şi alta, dar ştia că este absolut imposibil să ceri două lucruri deodată, deoarece Praskovia Osipovna nu suporta astfel de excese.) „Să mănânce prostul doar pâine, că pentru mine este mai bine aşa, de vreme ce-o să-mi rămână mie mai multă cafea, gândi soţia, aruncându-i o pâine pe masă.“


Femeia ca personaj negativ

Zilele trecute, am auzit pe cineva zicând că în legende, basme, povești etc, majoritatea personajelor malefice sunt femei pentru că - țineți-vă bine - toate poveștile cu pricina au fost scrise de bărbați. N-am apucat să spun nici zece cuvinte întru amendarea acestei idei, că am fost rapid taxat drept... ce credeți? Misogin, bineînțeles, altfel nici nu se putea, că doar persoana care emitea teoria era o femeie.


Nils Holgersson (7)

La o fermă
Pe vremea aceea s-a petrecut în Scania un fapt despre care s-a vorbit mult, scriindu-se chiar şi în ziare, dar pe care mulţi l-au socotit drept o născocire, întrucât nu i-au putut găsi explicaţie.
S-a întâmplat anume că o veveriţă a fost prinsă într-un aluniş de pe ţărmul lacului Vomb şi adusă de către cineva la o fermă din apropiere. Toată lumea de la fermă, atât tinerii, cât şi cei vârstnici, se bucurase mult la vederea acelei vietăţi micuţe şi frumoase, cu coadă lungă, cu ochi isteţi şi curioşi şi cu lăbuţe graţioase. Oamenii îşi puseseră în gând să se distreze toată vara privindu-i mişcările mlădioase, sprinteneala cu care spărgea alunele şi jocul zburdalnic. A fost reparată numaidecât o cuşcă veche de veveriţă, care consta dintr-o căsuţă verde, cu o roată de sârmă, şi căsuţa cu portiţă şi fereastră urma să-i servească drept sală de mâncare şi iatac. Apoi s-a aşternut în casă un pat de frunze, iar lângă el au fost puse o strachină cu lapte şi câteva alune. Roata de sârmă urma să fie jucăria veveriţei, pe care să se caţere şi să-şi facă toate ghiduşiile.

Oamenii de la fermă credeau că veveriţa va fi astfel mulţumită de noua ei locuinţă şi se mirau că n-o vedeau zburdând deloc. Dar ea, sărmana, stătea tristă şi mânioasă într-un ungher, scoţând din când în când câte un ţipăt ascuţit şi jalnic.
Nu se atingea de mâncare, iar pe roată nu se căţăra de fel.
— I-o fi teamă, îşi dădeau cu presupusul ai casei. Mâine, după ce s-o obişnui cu viaţa de-aici, o să vedeţi cum o să mănânce şi o să se joace!
În săptămâna aceea, femeile de la fermă pregăteau un ospăţ; în ziua în care fusese prinsă veveriţa erau ocupate cu coacerea pâinii. Fie că aluatul nu dospise încă, fie că gospodinele nu se întreceau cu hărnicia, fapt este că le apucase noaptea demult şi tot nu isprăviseră treaba.
În bucătărie era astfel zor mare şi nimeni nu avea răgaz să privească la veveriţă. Se afla însă acolo şi o băbuţă, a cărei bătrâneţe nu-i îngăduia să ia parte la coptul pâinii. Ea ştia acest lucru, dar nu voia să rămână chiar aşa, fără să facă nicio treabă. Amărâtă şi ca să-i mai treacă urâtul, nu se duse la culcare, ci se aşeză la fereastra odăii ei să privească afară. Din pricina căldurii, uşa bucătăriei fusese lăsată deschisă şi lumina puternică din încăpere ajungea până în curte. Curtea era împrejmuită şi atât de bine luminată, încât bătrâna putea să vadă desluşit crăpăturile şi găurile tencuielii de pe zidul din faţă. Ea zări astfel şi cuşca veveriţei, atârnată într-un loc unde lumina bătea cu mai multă putere, şi băgă de seamă că veveriţa sărea din culcuşul ei pe roata de sârmă şi de pe roată în culcuş, fără să se odihnească o clipă. Se gândi atunci că mica vietate avea, pesemne, un motiv să fie neliniştită, dar pe urmă îşi zise că stătea trează, cu siguranţă, din pricina luminii prea mari.
Între grajdul vacilor şi grajdul cailor se afla, în aceeaşi curte, o poartă mare, acoperită, care era de asemenea luminată. După ce trecu o bucată de vreme, în puterea nopţii, bătrâna observă că pe acea poartă se furişa, tiptil, o făptură omenească cât un ghemuleţ, înalt doar de-o şchioapă, cu galenţi în picioare şi cu nădragi de piele ca orice gospodar. Ea îşi dădu seama numaidecât că era vorba de un spiriduş şi nu se sperie câtuşi de puţin. Deşi nu-l văzuse încă până atunci, auzise mereu vorbindu-se că ar umbla prin partea locului şi era încredinţată că aduce noroc unde se iveşte.
Cum ajunse în curtea pietruită, spiriduşul alergă întins spre cuşca veveriţei. Aceasta era însă atârnată prea sus şi din care pricină el nu putea să ajungă până la ea. Se îndreptă atunci spre şopronul cu unelte şi luă de acolo o prăjină. O sprijini de zid până în dreptul cuştii, apoi se căţără pe ea cum se caţără un marinar pe o frânghie. Ajungând la cuşca cea verde, începu să zgâlţâie portiţa, ca s-o deschidă. Bătrâna stătea însă liniştită, ştiind bine că portiţa fusese încuiată cu lacăt, de teamă să nu se furişeze ştrengarii de la fermele din vecinătate şi să fure veveriţa.
La un moment dat, bătrâna băgă de seamă că veveriţa se suise pe roata de sârmă, văzând că spiriduşul nu poate să deschidă portiţa. Urmă apoi o convorbire lungă între spiriduş şi veveriţă. După ce ascultă tot ce-i spuse mica făptură, spiriduşul coborî pe prăjină şi ieşi pe poartă.
Bătrâna nu se aştepta să-l mai vadă în acea noapte, dar rămase mai departe la fereastră. După câtva timp, spiriduşul se întoarse înapoi. Era aşa de zorit, că abia atingea pământul cu picioarele. El se duse într-un suflet spre cuşca veveriţei. Bătrâna urmărea tot ce face spiriduşul. Ba, la un moment dat, văzu că acesta avea în amândouă mâinile nişte lucruri, dar ce anume erau nu putea desluşi. Spiriduşul se opri, aşeză jos, pe lespezile din curte, lucrul pe care îl ţinea în mâna stângă, iar pe cel din dreapta îl luă cu el şi urcă spre cuşcă. Ciocăni apoi cu un galent în ferestruie până ce sparse geamul şi-i întinse veveriţei ce avea în mână. Pe urmă coborî iar şi ridicând de jos lucrul pe care-l lăsase, îl luă cu sine şi se urcă din nou sus, după care se făcu nevăzut cu atâta repeziciune, că bătrâna abia îl putea urmări cu privirea.
Băbuţa îşi pierdu atunci răbdarea şi se duse tiptil în curte, aşezându-se la umbra cişmelei, ca să-l aştepte pe spiriduş. Şi-l mai aştepta curioasă şi o mâţă, care şi ea îl văzuse la un moment dat. Aceasta se furişase lângă zid, la câţiva paşi de locul unde bătea lumina mai mult, şi pândea.
Aşteptară mult şi bine amândouă în acea noapte friguroasă de martie şi, într-un sfârşit, bătrâna socoti că era vremea să intre iar în casă. Dar chiar în aceeaşi clipă auzi din nou paşi pe lespezile din curte şi-l văzu pe spiriduş ivindu-se iarăşi. Ca şi mai înainte, avea în mâini ceva, dar ceva care scâncea şi se zvârcolea. Abia atunci se lămuri bătrână despre ce era vorba. Pasămite, spiriduşul fugise în mai multe rânduri la aluniş şi-i adusese veveriţei puii, care altfel ar fi murit de foame.
Băbuţa rămase liniştită la locul ei, să nu-l stingherească defel pe spiriduş, care se pare că nici n-o observase. El se pregătea tocmai să lase jos unul din pui ca să-l urce pe celălalt la căsuţa veveriţei, când văzu sclipind lângă el ochii verzi ai pisicii. Neştiind ce să facă, rămase atunci pe loc, ca năuc, cu câte un pui în fiecare mână. Se întoarse apoi în toate părţile, nădăjduind de undeva un ajutor, şi dădu cu ochii de bătrână. Fără să mai stea pe gânduri se duse spre ea şi îi întinse unul din pui.
Băbuţa nu voi să se arate nevrednică de încrederea ce-i fusese acordată. Ea se aplecă să ia puiul de veveriţă şi îl ţinu sub ocrotirea ei până ce spiriduşul se sui cu celălalt la cuşcă şi veni înapoi să-l ia şi pe cel lăsat în seama bunei femei.
A doua zi dimineaţa, când cei de la fermă se strânseră la masă, bătrâna nu se putu stăpâni să nu povestească tot ce văzuse peste noapte. Bineînţeles, începură, cu mic cu mare, să râdă de ea, spunând că totul fusese pesemne doar un vis. Unde s-au mai pomenit pui de veveriţă aşa de timpuriu? o luau ei în zeflemea.
Băbuţa era sigură însă de tot ce spusese şi-i rugă să se ducă la cuşcă să se convingă cu ochii lor. Şi ce crezi? Pe culcuşul de frunze dormeau, într-adevăr, patru pui golaşi şi orbi, fătaţi abia de câteva zile. Când îi văzu, stăpânul gospodăriei nu se putu opri să nu zică:
— Oricum ar fi, eu unul vă spun: ne-am purtat aşa de urât, că ar trebui să ne fie ruşine de animale, ca şi de oameni!...
După ce-şi sfârşi vorbele, scoase din cuşcă veveriţa cu pui cu tot şi puse apoi bietele vietăţi în şorţul bătrânei.
— Du-te cu ele la aluniş – o îndemnă el – şi redă-le libertatea!
Aceasta e întâmplarea despre care s-a vorbit atât de mult şi despre care s-a scris până şi în gazete, dar căreia nimeni nu voia să-i dea crezare de minunată ce era.
P8: Vittskövle


Din povestile lui Vladimir Colin (2)

Undeva, un om
Pe nisipul negru, singur, omul murea. Traiectoria ce străbătuse un cortegiu de forme şi culori, răsucindu-se printre zîmbete şi înfruntînd tăceri, descriind imprevizibile volute într-o imensitate pasivă, amorfă, menită cuceririi ca o femeie indiferentă; traiectoria însemnată de miriadele amintirilor, aşa cum trupul luptătorului trebuie să fi fost tatuat de cicatricile rănilor şi-i era de ajuns să privească steaua albită de pe pulpă pentru a-şi aminti de tropotul cailor, după care nu mai auzise nimic, sau semiluna roşie de pe piept pentru a se trezi din nou faţă-n faţă cu rînjetul nemuritor al celui pe care-l ucisese înainte de a se prăbuşi; traiectoria ce înghiţise grăunţele identice şi nerepetabile ale timpului contabilizînd ani-faptă şi ani-regrete; traiectoria distinctă, unică, a vieţii definită acum pentru totdeauna, devenită brusc străină ca o entitate exterioară supusă judecă­ţii, obiect realizat, neretuşabil; traiectoria vieţii sfîrşea aici, frîngîndu-se în nisipul negru pe care dege­tele lui îl scurmau, agitate de spasme.



Bloody Mary

Mă trezesc de dimineaţă din cauza lui Cindy, care se precipită. Azi, mai devreme decât de obicei. Clar, vrea afară - oh, Doamne, poate că s-a învăţat în sfârşit să nu-şi mai facă nevoile în casă. Cobor, îi dau drumul şi văd lângă uşă pantofii mei plini de noroi. Noroi?!?!?!?!? A intrat cineva azi noapte, s-a încălţat cu ei şi s-a dus până la lac? Începe să mă cuprindă îngrijorarea când, brusc, îmi amintesc: e vorba de Bloody Mary! Să vă spun ce vreau să spun.



luni, 26 noiembrie 2012

Mici intamplari cu animale (116)

Vulpea si apa
lătăceste vulpea prin apă tare mică, dar pe cît poate se fereşte să-şi înmoaie bundiţa. Nimeni n-a asistat la manevrele iscusite prin care — după cum spune povestea — vulpea scapă de furnicarul de purici care nu lipseşte din cojocul ei. Se zice că şireata ia în gură un şomoiog de iarbă uscată şi, încet-încet, se cufundă în apă pînă nu-i rămîne deasupra decît gura cu mănun­chiul de iarbă. Ce să facă bieţii purici ? Se trag din faţa apei pînă se adună toţi pe mănunchiul uscat. Atunci vicleana vulpe le zice „drum bun !" şi, deschiându-şi gura, lasă corabia cu pu­rici să călătorească pe rîu în jos. Asta-i poveste cu minciună, ca atîtea altele care au viaţă de veacuri şi răspîndire mare, ajungînd chiar şi prin cărţi.
Cerbul, căprioara, mistreţul, lupul, iepurele, chiar şoarecele mic şi cîte alte vietăţi cu păr, cînd le stă în cale întindere de apă, sar în ea şi o trec înot. Vulpea nu. Şi uneori plăteşte scump pentru asta.
Vînam adeseori, pe atunci cu copoi, într-un zăvoi întins, care era împrejmuit de o parte de rîu, de alta de canalul morii cu apă bogată. Legătura cu această insulă o făcea un singur pod, tras peste canal. În tufele dese ale zăvoiului era vulpărie multă, îndată găseau copoii şi învîrteau şi suceau vulpea prin desime în toate chipurile. Celei gonite i-ar fi fost prea uşor să treacă apa în pădurea de dincolo, aşa cum şi aici făceau adeseori ie­purii. Vulpea nu. După ce vedea că nu este posibil să scape de cîini în cuprinsul zăvoiului, trecea... pe pod. Aici era ţiitoarea cea mai bună. Rar se întîmpla să nu-i cadă vulpe vînătorului care stătea acolo.


De prin China (6)




După mine!